Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc
pentru a VII-a Zi Mondială a Săracilor
19 noiembrie 2023
„Nu-ți întoarce fața de la niciun sărac” (Tob 4,7)
1. Ziua Mondială a Săracilor, semn rodnic al milostivirii Tatălui, vine pentru a șaptea oară ca să susțină drumul comunităților noastre. Este o întâlnire pe care progresiv Biserica o înrădăcinează în pastorația sa, pentru a descoperi de fiecare dată mai mult conținutul central al evangheliei. În fiecare zi suntem angajați în primirea săracilor, și totuși nu este suficient. Un fluviu de sărăcie traversează orașele noastre și devine tot mai mare ajungând să se reverse; acel fluviu pare să ne ia cu sine, așa de mult strigătul fraților și al surorilor care cer ajutor, sprijin și solidaritate se ridică tot mai puternic. Pentru aceasta, în duminica dinaintea sărbătorii lui Cristos, Regele Universului, ne întâlnim în jurul Mesei sale pentru a primi din nou de la el darul și angajarea de a trăi sărăcia și de a-i sluji pe săraci.
„Nu-ți întoarce fața de la niciun sărac” (Tob 4,7). Acest cuvânt ne ajută să percepem esența mărturiei noastre. Să ne oprim asupra Cărții lui Tobia, un text mai puțin cunoscut din Vechiul Testament, captivant și bogat în înțelepciune, care ne va permite să intrăm mai bine în conținutul pe care autorul sacru dorește să-l transmită. În fața noastră se deschide o scenă de viață familială: un tată, Tobit, îl salută pe fiu, Tobia, care urmează să întreprindă o călătorie lungă. Bătrânul Tobit se teme că nu va mai putea să-l revadă pe fiul său și pentru aceasta îi lasă „testamentul său spiritual”. El a fost un deportat la Ninive și acum este orb, așadar, de două ori sărac, dar a avut mereu o certitudine, exprimată de numele pe care-l poartă: „Domnul a fost binele meu”. Acest om, care s-a încrezut mereu în Domnul, ca tată bun, dorește să-i lase fiului nu atât vreun bun material, ci mărturia drumului de urmat în viață, de aceea îi spune: „În toate zilele tale, adu-ți aminte de Domnul, copile, și nu-ți dori să păcătuiești și să încalci poruncile lui: fă ce-i drept în toate zilele vieții tale și nu umbla pe căile nedreptății!” (4,5).
2. Așa cum se poate observa imediat, amintirea pe care bătrânul Tobit o cere fiului nu se limitează la un simplu act al amintirii sau la o rugăciune de adresat lui Dumnezeu. El face referință la gesturi concrete care constau în a face fapte bune și în a trăi cu dreptate. Acest îndemn se specifică și mai mult: „Iar celor care săvârșesc dreptatea dă-le pomană din bunurile tale și ochiul tău să nu ezite când dai de pomană!” (4,7).
Uimesc mult cuvintele acestui bătrân înțelept. De fapt, să nu uităm că Tobit și-a pierdut vederea chiar după ce a făcut un act de milostivire. Așa cum relatează el însuși, încă din tinerețe, viața sa era dedicată operelor de caritate: „Am făcut multe fapte de milostenie fraților mei și poporului meu care a venit cu mine în captivitate în țara asirienilor, la Ninive. […] Le dădeam pâine celor înfometați și haine celor goi, iar dacă vedeam pe cineva din neamul meu mort și aruncat peste zidurile din Ninive, îl îngropam” (1,3.17).
Pentru această mărturie de caritate a lui, regele îl privase de toate bunurile sale făcându-l complet sărac. Însă Domnul mai avea nevoie de el; reluând rolul său de administrator, nu i-a fost teamă să continue în stilul său de viață. Să ascultăm relatarea sa, care ne vorbește și nouă astăzi: „În Sărbătoarea noastră a Rusaliilor, adică Sfânta Sărbătoare a celor Șapte Săptămâni, mi s-a făcut un prânz bun și m-am așezat să mănânc. Mi s-a pregătit masa; mi s-au pregătit multe feluri de mâncare. I-am spus lui Tobia, fiul meu: «Copile, mergi, și dacă vei găsi vreun sărac dintre frații noștri luați captivi la Ninive care își amintește din toată inima de Domnul, adu-l să mănânce împreună cu mine! Iată, eu te voi aștepta, copile, până te vei întoarce!»” (2,1-2). Cât de semnificativ ar fi dacă, în Ziua Săracilor, această preocupare a lui Tobit ar fi și a noastră! A invita să împărtășim prânzul duminical, după ce am împărtășit Masa euharistică. Euharistia celebrată ar deveni realmente criteriu de comuniune. De altfel, dacă în jurul altarului Domnului suntem conștienți că toți suntem frați și surori, cu cât mai vizibilă ar deveni această fraternitate împărtășind masa festivă cu acela care este lipsit de necesar.
Tobia a făcut cum i-a spus tatăl, dar s-a întors cu vestea că un sărac a fost ucis și lăsat în mijlocul pieței. Fără a ezita, bătrânul Tobit s-a ridicat de la masă și a mers să-l îngroape pe acel om. Întors acasă obosit, a adormit în curte; i-a căzut pe ochi găinaț de păsări și a devenit orb (cf. 2,1-10). Ironia sorții: faci un gest de caritate și ți se întâmplă o nenorocire! Ne vine să ne gândim așa; dar credința ne învață să mergem mai în profunzime. Orbirea lui Tobit va deveni forța sa pentru a recunoaște și mai bine atâtea forme de sărăcie de care era înconjurat. Și Domnul se va îngriji la momentul său să-i redea bătrânului tată vederea și bucuria de a-l revedea pe fiul Tobia. Când a venit acea zi, „Tobit a căzut pe grumazul lui, a plâns și i-a spus: «Te văd, fiule, lumina ochilor mei!». Apoi a zis: «Binecuvântat este Dumnezeu și binecuvântat este numele său cel mare! Binecuvântați sunt toți îngerii săi sfinți! Să fie peste noi numele său cel mare și binecuvântați să fie toți îngerii în toți vecii! Pentru că el m-a pedepsit, dar, iată, îl văd pe Tobia, fiul meu!»” (11,13-14).
3. Putem să ne întrebăm: de unde ia Tobit curajul și forța interioară care îi permit să-l slujească pe Dumnezeu în mijlocul unui popor păgân și să iubească până acolo pe aproapele chiar cu riscul vieții sale? Suntem în fața unui exemplu extraordinar: Tobit este un soț fidel și un tată grijuliu; a fost deportat departe de țara sa și suferă pe nedrept; este persecutat de rege și de vecinii casei… Cu toate că are un suflet așa de bun, este pus la încercare. Așa cum ne învață adesea Sfânta Scriptură, Dumnezeu nu-i cruță de încercări pe cei care fac binele. Cum așa? Nu face asta pentru a ne umili, ci pentru a face trainică credința noastră în el.
Tobit, în momentul încercării, descoperă propria sărăcie, care îl face capabil să-i recunoască pe săraci. Este fidel față de Legea lui Dumnezeu și respectă poruncile, dar asta nu-i este îndeajuns. Atenția concretă față de săraci îi este posibilă, pentru că a experimentat sărăcia pe piele proprie. Prin urmare, cuvintele pe care le adresează fiului Tobia sunt moștenirea sa genuină: „Nu-ți întoarce fața de la niciun sărac” (4,7). Așadar, atunci când suntem în fața unui sărac, nu putem să ne întoarcem privirea în altă parte, pentru că ne-am împiedica pe noi înșine să întâlnim fața Domnului Isus. Și să notăm bine acea expresie „de la niciun sărac”. Fiecare este aproapele nostru. Nu contează culoarea pielii, condiția socială, proveniența… Dacă sunt sărac, pot recunoaște cine este cu adevărat fratele care are nevoie de mine. Suntem chemați să întâlnim fiecare sărac și orice tip de sărăcie, scuturându-ne indiferența și evidența cu care apărăm o bunăstare iluzorie.
4. Trăim într-un moment istoric care nu favorizează atenția față de cei mai săraci. Volumul apelului la bunăstare este din ce în ce mai mare, în timp ce vocile celor care trăiesc în sărăcie sunt reduse la tăcere. Se tinde să se neglijeze tot ceea ce nu se încadrează în modelele de viață destinate mai ales generațiilor mai tinere, care sunt cele mai fragile în fața schimbării culturale în curs. Ceea ce este neplăcut și provoacă suferință este pus între paranteze, în timp ce sunt exaltate calitățile fizice de parcă ar fi scopul principal de atins. Realitatea virtuală se impune asupra vieții reale și se întâmplă din ce în ce mai ușor să se confunde cele două lumi. Săracii devin imagini care pot înduioșa pentru câteva clipe, dar când se întâlnesc în carne și oase pe stradă, atunci supărarea și marginalizarea preiau controlul. Graba, însoțitoare zilnică a viații, ne împiedică să ne oprim, să ajutăm și să avem grijă de celălalt. Parabola bunului samaritean (cf. Lc 10,25-37) nu este o relatare din trecut, ea interpelează prezentul fiecăruia dintre noi. Delegarea altora este ușoară; a oferi bani ca să facă alții caritate este un gest generos; implicarea personală este vocația fiecărui creștin.
5. Îi mulțumim Domnului pentru că sunt atât de mulți bărbați și femei care trăiesc dedicarea pentru cei săraci și cei excluși și împărtășirea cu ei; persoane de toate vârstele și condițiile sociale care practică ospitalitatea și se angajează alături de cei care se află în situații de marginalizare și suferință. Nu sunt supraoameni, ci „vecini” pe care îi întâlnim în fiecare zi și care în tăcere se fac săraci cu cei săraci. Ei nu se limitează să dea ceva: ascultă, dialoghează, încearcă să înțeleagă situația și cauzele sale, pentru a da sfaturi adecvate și referințe potrivite. Sunt atenți la nevoia materială și, de asemenea, la cea spirituală, la promovarea integrală a persoanei. Împărăția lui Dumnezeu devine prezentă și vizibilă în această slujire generoasă și gratuită; este realmente ca sămânța căzută în pământul bun al vieții acestor persoane și aduce rodul său (cf. Lc 8,4-15). Recunoștința față de atât de mulți voluntari ne cere să ne rugăm pentru ca mărturia lor să fie rodnică.
6. Cu ocazia aniversării a 60 de ani de la apariția enciclicei Pacem in terris, este urgent să reluăm cuvintele Sfântului Papă Ioan al XXIII-lea care scria: „Orice ființă umană are dreptul la existență, la integritatea fizică, la mijloacele indispensabile și suficiente pentru un nivel demn de viață, în special în ceea ce privește alimentația, îmbrăcămintea, locuința, odihna, îngrijirile medicale, serviciile sociale necesare; și de aceea are dreptul la siguranță în caz de boală, de invaliditate, de văduvie, de bătrânețe, de șomaj și în orice alt caz de pierdere a mijloacelor de existență din cauza circumstanțelor independente de voința sa” (nr. 6).
Câtă muncă mai avem în fața noastră pentru ca aceste cuvinte să devină realitate, tot printr-o angajare politică și legislativă serioasă și eficientă! În pofida limitelor și uneori a eșecurilor politicii de a vedea și a sluji binele comun, să se poată dezvolta solidaritatea și subsidiaritatea atâtor cetățeni care cred în valoarea angajării voluntare de dedicare pentru cei săraci. Este vorba desigur de a stimula și a face presiune pentru ca instituțiile publice să-și facă bine datoria; dar nu ajută să rămânem pasivi așteptând să primim totul „de sus”: cei care trăiesc în condiții de sărăcie trebuie să fie și ei implicați și însoțiți într-un parcurs de schimbare și de responsabilitate.
7. Încă o dată, din păcate, trebuie să constatăm noi forme de sărăcie care se adaugă la cele deja descrise mai sus. Mă gândesc în mod deosebit la populațiile care trăiesc în locuri de război, în special la copiii privați de un prezent senin și de un viitor demn. Nimeni nu se va obișnui vreodată cu această situație; să păstrăm vie orice tentativă pentru ca pacea să se afirme ca dar al Domnului Înviat și rod al angajării pentru dreptate și dialog.
Nu pot uita speculațiile care, în diferite sectoare, duc la o creștere dramatică a costurilor, ceea ce face multe familii și mai sărace. Salariile se epuizează rapid, constrângând la privațiuni care atentează la demnitatea fiecărei persoane. Dacă într-o familie trebuie să se aleagă între mâncare pentru a se hrăni și medicamente pentru a se îngriji, atunci trebuie să se facă auzită vocea celor care solicită dreptul la ambele bunuri, în numele demnității persoanei umane.
În afară de asta, cum să nu observăm dezordinea etică ce marchează lumea muncii? Tratamentul inuman rezervat atâtor muncitori și muncitoare; remunerația necorespunzătoare pentru munca prestată; flagelul precarității; prea multele victime ale accidentelor, de multe ori din cauza mentalității care preferă profitul imediat în detrimentul siguranței… Vin în minte cuvintele Sfântului Ioan Paul al II-lea: „Primul fundament al valorii muncii este omul însuși. […] Omul este destinat și este chemat la muncă, însă înainte de toate munca este «pentru om», și nu omul «pentru muncă»” (Enciclica Laborem exercens, 6).
8. Această listă, deja dramatică în sine, oferă doar o relatare parțială a situațiilor de sărăcie care fac parte din viața noastră de zi cu zi. Nu pot omite, îndeosebi, o formă de neliniște care apare din ce în ce mai evidentă și care afectează lumea tineretului. Câte vieți frustrate și chiar sinucideri ale tinerilor, amăgiți de o cultură care îi face să se simtă „neconcludenți” și „eșuați”. Să-i ajutăm să reacționeze în fața acestor instigări nocive, pentru ca fiecare să poată găsi drumul de urmat pentru a dobândi o identitate puternică și generoasă.
Vorbind despre săraci, este ușor să se cadă în retorică. Este o tentație insidioasă și aceea de a se opri la statistici și la cifre. Săracii sunt persoane, au chipuri, istorii, inimi și suflete. Sunt frați și surori cu calitățile și defectele lor, ca toți ceilalți, și este important a intra într-o relație personală cu fiecare dintre ei.
Cartea lui Tobia ne învață concretețea acțiunii noastre cu și pentru cei săraci. Este o problemă de dreptate care ne angajează pe toți să ne căutăm și să ne întâlnim reciproc, pentru a favoriza armonia necesară așa încât o comunitate să se poată identifica așa cum este. Prin urmare, interesul față de cei săraci nu se epuizează în pomeni grăbite; cere restabilirea unor relații interpersonale corecte care au fost afectate de sărăcie. În felul acesta, „nu-ți întoarce fața de la niciun sărac” conduce la obținerea binefacerilor milostivirii, carității care dă sens și valoare întregii vieți creștine.
9. Atenția noastră față de cei săraci să fie mereu marcată de realismul evanghelic. Împărtășirea trebuie să corespundă necesităților concrete ale celuilalt, nu pentru a mă elibera de superfluul meu. Și aici este nevoie de discernământ, sub îndrumarea Duhului Sfânt, pentru a recunoaște adevăratele exigențe ale fraților și nu aspirațiile noastre. De ceea ce au nevoie urgent este umanitatea noastră, inima noastră deschisă la iubire. Să nu uităm: „Suntem chemați să-l descoperim pe Cristos în ei, să le dăm lor glasul nostru în cauzele lor, dar și să le fim lor prieteni, să-i ascultăm, să-i înțelegem și să primim înțelepciunea misterioasă pe care Dumnezeu vrea să ne-o comunice prin intermediul lor” (Evangelii gaudium, 198). Credința ne învață că fiecare sărac este fiu al lui Dumnezeu și că în el sau în ea este prezent Cristos: „Tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut” (Mt 25,40).
10. Anul acesta este a 150-a aniversare a nașterii Sfintei Tereza a Pruncului Isus. Într-o pagină din Istoria unui suflet scrie astfel: „Acum înțeleg că perfecta caritate constă în a suporta defectele altora, a nu fi deloc surprins de slăbiciunile lor, a ne edifica în cele mai mici acte de virtute pe care le vedem practicate, dar mai ales am înțeles că nu trebuie caritatea să rămână închisă în adâncul inimii: «Nimeni, a spus Isus, nu aprinde o candelă ca să o așeze sub un obroc, ci o pune pe sfeșnic, ca să lumineze pe toți cei care sunt în casă». Mi se pare că această candelă reprezintă caritatea care trebuie să lumineze, să înveselească nu numai pe cei care îmi sunt mai dragi, ci pe toți cei care sunt în casă, fără excepția nimănui” (Ms C, 12r°: Opere complete, Roma 1997, 247).
În această casă care este lumea, toți au dreptul să fie luminați de caritate, nimeni nu poate fi privat de ea. Fie ca tenacitatea iubirii Sfintei Tereza cea Mică să poată inspira inimile noastre în această Zi Mondială, să ne ajute „să nu ne întoarcem privirea de la cel sărac” și să o păstrăm mereu ațintită asupra feței umane și divine a Domnului Isus Cristos.
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 13.06.2023
Publicarea pe acest sit: 14.06.2023
Etichete: Papa F, Mesaje - Săraci