Mesajul Sfântului Părinte Francisc
pentru celebrarea celei de-a 47-a
Zile Mondiale a Păcii 1 ianuarie 2014
Fraternitatea, fundament și cale pentru pace
1. În acest prim mesaj al meu pentru Ziua Mondială a Păcii doresc să adresez tuturor, fiecărui om și popoarelor, urarea unei existențe pline de bucurie și de speranță. De fapt, în inima fiecărui bărbat și a fiecărei femei locuiește dorința de o viață deplină, căreia îi aparține un dor de nesuprimat de fraternitate, care stimulează spre comuniunea cu alții, în care nu găsim dușmani sau concurenți, ci frați care trebuie primiți și îmbrățișați.
De fapt, fraternitatea este o dimensiune esențială a omului, care este o ființă relațională. Conștiința vie a acestei raționalități ne face să vedem și să tratăm fiecare persoană ca pe o adevărată soră și un adevărat frate; fără ea devine imposibilă construirea unei societăți drepte, a unei păci solide și durabile. Și trebuie amintit imediat că fraternitatea începe să se învețe numai în sânul familiei, mai ales grație rolurilor responsabile și complementare ale tuturor membrilor săi, îndeosebi al tatălui și al mamei. Familia este izvorul oricărei fraternități și de aceea este și fundamentul și calea primară a păcii, pentru că, prin vocație, ar trebui să contagieze lumea cu iubirea sa.
Numărul mereu crescând de interconexiuni și de comunicări care încâlcesc planeta noastră face mai palpabilă conștiința unității și a împărtășirii unui destin comun între națiunile de pe pământ. În dinamismele istoriei, chiar și în diversitatea etniilor, societăților și culturilor, vedem semănată astfel vocația de a forma o comunitate compusă din frați care se primesc reciproc, îngrijindu-se unii de alții. Însă această vocație astăzi este contrastată și dezmințită în fapte, într-o lume caracterizată de acea „globalizare a indiferenței” care ne face „să ne obișnuim” lent cu suferința celuilalt, închizându-ne în noi înșine.
În atâtea părți ale lumii pare să nu cunoască oprire lezarea gravă a drepturilor umane fundamentale, mai ales a dreptului la viață și a celui la libertatea de religie. Fenomenul tragic al traficului de ființe umane, pe viața și disperarea cărora speculează persoane fără scrupule, reprezintă un exemplu neliniștitor. La războaiele făcute din ciocniri armate se adaugă războaie mai puțin vizibile, dar nu mai puțin crude, care se duc în domeniul economic și financiar cu mijloace la fel de distructive de vieți, de familii, de activități.
Globalizarea, așa cum a afirmat Benedict al XVI-lea, ne face apropiați, dar nu ne face frați1. În afară de asta, multele situații de inegalitate, de sărăcie și de nedreptate, semnalează nu numai o profundă carență de fraternitate, ci și lipsa unei culturi a solidarității. Noile ideologii, caracterizate de răspândirea individualismului, egocentrismului și consumismului materialist, slăbesc legăturile sociale, alimentând acea mentalitate a „rebutului”, care induce la disprețuirea și la abandonarea celor mai slabi, a celor care sunt considerați „inutili”. Astfel conviețuirea umană devine tot mai asemănătoare cu un simplu do ut des pragmatic și egoist.
În același timp apare clar că și eticele contemporane sunt incapabile să producă legături autentice de fraternitate, pentru că o fraternitate lipsită de referința la un Tată comun, ca fundament ultim al său, nu reușește să subziste2. O adevărată fraternitate între oameni presupune și cere o paternitate transcendentă. Pornind de la recunoașterea acestei paternități, se consolidează fraternitatea între oameni, adică acel a deveni „aproapele” care se îngrijește de celălalt.
„Unde este fratele tău?” (Gen 4,9)
2. Pentru a înțelege mai bine această vocație a omului la fraternitate, pentru a recunoaște mai adecvat piedicile care se interpun în calea realizării sale și a găsi căile pentru depășirea lor, este fundamental să ne lăsăm conduși de cunoașterea planului lui Dumnezeu, care este prezentat în manieră eminentă în Sfânta Scriptură.
Conform relatării începuturilor, toți oamenii derivă din părinți comuni, din Adam și Eva, pereche creată de Dumnezeu după chipul și asemănarea sa (cf. Gen 1,26), din care se nasc Cain și Abel. În viața familiei primordiale citim geneza societății, evoluția relațiilor dintre persoane și popoare.
Abel este păstor, Cain este agricultor. Identitatea lor profundă și, în același timp, vocația lor, este aceea de a fi frați, chiar și în diversitatea activității și culturii lor, a modului lor de a se raporta cu Dumnezeu și cu creația. Însă uciderea lui Abel din partea lui Cain atestă în mod tragic respingerea radicală a vocației de a fi frați. Viața lor (cf. Gen 4,1-16) evidențiază misiunea dificilă la care sunt chemați toți oamenii, de a trăi uniți, îngrijindu-se unul de altul. Cain, neacceptând predilecția lui Dumnezeu față de Abel, care îi oferea ce avea mai bun din turma sa – „Domnul a privit către Abel și ofranda lui, dar la Cain și la ofranda lui n-a privit” (Gen 4,4-5) – îl ucide pe Abel din invidie. În acest mod refuză să se recunoască frate, să se relaționeze pozitiv cu el, să trăiască în fața lui Dumnezeu, asumând propriile responsabilități de îngrijire și de ocrotire a celuilalt. La întrebarea „Unde este fratele tău?”, cu care Dumnezeu îl interpelează pe Cain, cerându-i cont de faptele sale, el răspunde: „Nu știu. Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Gen 4,9). Apoi, ne spune Geneza, „Cain a ieșit din fața Domnului” (4,16).
Trebuie să ne întrebăm cu privire la motivele profunde care l-au indus pe Cain să nu recunoască legătura de fraternitate și, în același timp, legătura de reciprocitate și de comuniune care îl lega de fratele său Abel. Însuși Dumnezeu denunță și îi reproșează lui Cain o contiguitate cu răul: „păcatul stă cuibărit la ușă” (Gen 4,7). Totuși Cain refuză să se opună răului și tot decide să ridice „mâna împotriva fratelui Abel” (Gen 4,8), disprețuind proiectul lui Dumnezeu. Astfel el frustrează vocația sa originară de a fi fiu al lui Dumnezeu și de a trăi fraternitatea.
Relatarea despre Cain și Abel învață că omenirea poartă înscrisă în ea o vocație la fraternitate, dar și posibilitatea dramatică a trădării sale. Dă mărturie despre asta egoismul zilnic, care este la baza atâtor războaie și atâtor nedreptăți: de fapt, mulți bărbați și multe femei mor prin mâna fraților și a surorilor care nu știu să se recunoască astfel, adică drept ființe făcute pentru reciprocitate, pentru comuniune și pentru dăruire.
„Iar voi toți sunteți frați” (Mt 23,8)
3. Apare în mod spontan întrebarea: bărbații și femeile din această lume vor putea corespunde vreodată pe deplin dorului de fraternitate, imprimat în ei de Dumnezeu Tatăl? Vor reuși numai cu forțele lor să învingă indiferența, egoismul și ura, să accepte diferențele legitime care caracterizează frații și surorile?
Parafrazând cuvintele sale, am putea sintetiza astfel răspunsul pe care ni-l dă Domnul Isus: pentru că este un singur Tată, care este Dumnezeu, voi toți sunteți frați (cf. Mt 23,8-9). Rădăcina fraternității este conținută în paternitatea lui Dumnezeu. Nu este vorba despre o paternitate generică, nedistinctă și ineficace din punct de vedere istoric, ci despre iubirea personală, punctuală și extraordinar de concretă a lui Dumnezeu față de fiecare om (cf. Mt 6,25-30). Așadar, o paternitate în mod eficace generatoare de fraternitate, pentru că iubirea lui Dumnezeu, când este primită, devine cel mai formidabil agent de transformare a existenței și a raporturilor cu celălalt, deschizându-i pe oameni la solidaritate și la împărtășire activă.
Îndeosebi, fraternitatea umană este regenerată în și de Isus Cristos cu moartea și învierea sa. Crucea este „locul” definitiv de întemeiere a fraternității, pe care oamenii nu sunt în stare s-o genereze singuri. Isus Cristos, care a asumat natura umană pentru a o răscumpăra, iubindu-l pe Tatăl până la moarte și până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,8), prin învierea sa ne constituie ca omenire nouă, în comuniune deplină cu voința lui Dumnezeu, cu proiectul său, care cuprinde realizarea deplină a vocației la fraternitate.
Isus reia de la început proiectul Tatălui, recunoscându-i primatul asupra oricărui lucru. Însă Cristos, cu abandonarea sa morții din iubire față de Tatăl, devine principiu nou și definitiv pentru noi toți, chemați să ne recunoaștem în el ca frați pentru că suntem fii ai aceluiași Tată. El este însăși alianța, spațiul personal al reconcilierii omului cu Dumnezeu și a fraților între ei. În moartea pe cruce a lui Isus este și depășirea separării dintre popoare, dintre poporul alianței și poporul păgânilor, lipsit de speranță pentru că până în acel moment rămăsese străin de legămintele promisiunii. Așa cum se citește în Scrisoarea către Efeseni, Isus Cristos este cel care în sine îi reconciliază pe toți oamenii. El este pacea, pentru că din cele două popoare a făcut unul singur, dărâmând zidul de separare care îi despărțea, adică dușmănia. El a creat în sine însuși un singur popor, un singur om nou, o singură omenire nouă (cf. 2,14-16).
Cine acceptă viața lui Cristos și trăiește în el, îl recunoaște pe Dumnezeu ca Tată și lui se dăruiește total pe sine însuși, iubindu-l mai presus de orice lucru. Omul reconciliat vede în Dumnezeu pe Tatăl tuturor și, prin urmare, este solicitat să trăiască o fraternitate deschisă tuturor. În Cristos, celălalt este primit și iubit ca fiu sau fiică a lui Dumnezeu, ca frate sau soră, nu ca un străin, cu atât mai puțin ca un antagonist sau chiar un dușman. În familia lui Dumnezeu, unde toți sunt fiii unuia și aceluiași Tată și, pentru că sunt altoiți în Cristos, fii în Fiul, nu există „vieți de rebut”. Toți se bucură de o demnitate egală și intangibilă. Toți sunt iubiți de Dumnezeu, toți au fost răscumpărați de Cristos, mort pe cruce și înviat pentru fiecare. Acesta este motivul pentru ca nu putem rămâne indiferenți în fața sorții fraților.
Fraternitatea, fundament și cale pentru pace
4. Acestea fiind spuse, este ușor de înțeles că fraternitatea este fundament și cale pentru pace. Enciclicele sociale ale predecesorilor mei oferă un ajutor valoros în acest sens. Ar fi suficient să ne referim la definițiile păcii din Populorum progressio a lui Paul al VI-lea sau din Sollicitudo rei socialis a lui Ioan Paul al II-lea. Din prima deducem că dezvoltarea integrală a popoarelor este noul nume al păcii3. Din a doua, că pacea este opus solidaritatis4.
Paul al VI-lea afirmă că nu numai persoanele, ci și națiunile trebuie să se întâlnească într-un spirit de fraternitate. Și explică: „În această înțelegere și prietenie reciprocă, în această comuniune sacră noi trebuie […] să lucrăm împreună pentru a edifica viitorul comun al omenirii”5. Această datorie îi privește în primul rând pe cei mai favorizați. Obligațiile lor sunt înrădăcinate în fraternitatea umană și supranaturală și se prezintă sub un triplu aspect: datoria de solidaritate, care cere ca națiunile bogate să le ajute pe cele mai puțin înaintate; datoria de dreptate socială, care cere recompunerea în termeni mai corecți a relațiilor defectuoase dintre popoarele puternice și popoarele slabe; datoria de caritate universală, care implică promovarea unei lumi mai umane pentru toți, o lume în care toți să aibă ceva de dat și de primit, fără ca progresul unora să constituie un obstacol în calea dezvoltării altora6.
Astfel, dacă se consideră pacea ca opus solidaritatis, în același mod, nu se poate crede că fraternitatea nu este fundamentul ei principal. Pacea, afirmă Ioan Paul al II-lea, este un bine indivizibil. Ori este bine al tuturor ori nu este al nimănui. Ea poate să fie realmente cucerită și beneficiată, drept cea mai bună calitate a vieții și drept dezvoltare mai umană și sustenabilă, numai dacă se activează, din partea tuturor, „o determinare fermă și perseverentă de a se angaja pentru binele comun”7. Asta implică să nu se lase conduși de „dorința de profit” și de „setea de putere”. Trebuie avută disponibilitatea de „«a se pierde» în favoarea celuilalt în loc de a-l exploata, și de «a-l sluji» în loc de a-l asupri pentru propriul beneficiu. […] «Celălalt» – persoană, popor sau națiune – [nu trebuie văzut] ca un instrument oarecare, pentru a exploata cu preț mic capacitatea sa de muncă și rezistența fizică, abandonându-l apoi când nu mai folosește, ci ca un «semen» al nostru, un «ajutor»”8.
Solidaritatea creștină presupune ca aproapele să fie iubit nu numai ca „o ființă umană cu drepturile sale și egalitatea sa fundamentală în fața tuturor, ci [ca] imagine vie a lui Dumnezeu Tatăl, răscumpărată de sângele lui Isus Cristos și pus sub acțiunea permanentă a Duhului Sfânt”9, ca un alt frate. „Atunci conștiința paternității comune a lui Dumnezeu, a fraternității tuturor oamenilor în Cristos, «fii în Fiul», a prezenței și a acțiunii dătătoare de viață a Duhului Sfânt, va conferi – afirmă Ioan Paul al II-lea – privirii noastre asupra lumii ca un nou criteriu pentru a o interpreta”10, pentru a o transforma.
Fraternitatea, premisă pentru a înfrânge sărăcia
5. În Caritas in veritate, predecesorul meu amintea lumii că lipsa de fraternitate dintre popoare și oameni este o cauză importantă a sărăciei11. În multe societăți experimentăm o profundă sărăcie relațională datorată carenței de relații familiale și comunitare solide. Asistăm cu îngrijorare la creșterea diferitelor tipuri de suferință, de marginalizare, de singurătate și de diferite forme de dependență patologică. O asemenea sărăcie poate să fie depășită numai prin redescoperirea și valorizarea raporturilor fraterne în sânul familiilor și al comunităților, prin împărtășirea bucuriilor și durerilor, a dificultăților și a succeselor care însoțesc viața persoanelor.
În afară de asta, dacă pe de o parte se întâlnește o reducere a sărăciei absolute, pe de altă parte nu putem să nu recunoaștem o gravă creștere a sărăciei relative, adică a inegalităților dintre persoane și grupuri care conviețuiesc într-o anumită regiune sau într-un anumit context istoric-cultural. În acest sens, este nevoie și de politici eficace care să promoveze principiul fraternității, asigurând persoanelor – egale în demnitatea lor și în drepturile lor fundamentale – să aibă acces la „capitaluri”, la servicii, la resursele educative, sanitare, tehnologice, pentru ca fiecare să aibă oportunitatea de a exprima și de a realiza proiectul său de viață și să se poată dezvolta în plinătate ca persoană.
Se observă și necesitatea de politici care să folosească pentru a atenua o inegalitate excesivă a profitului. Nu trebuie să uităm învățătura Bisericii despre așa-numita ipotecă socială, pe baza căreia dacă este permis, așa cum spune sfântul Toma de Aquino, ba chiar necesar „ca omul să aibă proprietatea bunurilor”12, cât privește folosirea, le „posedă nu numai ca proprii, ci și ca bunuri comune, în sensul că pot să folosească nu numai lui ci și altora”13.
În sfârșit, există un ulterior mod de a promova fraternitatea – și astfel să se înfrângă sărăcia – care trebuie să fie la baza tuturor celorlalte. Este dezlipirea celui care alege să trăiască stiluri de viață sobre și esențiale, a celui care, împărtășind propriile bogății, reușește astfel să experimenteze comuniunea fraternă cu alții. Acest lucru este fundamental pentru a-l urma pe Isus Cristos și a fi cu adevărat creștini. Este cazul nu numai al persoanelor consacrate care fac votul de sărăcie, ci și al atâtor familii și al atâtor cetățeni responsabili, care cred cu fermitate că relația fraternă cu aproapele constituie binele cel mai prețios.
Redescoperirea fraternității în economie
6. Gravele crize financiare și economice contemporane – care își au originea lor în îndepărtarea progresivă a omului de Dumnezeu și de aproapele, în căutarea avidă de bunuri materiale, pe de o parte, și în sărăcirea relațiilor interpersonale și comunitare, pe de altă parte – au determinat pe mulți să caute satisfacția, fericirea și siguranța în consum și în câștig dincolo de orice logică a unei economii sănătoase. Deja în 1979, Ioan Paul al II-lea simțea existența „unui pericol real și perceptibil ca, în timp ce înaintează enorm dominația din partea omului asupra lumii lucrurilor, el să piardă firele esențiale ale acestei dominații a lui și în diferite moduri umanitatea sa să fie supusă acelei lumi, și el însuși să devină obiect al manipulării multiforme, chiar dacă adesea imperceptibilă în mod direct, prin toată organizarea vieții comunitare, prin sistemul de producție, prin presiunea mijloacelor de comunicare socială”14.
Succesiunea crizelor economice trebuie să ducă la regândiri oportune ale modelelor de dezvoltare economică și la o schimbare în stilurile de viață. Criza de astăzi, deși cu moștenirea sa gravă pentru viața persoanelor, poate să fie și o ocazie propice pentru a recupera virtutea prudenței, a cumpătării, a dreptății și a tăriei. Ele ne pot ajuta să depășim momentele dificile și să redescoperim legăturile fraterne care ne leagă pe unii de alții, în încrederea profundă că omul are nevoie și este capabil de ceva în plus față de maximizarea propriului interes individual. Mai ales aceste virtuți sunt necesare pentru a construi și a menține o societate pe măsura demnității umane.
Fraternitatea stinge războiul
7. În anul care a trecut, mulți frați și surori ai noștri au continuat să trăiască experiența sfâșietoare a războiului, care constituie o rană gravă și profundă provocată fraternității.
Multe sunt conflictele care se consumă în indiferența generală. Tuturor celor care trăiesc în ținuturi în care armele impun teroare și distrugeri le asigur apropierea mea personală și pe cea a întregii Biserici. Aceasta din urmă are ca misiune să ducă și victimelor dezarmate ale războaielor uitate caritatea lui Cristos, prin rugăciunea pentru pace, slujirea dată celor răniți, celor înfometați, celor refugiați, celor evacuați și celor care trăiesc în frică. De asemenea, Biserica își ridică glasul pentru a face să ajungă la responsabili strigătul de durere ale acestei omeniri suferinde și pentru a face să înceteze, împreună cu ostilitățile, orice samavolnicie și încălcare a drepturilor fundamentale ale omului15.
Pentru acest motiv doresc să adresez un puternic apel celor care cu armele seamănă violență și moarte: redescoperiți în cel pe care astăzi îl considerați numai un dușman care trebuie doborât pe fratele vostru și opriți mâna voastră! Renunțați la calea armelor și mergeți în întâmpinarea celuilalt cu dialogul, iertarea și reconcilierea pentru a reconstrui dreptatea, încrederea și speranța în jurul vostru! „În această optică apare clar că în viața popoarelor conflictele armate constituie mereu negarea deliberată a oricărei posibile înțelegeri internaționale, creând diviziuni profunde și răni sfâșietoare care cer mulți ani pentru a se vindeca. Războaiele constituie refuzul practic de a se angaja pentru a ajunge la acele mari ținte economice și sociale pe care și le-a stabilit comunitatea internațională”16.
Totuși, atât timp cât va fi o cantitate așa de mare de armamente în circulație cum este cea actuală, se vor putea găsi mereu noi pretexte pentru a demara ostilitățile. Pentru aceasta îmi însușesc apelul predecesorilor mei în favoarea neproliferării armelor și a dezarmării din partea tuturor, începând de la dezarmarea nucleară și chimică.
Însă nu putem să nu constatăm că acordurile internaționale și legile naționale, deși sunt necesare și foarte de dorit, nu sunt suficiente singure să pună omenirea la adăpost de riscul conflictelor armate. Este necesară o convertire a inimilor care să permită fiecăruia să recunoască în celălalt un frate de care să se îngrijească, cu care să lucreze împreună pentru a construi o viață în plinătate pentru toți. Acesta este spiritul care însuflețește multe din inițiativele societății civile, inclusiv organizațiile religioase, în favoarea păcii. Îmi doresc ca angajarea zilnică a tuturor să continue să aducă rod și ca să se poată ajunge și la aplicarea efectivă în dreptul internațional a dreptului la pace, ca drept uman fundamental, precondiție necesară pentru exercitarea tuturor celorlalte drepturi.
Corupția și crima organizată contracarează fraternitatea
8. Orizontul fraternității trimite la creșterea în plinătate a fiecărui bărbat și a fiecărei femei. Ambițiile juste ale unei persoane, mai ales dacă este tânără, nu trebuie frustrate și ofensate, nu trebuie furată speranța de a le putea realiza. Totuși, ambiția nu trebuie confundată cu necinstea. Dimpotrivă, trebuie să ne întrecem în a ne stima reciproc (cf. Rom 12,10). Chiar și în dispute, care constituie un aspect neeliminabil al vieții, trebuie să ne amintim mereu că suntem frați și de aceea să educăm și să ne educăm să nu-l considerăm pe aproapele ca un dușman sau ca un adversar care trebuie eliminat.
Fraternitatea generează pace socială deoarece creează un echilibru între libertate și dreptate, între responsabilitate personală și solidaritate, între binele fiecăruia și binele comun. Deci o comunitate politică trebuie să acționeze în mod transparent și responsabil pentru a favoriza toate acestea. Cetățenii trebuie să se simtă reprezentați de puterile publice respectându-se libertatea lor. În schimb, adesea, între cetățean și instituții se infiltrează interese de parte care deformează o astfel de relație, favorizând crearea unui climat peren de conflict.
Un autentic spirit de fraternitate învinge egoismul individual care contrastează posibilitatea persoanelor de a trăi în libertate și în armonie între ele. Acest egoism se dezvoltă din punct de vedere social fie în multele forme de corupție, astăzi așa de capilar răspândite, fie în formarea de organizații criminale, de la grupurile mici la cele organizate la scară globală, care, uzând în profunzime legalitatea și dreptatea, lovesc în inimă demnitatea persoanei. Aceste organizații îl ofensează grav pe Dumnezeu, dăunează fraților și strică creația, cu atât mai mult când au conotații religioase.
Mă gândesc la drama sfâșietoare a drogurilor, din care se câștigă disprețuind legi morale și civile; la devastarea resurselor naturale și la poluarea care este în desfășurare; la tragedia exploatării forței de muncă; mă gândesc la traficurile ilicite de bani precum și la speculația financiară, care adesea capătă caractere de prădare și nocive pentru întregi sisteme economice și sociale, expunând la sărăcie milioane de bărbați și femei; mă gândesc la prostituție care în fiecare zi seceră victime nevinovate, mai ales printre cei mai tineri furându-le viitorul; mă gândesc la crima traficului de ființe umane, la crimele și la abuzurile împotriva minorilor, la sclavia care încă își răspândește oroarea în atâtea părți ale lumii, la tragedia adesea neascultată a migranților asupra cărora se speculează în mod nedemn în ilegalitate. A scris în această privință Ioan al XXIII-lea: „O conviețuire întemeiată numai pe raporturi de forță nu este umană. De fapt în ea este inevitabil ca persoanele să fie constrânse sau forțate, în loc să fie facilitate și stimulate să se dezvolte și să se perfecționeze pe ele însele”17. Însă omul se poate converti și nu trebuie niciodată să dispere de posibilitatea de a-și schimba viața. Aș dori ca acesta să fie un mesaj de încredere pentru toți, și pentru cei care au comis crime feroce, pentru că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se convertească și să trăiască (cf. Ez 18,23).
În contextul amplu al socialității umane, privind la delict și la pedeapsă, îmi vine să mă gândesc și la condițiile inumane din atâtea închisori, unde deținutul este adesea redus într-o stare subumană și este încălcat în demnitatea sa de om, sufocat și în orice voință și exprimare de răscumpărare. Biserica face mult în toate aceste locuri, de cele mai multe ori în tăcere. Îndemn și încurajez să se facă tot mai mult, în speranța că aceste acțiuni realizate de atâția bărbați și femei curajoși să poată fi tot mai susținute în mod leal și cinstit și de puterile civile.
Fraternitatea ajută la păstrarea și la cultivarea naturii
9. Familia umană a primit de la Creator un dar în comun: natura. Viziunea creștină despre creație comportă o judecată pozitivă asupra liceității intervențiilor asupra naturii pentru a scoate beneficiu, cu condiția de a acționa în mod responsabil, adică recunoscând acea „gramatică” ce este înscrisă în ea și folosind cu înțelepciune resursele în folosul tuturor, respectând frumusețea, finalitatea și utilitatea fiecărei ființe vii și funcția lor în ecosistem. Așadar, natura este la dispoziția noastră și noi suntem chemați s-o administrăm în mod responsabil. În schimb, adesea suntem conduși de aviditate, de mândria dominării, de posesie, de manipulare, de exploatare; nu păstrăm natura, n-o respectăm, n-o considerăm ca un dar gratuit de care să avem grijă și să-l punem în slujba fraților, inclusiv generațiile viitoare.
Îndeosebi, sectorul agricol este sectorul productiv primar cu vocația vitală de a cultiva și a păstra resursele naturale pentru a hrăni omenirea. În această privință, rușinea persistentă a foametei în lume mă stârnește să împărtășesc cu voi întrebarea: în ce mod folosim resursele pământului? Societățile de astăzi trebuie să reflecteze asupra ierarhiei priorităților la care se destinează producția. De fapt, este o datorie inderogabilă ca să se folosească resursele pământului în așa fel încât toți să fie liberi de foame. Inițiativele și soluțiile posibile sunt multe și nu se limitează la creșterea producției. Este bine știut că producția actuală este suficientă, și totuși sunt milioane de persoane care suferă și mor de foame și acesta constituie un adevărat scandal. Este necesar deci să se găsească modurile pentru ca toți să poată beneficia de roadele pământului, nu numai pentru a evita ca să se lărgească prăpastia dintre cel care are mai mult și cel care trebuie să se mulțumească cu firimituri, ci mai ales dintr-o exigență de dreptate și de egalitate și de respect față de orice ființă umană. În acest sens, aș vrea să amintesc tuturor acea necesară destinație universală a bunurilor care este unul din principiile de bază ale doctrinei sociale a Bisericii. A respecta acest principiu este condiția esențială pentru a permite un acces real și egal la acele bunuri esențiale și primare de care fiecare om are nevoie și la care are drept.
Concluzie
10. Fraternitatea are nevoie să fie descoperită, iubită, experimentată, vestită și mărturisită. Dar numai iubirea dăruită de Dumnezeu este cea care ne permite să primim și să trăim pe deplin fraternitatea.
Necesarul realism al politicii și economiei nu se poate reduce la un tehnicism lipsit de idealitate, care ignoră dimensiunea transcendentă a omului. Când lipsește această deschidere la Dumnezeu, orice activitate umană devine mai săracă și persoanele sunt reduse la obiecte de exploatat. Numai dacă acceptă să se miște în spațiul larg asigurat de această deschidere la Cel care iubește pe fiecare bărbat și pe fiecare femeie, politica și economia vor reuși să se structureze pe baza unui autentic spirit de caritate fraternă și vor putea fi instrument eficace de dezvoltare umană integrală și de pace.
Noi creștinii credem că în Biserică suntem mădulare unii pentru alții, toți necesari în mod reciproc, deoarece fiecăruia dintre noi a fost dat un har după măsura darului lui Cristos, pentru utilitatea comună (cf. Ef 4,7.25; 1Cor 12,7). Cristos a venit în lume pentru a ne aduce harul divin, adică posibilitatea de a participa la viața sa. Asta comportă țeserea unei relaționalități fraterne, marcată de reciprocitate, de iertare, de dăruirea totală de sine, după lărgimea și adâncimea iubirii lui Dumnezeu, oferite omenirii de cel care, răstignit și înviat, îi atrage pe toți la sine: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiți unii pe alții! Așa cum eu v-am iubit pe voi, așa să vă iubiți unii pe alții!” (In 13,34-35). Aceasta este vestea cea bună care cere fiecăruia un pas în plus, un exercițiu peren de empatie, de ascultare a suferinței și a speranței celuilalt, chiar și a celui mai departe de mine, mergând pe drumul exigent al acelei iubiri care știe să se dăruiască și să se ofere cu gratuitate pentru binele fiecărui frate și soră.
Cristos îmbrățișează tot omul și vrea că nimeni să nu se piardă. „Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3,17). Face asta fără să oprime, fără să constrângă pe nimeni să-i deschidă porțile inimii sale și ale minții sale. „Cel mai mare dintre voi să devină precum cel mai tânăr, iar cel care conduce, precum cel care slujește” – „Eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujește” (Lc 22,26-27). Așadar, fiecare activitate trebuie să fie marcată de o atitudine de slujire adusă persoanelor, în special celor mai îndepărtate și necunoscute. Slujirea este sufletul acelei fraternități care edifică pacea.
Maria, Mama lui Isus, să ne ajute să înțelegem și să trăim în toate zilele fraternitatea care provine din inima Fiului său, pentru a duce pace fiecărui om pe acest iubit pământ al nostru.
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 08.12.2013
Publicarea pe acest sit: 16.12.2013
Etichete: Mesaje - Pace, Papa F