Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Bunicilor și Bătrânilor

Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc
pentru prima Zi Mondială a Bunicilor și Bătrânilor

„Eu sunt cu tine în toate zilele”

Dragi bunici, dragi bunice!

„Eu sunt cu tine în toate zilele” (cf. Mt 28,20) este promisiunea pe care Domnul a făcut-o discipolilor înainte de a se înălța la cer și pe care astăzi ți-o repetă și ție, dragă bunicule și dragă bunică. Ție. „Eu sunt cu tine în toate zilele” sunt și cuvintele pe care ca episcop de Roma și ca bătrân ca și tine aș vrea să ți le adresez cu ocazia acestei prime Zi Mondială a Bunicilor și a Bătrânilor: toată Biserica este aproape de tine – să spunem mai bine, este aproape de noi –: se preocupă de tine, te iubește și nu vrea să te lase singur!

Știu bine că acest mesaj ajunge la tine într-un timp dificil: pandemia a fost o furtună neașteptată și furioasă, o încercare dură care s-a abătut asupra vieții fiecăruia, dar care nouă bătrânilor ne-a rezervat un tratament special, un tratament mai dur. Foarte mulți dintre noi s-au îmbolnăvit și mulți au plecat dintre noi, sau au văzut stingându-se viața propriilor soți sau a celor dragi, prea mulți au fost constrânși la singurătate pentru un timp foarte îndelungat, izolați.

Domnul cunoaște fiecare dintre suferințele noastre din acest timp. El este alături de cei care trăiesc experiența dureroasă de a fi puși deoparte; singurătatea noastră – făcută mai dură de pandemie – nu-i este indiferentă. O tradiție relatează că și sfântul Ioachim, bunicul lui Isus, a fost îndepărtat din comunitatea sa pentru că nu avea copii; viața sa – ca aceea a soției sale Ana – era considerată inutilă. Însă Domnul i-a trimis un înger pentru a-l mângâia. În timp ce el, întristat, rămânea în afara porților cetății, i-a apărut un trimis al Domnului pentru a-i spune: „Ioachim! Ioachim! Domnul a ascultat rugăciunea ta insistentă”[1]. Giotto, într-o frescă vestită a sa[2], pare să situeze scena în timpul nopții, una din acele multe nopți fără somn, populate de amintiri, preocupări și dorințe cu care mulți dintre noi sunt obișnuiți.

Însă și atunci când totul pare întuneric, ca în aceste luni de pandemie, Domnul continuă să trimită îngeri pentru a mângâia singurătatea noastră și pentru a ne repeta: „Eu sunt cu tine în toate zilele”. Ți-o spune ție, mi-o spune mie, tuturor. Acesta este sensul acestei Zile pe care am voit ca să se celebreze pentru prima dată chiar în acest an, după o lungă izolare și o reluare a vieții sociale încă lentă: ca fiecare bunic, fiecare bătrân, fiecare bunică, fiecare bătrână – în special cel care dintre noi este mai singur – să primească vizita unui înger!

Uneori ei vor avea fața nepoților noștri, alteori ale celor din familie, ale prietenilor din totdeauna sau ale celor pe care i-am cunoscut chiar în acest moment dificil. În această perioadă am învățat să înțelegem cât sunt de importante pentru fiecare dintre noi îmbrățișările și vizitele, și cât mă întristează faptul că în unele locuri acestea încă nu sunt posibile!

Însă Domnul ne trimite mesagerii săi și prin Cuvântul lui Dumnezeu, pe care El face să nu lipsească niciodată în viața noastră. Să citim în fiecare zi o pagină din Evanghelie, să ne rugăm cu Psalmii, să citim Profeții! Vom rămâne înduioșați de fidelitatea Domnului. Scriptura ne va ajuta să înțelegem și ceea ce Domnul cere astăzi de la viața noastră. De fapt, El trimite lucrători în via sa la orice oră a zilei (cf. Mt 20,1-16), în fiecare perioadă a vieții. Eu însuși pot da mărturie că am primit chemarea de a deveni episcop de Roma când ajunsesem, ca să spunem așa, la vârsta pensionării și îmi imaginam deja că nu mai pot face multe lucruri noi. Domnul este mereu aproape de noi, mereu, cu noi invitații, cu noi cuvinte, cu mângâierea sa, dar mereu este aproape de noi. Voi știți că Domnul este veșnic și nu iese la pensie niciodată, niciodată.

În Evanghelia lui Matei, Isus le spune apostolilor: „Așadar, mergând, faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să țină toate câte v-am poruncit” (28,19-20). Aceste cuvinte ne sunt adresate și nouă și ne ajută să înțelegem mai bine că vocația noastră este aceea de a păstra rădăcinile, de a transmite tinerilor credința și de a ne îngriji de cei mici. Ascultați bine: care este vocația noastră astăzi, la vârsta noastră? A păstra rădăcinile, a transmite tinerilor credința și a ne îngriji de cei mici. Nu uitați asta.

Nu contează câți ani ai, dacă încă lucrezi sau nu, dacă ai rămas singur sau ai o familie, dacă ai devenit bunică sau bunic de tânăr sau mai târziu cu anii, dacă încă ești autonom sau dacă ai nevoie să fii asistat, pentru că nu există o vârstă pentru a ieși la pensie de la misiunea de a vesti Evanghelia, de la misiunea de a transmite nepoților tradițiile. Este nevoie să pornim la drum și, mai ales, să ieșim din noi înșine pentru a întreprinde ceva nou.

Așadar, există o vocație reînnoită și pentru tine într-un moment crucial al istoriei. Te vei întreba: dar cum este posibil? Energiile mele se epuizează și nu cred că pot face multe lucruri. Cum pot începe să mă comport în manieră diferită când obișnuința a devenit regula existenței mele? Cum pot să mă dedic celui care este mai sărac atunci când deja am atâtea gânduri pentru familia mea? Cum pot lărgi privirea mea dacă nici măcar nu-mi este permis să ies din locuința în care trăiesc? Singurătatea mea nu este un bolovan prea greu? Câți dintre voi își pun această întrebare: singurătatea mea nu este un bolovan prea greu? Însuși Isus a auzit adresându-i-se o întrebare de acest tip din partea lui Nicodim, care l-a întrebat: „Cum poate să se nască un om când este bătrân?” (In 3,4). Asta se poate întâmpla, răspunde Domnul, deschizând propria inimă la lucrarea Duhului Sfânt care suflă unde vrea. Duhul Sfânt, cu acea libertate pe care o are, merge peste tot și face tot ceea ce vrea.

Așa cum am repetat de mai multe ori, din criza în care se află lumea nu vom ieși la fel: vom ieși mai buni sau mai răi. Și „să dea Dumnezeu ca […] să nu fi fost încă un alt eveniment grav de la care n-am fost capabili să învățăm – noi suntem tari de cap! – Să nu uităm de bătrânii morți datorită lipsei aparatelor de respirat […]. Să nu fie inutilă o durere așa de mare, să facem un salt spre un nou mod de a trăi și să descoperim o dată pentru totdeauna că avem nevoie și suntem datori unii față de alții, pentru ca să se renască omenirea” (Enciclica Fratelli tutti, 35). Nimeni nu se salvează singur. Datori unii față de alții. Cu toții frați.

În această perspectivă, aș vrea să-ți spun că este nevoie de tine pentru a construi, în fraternitate și în prietenie socială, lumea de mâine: aceea în care vom trăi – noi cu copiii și nepoții noștri – când furtuna se va potoli. Toți „trebuie să fim parte activă în reabilitarea și în sprijinirea societăților rănite” (ibid., 77). Între diferiții pilaștri care vor trebui să susțină această nouă construcție există trei pe care tu, mai bine decât alții, poți ajuta să fie așezați. Trei pilaștri: viseleamintirea și rugăciunea. Apropierea Domnului va dărui forța pentru a întreprinde un nou drum și celor mai fragili dintre noi, pe străzile visului, amintirii și rugăciunii.

Profetul Ioel a rostit odată această promisiune: „Bătrânii voștri vor avea vise și tinerii voștri vor avea viziuni” (3,1). Viitorul lumii este în această alianță dintre tineri și bătrâni. Cine, dacă nu tinerii, pot lua visele bătrânilor și să le ducă înainte? Însă pentru aceasta este necesar să continuăm să visăm: în visele noastre de dreptate, de pace, de solidaritate se află posibilitatea ca tinerii noștri să aibă viziuni noi și să se poată construi împreună viitorul. Este necesar ca și tu să dai mărturie că este posibil să ieșim reînnoiți dintr-o experiență de încercare. Și sunt sigur că nu va fi unica, pentru că în viața ta ai avut multe din acestea și ai reușit să ieși din ele. Învață și din acea experiență să ieși din ea acum.

Pentru aceasta, visele sunt împletite cu amintirea. Mă gândesc cât de prețioasă este cea dureroasă a războiului și cât de mult pot învăța din ea noile generații cu privire la valoarea păcii. Și tu ești cel care transmiți asta, care ai trăit durerea războaielor. A aminti este o adevărată misiune a fiecărui bătrân: amintirea, și a duce altora amintirea. Edith Bruck, care a supraviețuit în drama Shoah-ului, a spus că „și luminarea unei singure conștiințe merită truda și durerea de a ține vie amintirea a ceea ce a fost – și continuă –. Pentru mine amintirea înseamnă a trăi”[3]. Mă gândesc și la bunicii mei și la cei care dintre voi au trebuit să emigreze și știu cât de obositor este a părăsi propria casă, așa cum facă și astăzi mulți în căutarea unui viitor. Probabil că pe unii dintre ei îi avem alături și se îngrijesc de noi. Această amintire poate ajuta la construirea unei lumi mai umane, mai primitoare. Însă amintirea nu se poate construi; fără temelii tu nu vei construi niciodată o casă. Niciodată. Și temeliile vieții sunt amintirea.

În sfârșit rugăciunea. Așa cum a spus odată predecesorul meu, papa Benedict, bătrân sfânt care continuă să se roage și să lucreze pentru Biserică, a spus așa: „Rugăciunea bătrânilor poate ocroti lumea, ajutând-o probabil în mod mai incisiv decât strădania atâtora”[4]. Asta a spus pe la sfârșitul pontificatului său, în 2012. Este frumos. Rugăciunea ta este o resursă foarte prețioasă: este un plămân de care Biserica și lumea nu se pot priva (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 262). Mai ales în acest timp așa de dificil pentru omenire, în timp ce traversăm, cu toții în aceeași barcă, marea furtunoasă a pandemiei, mijlocirea ta pentru lume și pentru Biserică nu este zadarnică, mai degrabă indică tuturor încrederea senină a unui port.

Dragă bunică, dragă bunicule, încheind acest mesaj al meu, aș vrea să-ți indic și ție exemplul fericitului – și în curând sfântului – Charles de Foucauld. El a trăit ca pustnic în Algeria și în acel context periferic a mărturisit „aspirația sa de a simți orice ființă umană ca pe un frate” (Enciclica Fratelli tutti, 287). Viața sa arată că este posibil, chiar și în singurătatea deșertului propriu, a mijloci pentru săracii din toată lumea și a deveni cu adevărat un frate și o soră universală.

Îi cer Domnului ca, grație și exemplului său, fiecare dintre noi să-și lărgească inima și s-o facă sensibilă față de suferințele celor din urmă și capabilă să mijlocească pentru ei. Ca fiecare dintre noi să învețe să repete tuturor, și îndeosebi celor mai tineri, acele cuvinte de mângâiere pe care astăzi le-am simțit adresate nouă: „Eu sunt cu tine în toate zilele”. Înainte și curaj! Domnul să vă binecuvânteze.

Note:
[1] Episodul este relatat în Protoevanghelia lui Iacob.
[2] Este vorba despre imaginea aleasă ca logo al Zilei Mondiale a Bunicilor și a Bătrânilor.
[3] Amintirea este viață, scrierea este respirație. L’Osservatore Romano, 26 ianuarie 2021.
[4] Vizita la casa-familie „Trăiască bătrânii”, 2 noiembrie 2012.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 31.05.2021
Publicarea pe acest sit: 22.06.2021
Etichete: ,

Faci un comentariu sau dai un răspuns?