Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Migranţilor

A LXXXVI-a Zi Mondială a Migrantului și Refugiatului
Imaginea exilatului dă jubileului o semnificație concretă:
pentru credincioși el devine apel la schimbarea vieții

Mesajul Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea
cu ocazia Zilei Mondiale a Migrantului și Refugiatului
2000

Iubiți frați și surori,

1. În pragul noului mileniu, omenirea este marcată de fenomene de o intensă mobilitate, în timp ce în suflete se afirmă tot mai pregnant conștiința apartenenței la o singură familie. Migrările, voite sau forțate, înmulțesc ocaziile de schimb între persoane de culturi, religii, rase și popoare diferite. Mijloacele moderne de transport leagă din ce în ce mai rapid planeta de la un punct la altul și, în fiecare zi, frontierele sunt trecute de mii de migranți, refugiați, nomazi, turiști.

Realitatea complexă a migrațiilor umane are motive imediate foarte diferite; totuși, în realitatea profundă, ea scoate în evidență germenul unei aspirații spre un orizont transcendent de dreptate, de libertate, de pace. De fapt, ea dă mărturie despre o neliniște care face trimitere, chiar dacă indirect, spre Dumnezeu, singurul în care omul își poate găsi mulțumirea deplină a oricărei așteptări.

Este bine cunoscut efortul pe care-l fac multe țări pentru a-i primi pe imigranți, dintre care mulți, după ce depășesc dificultățile inerente fazei de adaptare, se inserează foarte bine în comunitățile în care se stabilesc. Totuși anumite neînțelegeri care se înregistrează uneori față de cei străini dovedesc necesitatea unei transformări de structuri și a unei schimbări de mentalitate, la care marele jubileu al anului 2000 îi invită pe creștini și pe fiecare om de bunăvoință.

Jubileul, timp de pelerinaj și de întâlnire

2. O dată cu marele jubileu, Biserica celebrează nașterea lui Cristos. Pentru a trăi profund acest timp de har, mulți credincioși se îndreaptă în pelerinaj la sanctuarele din Țara Sfântă, de la Roma și din lumea întreagă, unde vor învăța să-și deschidă inimile spre toți și mai ales spre cel care este diferit: oaspete, străin, imigrant, refugiat, cel care profesează o altă religie, necredinciosul.

Deși a îmbrăcat în diferitele perioade ale istoriei expresii culturale diferite, pelerinajul a fost totdeauna un moment semnificativ al vieții credincioșilor, întrucât „el evocă drumul personal al credinciosului pe urmele Răscumpărătorului: este un exercițiu de asceză activă, de pocăință pentru slăbiciunile umane, de vigilență constantă asupra slăbiciunilor proprii, de pregătire interioară pentru reînnoirea inimii” (Incarnationis mysterium, 7).

Pentru mulți pelerini, această experiență a drumului interior este însoțită de bogăția multiplelor întâlniri cu ceilalți credincioși diferiți prin origine, cultură și istorie. De aceea, pelerinajul devine o ocazie privilegiată a întâlnirii cu celălalt. Acela care a făcut mai întâi efortul de a-și părăsi, ca Abraham, țara, pământul său și casa tatălui său (cf. Gen 12,1), devine prin aceasta mai disponibil la deschiderea spre cel care diferă de el.

Un proces similar se realizează și în migrări care, obligând la „ieșirea din sine însuși”, pot deveni un drum spre celălalt, spre alte contexte sociale, în care se inserează grație creării de condiții necesare pentru trăirea liniștită împreună.

Biserica, „sacrament al unității”

3. Vestea cea bună înseamnă anunțul iubirii infinite a Tatălui care s-a manifestat în Isus Cristos, care a venit în lume „pentru a-i aduna laolaltă pe fiii risipiți ai lui Dumnezeu” (In 11,52) și a-i reuni în unica familie, în care Dumnezeu și-a stabilit locuința printre oameni (cf. Ap 21,3). De aceea, papa Paul al VI-lea, vorbind despre Biserică, a amintit că „nimeni nu-i este străin inimii sale. Nimeni nu este indiferent pentru slujirea sa. Nimeni nu-i este dușman, decât dacă nu cumva vrea el însuși să-i fie. Nu degeaba este numită catolică; nu degeaba are misiunea de a promova în lume unitatea, iubirea și pacea” (Enciclica Ecclesiam suam, 94).

Făcându-se ecoul acestor cuvinte, Conciliul Vatican II a afirmat că „poporul mesianic, deși nu cuprinde în fapt pe toți oamenii și nu o dată apare ca o turmă mică, este totuși pentru întreg neamul omenesc un germen foarte puternic de unitate, speranță și mântuire” (Const. dogm. Lumen gentium, 9). Biserica este conștientă de această misiune a sa. Ea știe că Isus Cristos a voit-o ca semn de unitate în inima lumii. În această optică ea privește și la fenomenul migrării, care astăzi se plasează în cadrul contextului globalizării cu multiplele sale aspecte pozitive și negative (cf. Exort. ap. postsinodală Ecclesia in America, 20-22).

Pe de o parte, globalizarea accelerează fluxurile de capital și schimbul de mărfuri și de servicii între oameni, influențând inevitabil și asupra stabilirii domiciliului oamenilor. Fiecare mare eveniment, care are loc într-un anumit punct al lumii, tinde să aibă repercusiuni asupra planetei întregi, în timp ce crește sentimentul unui destin comun al tuturor națiunilor. Noile generații înaintează în convingerea că planeta este de acum un „sat global” și încheie relații de prietenie care depășesc diferențele de limbă sau de cultură. Trăirea împreună devine pentru mulți o realitate zilnică.

Însă, în același timp, globalizarea produce noi rupturi. În cadrul unui liberalism necontrolat suficient, se aprofundează în lume diferența dintre țările „care prosperă” și țările „care pierd”. Primele dispun de capitaluri și tehnologii care le permit să se bucure după bunul lor plac de resursele planetei, posibilitate de care nu se folosesc totdeauna într-un spirit de solidaritate și de împărtășire. În schimb, țările din a doua categorie nu au un acces facil la resursele necesare pentru o dezvoltare umană adecvată, ba uneori duc lipsă chiar și de mijloacele de subzistență; zdrobiți de datorii și sfâșiați de diviziuni interne, deseori sfârșesc prin a-și risipi și puținele bogății în războaie (cf. Enciclica Centesimus annus, 33). Așa cum am amintit în mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii din 1998, sfidarea timpului nostru constă în asigurarea unei globalizări în solidaritate, o globalizare fără marginalizări (cf. nr. 3).

Migrările disperării

4. În multe regiuni ale lumii există astăzi situații de instabilitate și nesiguranță dramatice. Nu ne surprinde că în asemenea contexte își face loc, în cei săraci și lipsiți de apărare, planul de a fugi în căutarea unui pământ nou care să le poată oferi pâine, demnitate și pace. Este vorba despre migrarea celor disperați: bărbați și femei, adesea tineri, cărora nu le mai rămâne o altă alegere decât aceea de a-și părăsi țara proprie pentru a se aventura spre necunoscut. În fiecare zi, mii de persoane înfruntă riscuri chiar dramatice în încercarea de a scăpa de o viață fără viitor. Din nefericire, realitatea pe care-o întâlnesc în națiunile în care se stabilesc este adesea izvor de alte deziluzii.

În același timp, statele care dispun de un relativ belșug, tind să facă cât mai inaccesibile frontierele, sub presiunea unei opinii publice deranjate de inconvenientele pe care fenomenul de imigrare îl aduce cu sine. Societatea se află în situația de a trebui să se confrunte cu „clandestini”, bărbați și femei, care sunt în situații nelegale, lipsiți de drepturi într-o țară care refuză să-i primească, victime ale criminalității organizate sau ai antreprenorilor fără scrupule.

În pragul marelui jubileu al anului 2000, în timp ce Biserica își asumă conștiința reînnoită a misiunii sale în slujirea familiei umane, această situație pune și ea întrebări mari și grave. Procesul globalizării poate constitui o oportunitate dacă diferențele culturale sunt primite ca ocazie de întâlnire și de dialog, și dacă repartiția inegală a resurselor mondiale provoacă o nouă conștientizare a necesarei solidarități care trebuie să unească familia umană. Dimpotrivă, dacă inegalitățile se agravează, populațiile sărace sunt constrânse la exilul disperării, în timp ce țările bogate se regăsesc prizoniere ale maniei nesătule de a concentra în mâinile proprii resursele disponibile.

„Având privirea îndreptată spre misterul Întrupării”

5. Conștientă de dramele, dar și de oportunitățile inerente fenomenului migrărilor, „având privirea îndreptată spre misterul întrupării Fiului lui Dumnezeu, Biserica se pregătește să treacă pragul celui de-al treilea mileniu” (Incarnationis mysterium, 1). În evenimentul Întrupării, Biserica recunoaște inițiativa lui Dumnezeu, care „ne-a făcut cunoscut misterul voinței sale, potrivit cu planul binevoitor de mai înainte hotărât de el, spre a-l înfăptui la împlinirea timpurilor: readucerea tuturor sub un singur cap, Cristos, a celor din cer și de pe pământ” (Ef 1,9-10). Angajamentul creștinilor își trage puterea din iubirea lui Cristos, care este vestea cea bună pentru toți oamenii.

În lumina acestei revelații, Biserica, mamă și învățătoare, acționează ca demnitatea fiecărei persoane să fie respectată, imigrantul să fie primit ca frate și întreaga omenire să formeze o familie unită, care știe să pună în valoare cu discernământ diferitele culturi care o compun. În Isus, Dumnezeu a venit să ceară ospitalitate oamenilor. De aceea, el stabilește drept virtute caracteristică a credinciosului dispoziția de a primi pe celălalt în iubire. El a voit să se nască într-o familie care nu a găsit găzduire la Betleem (cf. Lc 2,7) și a trăit experiența exilului în Egipt (cf. Mt 2,14). Isus, care „nu avea unde-și rezema capul” (Mt 8,20), a cerut ospitalitate acelora care-i întâlnea. Lui Zaheu i-a spus: „Astăzi trebuie să rămân în casa ta” (Lc 19,5). A ajuns să se asemene cu străinul nevoiaș de adăpost: „Am fost străin și m-ați primit” (Mt 25,35). Trimițându-i pe discipolii săi în misiune, el face din ospitalitatea, de care ei vor beneficia, un gest care-l privește personal: „Cine vă primește pe voi, pe mine mă primește, iar cine mă primește pe mine, îl primește pe acela care m-a trimis” (Mt 10,40).

În acest an jubiliar și în contextul unei mobilități umane care este peste tot în creștere, această invitație la ospitalitate devine actuală și urgentă. Oare cum vor putea cei botezați să pretindă că-l primesc pe Cristos, dacă închid ușa în fața străinului care se prezintă în fața lor? „Dacă cineva are bunurile lumii și își închide inima față de fratele său pe care-l vede în nevoie, cum poate să rămână în el dragostea lui Dumnezeu?” (1In 3,17).

Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru a ajunge la toți, preferându-l pe cel mai mic, pe cel marginalizat, pe străin. Începându-și misiunea la Nazaret, el se prezintă ca Mesia care anunță vestea cea bună săracilor, aduce eliberarea celor închiși, redă vederea celor orbi. El vine să vestească „un an de îndurare al Domnului” (cf. Lc 4,18), care înseamnă eliberarea și începutul unui timp nou de fraternitate și de solidaritate.

„Jubileul, adică «un an de îndurare a Domnului», este caracteristica activității lui Isus și nu numai definiția cronologică a unei anumite aniversări” (Scris. apost. Tertio millennio adveniente, 11). Această lucrare a lui Cristos, mereu actuală în Biserică, tinde să facă astfel încât cei care se simt străini să intre într-o nouă comuniune fraternă; iar discipolii sunt chemați să devină slujitorii acestei milostiviri, pentru ca nimeni să nu se piardă (cf. In 6,39).

A celebra jubileul, promovând unitatea familiei umane

6. Celebrând marele jubileu al anului 2000, Biserica nu vrea să uite de tragediile care au marcat secolul care este pe punctul de a se sfârși: războaiele sângeroase care au răvășit lumea, deportările, câmpurile de exterminare, „purificările etnice”, ura care s-a dezlănțuit și care continuă să întunece istoria umană.

Biserica ascultă strigătul suferinței tuturor acelora care au fost dezrădăcinați din țara proprie, a familiilor despărțite forțat, a acelora care, datorită schimbărilor rapide de astăzi, nu găsesc nicăieri o locuință stabilă. Ea simte neliniștea aceluia care este fără drepturi, lipsit de orice siguranță, la bunul plac al oricărui fel de exploatare, și ia asupra sa nefericirea lui.

Apariția, în toate societățile lumii, a figurii exilatului, refugiatului, deportatului, clandestinului, migrantului, a „poporului străzii”, conferă celebrării jubileului o semnificație foarte concretă, care pentru credincioși devine apel la schimbarea mentalității și a vieții, conform poruncii lui Cristos: „Convertiți-vă și credeți în evanghelie” (Mc 1,15).

În această convertire se cuprinde clar, în cea mai înaltă și exigentă motivație a sa, recunoașterea efectivă a drepturilor migranților: „Este stringent ca față de ei să se depășească acea atitudine strict naționalistă, pentru a se crea un statut care să recunoască un drept la emigrare, să le favorizeze integrarea lor… Este datoria tuturor – și mai ales a creștinilor – să acționeze energic pentru instaurarea fraternității universale, bază indispensabilă a unei dreptăți autentice și condiție pentru o pace durabilă” (Paul al VI-lea, Enciclica Octogesima adveniens, 17).

A acționa pentru unitatea familiei umane înseamnă angajamentul în a refuza orice discriminare bazată pe rasă, cultură sau religie ca fiind contrară planului lui Dumnezeu. Înseamnă a da mărturia unei vieți fraterne bazată pe evanghelie, în respect față de diversitățile culturale, deschisă spre dialog sincer și încrezător. Comportă promovarea dreptului fiecăruia de a putea trăi în propria țară în pace, ca și vigilența atentă ca în fiecare stat, legislația referitoare la imigrare să se bazeze pe recunoașterea drepturilor fundamentale ale persoanei umane.

Fecioara Maria, care a pornit în grabă în călătorie pentru a ajunge la verișoara ei Elisabeta și care în ospitalitatea primită a tresăltat de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul său (cf. Lc 1,39-47), să-i sprijine pe toți cei care în acest an jubiliar vor porni la drum cu inima deschisă față de alții, și să-i ajute să întâlnească în ei niște frați, fii ai aceluiași Tată (cf. Mt 23,9).

Vă transmit tuturor din inimă binecuvântarea apostolică.

Vatican, 21 noiembrie 1999

Ioan Paul al II-lea