Mesaj cu ocazia Postului Mare

Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea pentru Postul Mare 2006

Preaiubiți frați și surori!

Postul Mare este timpul privilegiat al pelerinajului interior spre cel care este izvorul milostivirii. Este un pelerinaj în care el însuși ne însoțește prin pustiul sărăciei noastre, susținându-ne în drumul spre bucuria intensă a Paștelui. Și în „valea întunecată” despre care vorbește psalmistul (Ps 23,4), în timp ce ispititorul ne sugerează să disperăm sau să ne punem o speranță iluzorie în lucrarea mâinilor noastre, Dumnezeu ne păzește și ne susține. Da, Domnul ascultă și astăzi strigătul mulțimilor înfometate de bucurie, de pace, de iubire. Ca în orice epocă, ele se simt abandonate. Și totuși, chiar și în dezolarea mizeriei, a singurătății, a violenței și a foamei, care lovesc fără deosebire bătrâni, adulți și copii, Dumnezeu nu permite ca întunericul ororii să stăpânească. Într-adevăr, așa cum a scris iubitul meu predecesor Ioan Paul al II-lea, există o „limită divină impusă răului” și este milostivirea (Memorie și identitate, 29 și urm.). În această perspectivă am voit să așez la începutul acestui mesaj observația din evanghelie, conform căreia „Isus, văzând mulțimile, i s-a făcut milă de ele” (Mt 9,36). În această lumină aș vrea să mă opresc să reflectez asupra unei chestiuni foarte dezbătute printre contemporanii noștri: chestiunea dezvoltării. Și astăzi „privirea” emoționată a lui Cristos nu încetează să se îndrepte spre oameni și spre popoare. El îi privește știind că „planul” divin prevede chemarea lor la mântuire. Isus cunoaște cursele care se opun acestui plan și i se face milă de mulțimi: decide să le apere de lupi chiar cu prețul vieții. Cu acea privire Isus îmbrățișează pe fiecare și mulțimile și pe toți îi încredințează Tatălui, oferindu-se pe sine însuși ca jertfă de ispășire.

Luminată de acest adevăr pascal, Biserica știe că, pentru a promova o dezvoltare deplină, este necesar ca „privirea” noastră îndreptată spre om să se măsoare după privirea lui Cristos. De fapt, în nici un mod nu este posibil de a despărți răspunsul dat necesităților materiale și sociale ale oamenilor de satisfacerea necesităților profunde ale inimii lor. Acest lucru trebuie subliniat cu atât mai mult în această epocă a noastră de mari transformări, în care percepem în manieră tot mai vie și urgentă responsabilitatea noastră față de săracii din lume. Deja veneratul meu predecesor, papa Paul al VI-lea, identifica în mod precis defecțiunile subdezvoltării ca o sustragere de umanitate. În acest sens, în enciclica Populorum progressio el denunța „lipsurile materiale ale celor care sunt privați de minimul vital și de lipsurile morale ale celor care sunt mutilați de egoism…, structurile asupritoare, fie că provin din abuzurile posesiei și din cele ale puterii, fie din exploatarea muncitorilor și din nedreptatea tranzacțiilor” (nr. 21). Ca antidot împotriva acestor rele Paul al VI-lea sugera nu numai „considerația mărită a demnității celorlalți, orientarea spre spiritul de sărăcie, cooperarea la binele comun, voința de pace”, ci și „recunoașterea din partea omului a valorilor supreme și a lui Dumnezeu, care este izvorul și sfârșitul lor” (ibidem). Pe această linie, papa nu ezita să propună „mai ales credința, dar al lui Dumnezeu primit de buna voință a omului, și unitatea în dragostea lui Cristos” (ibidem). Așadar, „privirea” lui Cristos îndreptată spre mulțime ne impune să afirmăm adevăratele conținuturi ale acelui „umanism plenar” care, tot conform lui Paul al VI-lea, constă în „dezvoltarea omului întreg și a tuturor oamenilor” (ibidem, nr. 42). Pentru aceasta, prima contribuție pe care Biserica o oferă dezvoltării omului și a popoarelor nu se reduce, în esență, la mijloace materiale sau la soluții tehnice, ci la vestirea adevărului lui Cristos care educă mereu conștiințele și învață demnitatea autentică a persoanei și a muncii, promovând formarea unei culturi care să răspundă cu adevărat la toate întrebările omului.

În fața teribilelor provocări ale sărăciei din marea parte a omenirii, indiferența și închiderea în propriul egoism sunt într-un contrast intolerabil cu „privirea” lui Cristos. Postul și pomana, pe care, împreună cu rugăciunea, Biserica le propune în mod special în timpul Postului Mare, sunt ocazie propice pentru a ne conforma acelei „priviri”. Exemplele sfinților și multele experiențe misionare care caracterizează istoria Bisericii constituie lămuriri prețioase cu privire la modul cel mai bun de a susține dezvoltarea. Și astăzi, în timpul interdependenței globale, se poate constata că nici un plan economic, social sau politic nu înlocuiește acea dăruire de sine pentru celălalt în care se exprimă dragostea. Cel care acționează conform acestei logici evanghelice trăiește credința ca prietenie cu Dumnezeul întrupat și, asemenea lui, ia asupra sa necesitățile materiale și spirituale ale aproapelui. Îl privește ca mister incomensurabil, vrednic de infinită grijă și atenție. Știe că acela care nu-l dă pe Dumnul dă prea puțin, așa cum spunea fericita Tereza de Calcutta: „Prima sărăcie a popoarelor este aceea că nu-l cunosc pe Cristos”. De aceea, trebuie găsit Dumnezeu în chipul milostiv al lui Cristos: fără această perspectivă, o civilizație nu se construiește pe temelii solide.

Grație bărbaților și femeilor ascultători față de Duhul Sfânt, în Biserică au apărut multe opere de caritate, menite să promoveze dezvoltarea: spitale, universități, școli de formare profesională, microacțiuni. Sunt inițiative care, mult înainte de alte exprimări ale societății civile, au dat dovada preocupării sincere pentru om din partea persoanelor stimulate de mesajul evanghelic. Aceste opere arată un drum pentru a conduce și astăzi lumea spre o globalizare care să aibă în centrul său adevăratul bine al omului și astfel să conducă la pacea autentică. Cu aceeași milostivire a lui Isus față de mulțimi, Biserica simte și astăzi ca misiune proprie aceea de a cere celui care are responsabilități politice și are în mâini frâiele puterii economice și financiare să promoveze o dezvoltare bazată pe respectarea demnității oricărui om. O verificare importantă a acestui efort va fi libertatea religioasă efectivă, nu înțeleasă doar ca posibilitate de a-l vesti și a-l celebra pe Cristos, ci și de a contribui la edificarea unei lumi animate de dragoste. În acest efort se înscrie și considerația efectivă a rolului central pe care îl desfășoară valorile religioase autentice în viața omului, ca răspuns la cele mai profunde întrebări ale sale și ca motivație etică față de responsabilitățile sale personale și sociale. Acestea sunt criteriile pe baza cărora creștinii vor trebui să învețe și să evalueze cu înțelepciune programele celui care îi conduce.

Nu putem să ascundem faptul că au fost făcute greșeli în decursul istoriei de mulți care se proclamau discipoli ai lui Isus. Nu rareori, în fața pericolului unor probleme grave, ei au crezut că mai întâi ar trebui să îmbunătățească pământul și apoi să se gândească la cer. Tentația a fost aceea de a considera că în fața unor urgențe apăsătoare în primul rând ar trebui să se ia măsura de a schimba structurile externe. Acest lucru, pentru unii, a avut consecința transformării creștinismului într-un moralism, înlocuirea lui a crede cu a face. De aceea, pe bună dreptate, predecesorul meu de venerată amintire, Ioan Paul al II-lea, spunea: „Astăzi este tentația de a reduce creștinismul la o înțelepciune pur umană, aproape la o știință a bunei trăiri. Într-o lume puternic secularizată a avut loc o treptată secularizare a mântuirii, motiv pentru care există o bătălie pentru om, însă pentru un om înjumătățit. În schimb noi știm că Isus a venit să aducă mântuirea integrală” (Enciclica Redemptoris missio, 11).

Tocmai la această mântuire integrală vrea să ne conducă Postul Mare în vederea victoriei lui Cristos asupra oricărui rău care îl oprimă pe om. Îndreptându-ne spre Învățătorul divin, convertindu-ne la el, experimentând milostivirea sa grație sacramentului Reconcilierii, vom descoperi o „privire” care ne pătrunde în adâncime și poate să reanime mulțimile și pe fiecare dintre noi. Ea redă încrederea celor care nu se închid în scepticism, deschizând în fața lor perspectiva veșniciei fericite. Așadar, deja în istorie Domnul, chiar și atunci când ura pare că domină, face să nu lipsească mărturia luminoasă a iubirii sale. Mariei, „izvor viu de speranță” (Dante Alighieri, Paradisul, XXXIII, 12) îi încredințez drumul nostru din Postul Mare pentru ca să ne conducă la Fiul său. În mod deosebit încredințez ei mulțimile care și astăzi, încercate de sărăcie, invocă ajutor, sprijin, înțelegere. Cu aceste sentimente, împart tuturor din inimă o binecuvântare apostolică specială.

Vatican, 29 septembrie 2005

Benedict al XVI-lea