Mărturia Patriarhului Teoctist la aniversarea a 25 de ani de pontificat ai Papei

Mărturia Patriarhului Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române
cu prilejul sărbătoririi a 25 de ani de pontificat
ai Sanctității Sale Papa Ioan Paul al II-lea

Cu bucurie și părtășie frățească, specifice marilor sărbători bisericești, împreună cu ierarhii, clericii și credincioșii Bisericii Ortodoxe Române, aduc distinsei adunări mărturie și cuvânt de iubire personalității celui care, acum 25 de ani, a fost ales să continue șirul episcopilor Romei și Primaților Italiei în jilțul de Arhipăstor cu numele emblematic de Ioan-Paul al II-lea, pentru a sluji Bisericii lui Hristos și, prin aceasta, omenirii de pretutindeni. Copleșit de însemnatele responsabilități la care Duhul Sfânt îl chemase, dar și de simțământul de a comunica mulțimii nerăbdătoare primul său cuvânt, noul ales, cu fața și privirea străluminate de harul dumnezeiesc al acelor clipe, a rostit cu voce pătrunzătoare dumnezeiescul îndemn al Mântuitorului Hristos: „Nu vă temeți!” (Luca 12, 7). Ca aurora dimineții, aceste scumpe cuvinte evanghelice vesteau mesajul și cuprinsul celor 25 de ani de Arhipăstorire: dorința de a înlătura teama strecurată în numeroase și neașteptate forme în ființa umană, și a sădi în aceasta pacea, mama tuturor virtuților creștine, încoronată cu iubirea, care niciodată nu trece, pentru că „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 16).

Dar, iată că Dumnezeu, Cel în Prea Sfânta Treime lăudat, în înțelepciunea și iubirea Sa de oameni a rânduit ca popasul acestei rodnice slujiri apostolice a Sanctității Sale, Papa Ioan-Paul al II-lea, Apostol al păcii, al dialogului și al ecumenismului, să aducă pe prim plan însemnătatea și forța aceluiași mesaj: „Nu vă temeți!” Acest îndemn, reactualizat acum, vine cu însăși autoritatea și puterea Mântuitorului Hristos, singurul Care poate liniști valurile furioase ale răului acesta, pentru că numai regăsirea forței creștinismului primar, aceea de restaurare a omului în Hristos și de regenerare a civilizației, prin credința în Evanghelie, mai poate salva o lume aflată în derivă și îndreptându-se cu repeziciune spre imperiul secularizării și al egoismului, întemeiat pe nesocotirea semenului.

Împlinindu-și dorul său tainic de a construi, prin intermediul acestui mesaj, o punte spirituală între Orient și Occident, între Ortodoxie și Biserica pe care o păstorește, și trăind fiorul că a pășit pe pământul „Țării-punte” între Orient și Occident, Sanctitatea Sa dă mărturie că a descoperit în noi și țara noastră punctul de răscruce între Europa Orientală și cea Apuseană, numindu-ne „Grădina Maicii Domnului” [1]. Această tradițională metaforă denumește însuși locul de întâlnire și sinteză al celor două universuri spirituale creștine, aria culturală și civilizația unică a acelui „Bizanț după Bizanț”, tranzitată și exprimată de secole în mărturisirea credinței creștine, în graiul romanității orientale, în arta construirii și zugrăvirii sfintelor lăcașuri, în splendoarea Liturghiei bizantine și comorile ei fără de asemănare, amintite des de Sanctitatea Sa în călduroasele-i aprecieri făcute față de Biserica și de Țara noastră.

Făcând parte din marele trunchi al romanității, continuată de popoarele neolatine din Apus, noi am înțeles întotdeauna Ortodoxia noastră nu ca pe un factor de izolare și de antagonisme între creștini, ci ca pe izvorul principal al bogăției noastre duhovnicești lăuntrice, privită și primită acum cu viu interes de lumea apuseană care are aceleași rădăcini latine ca poporul nostru. De aici socotim că izvorăște și vocația noastră pentru deschidere și dialog rodnic cu întreaga lume creștină de toate confesiunile.

Vorbind despre noi, Sanctitatea Sa s-a referit cu emoție și prețuire la cultura și latinitatea noastră, la istoria și vrednicia poporului român, la evlavia și blândețea lui, la creativitatea lui, la străvechea viață monahală care a înflorit la noi încă din primele secole creștine, la domnitorii evlavioși, ctitori de biserici sau martirizați pentru credința creștină strămoșească, la o seamă de personalități prestigioase ale culturii noastre românești, care i-au încântat sufletul, neuitând a-i aminti cu adâncă venerație pe martirii neamului nostru și pe toți cei ce au strălucit întru lumina Mântuitorului Hristos pe bolta Bisericii Sale. Rostite în fa’a mulțimilor din capitala noastră sau la Roma, aceste aprecieri au fost încununate de precizarea făcută de Sanctitatea Sa: „Cum e cunoscut, potrivit tradiției, credința creștină a fost purtată în aceste ținuturi de fratele lui Petru, apostolul Andrei”, precizare așteptată de secole, prin care se recunoaște încreștinarea noastră de către întâiul chemat la apostolie [2].

Asemenea rostiri mărturisesc față de poporul nostru iubire, prețuire și nădejde vie. Oricare dintre urmașii urmașilor noștri, citind aceste pagini închinate Bisericii noastre și tuturor românilor de către Sanctitatea Sa, le vor păstra întru inimă ca pe niște cuvinte profetice. Prin puntea de iubire, de rugăciune și de comuniune, care a fost zidită în sufletele românilor, Sanctitatea Sa ne-a arătat nu numai încredere, ci ne-a și încurajat, ca urmași de sfinți și de eroi și apărători ai credinței.

Ca fii și slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române și ca români, se cuvine să cinstim pe acest Suveran Pontif, de obârșie poloneză, pentru sensibilitatea sa impresionantă față de noi, atât de cordial în cuvântul pe care mi l-a adresat la plecarea din Roma: „Întorcându-vă în patrie, fiți sigur că România… este în inima Episcopului Romei, care se roagă în fiecare zi pentru iubitul popor român” [3].

Dar, onorată asistență, culmea de unde privim acum cu ochii minții strădania arhipastorală cu adevărat neobosită a Sanctității Sale Papa Ioan Paul al II-lea în cele două decenii și jumătate de pontificat și mărturiile pe care le-a făcut, referitoare la Biserica și Țara noastră, se întregesc cu obolul său de suflet pe care l-a oferit pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului ca împlinire a testamentului primului Patriarh al României, Miron Cristea. Împărtășindu-vă această bucurie, aduc la cunoștința onoratei asistențe că în acest moment avem aprobarea pentru construirea Catedralei în Parcul Carol și îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să binecuvânteze începerea lucrărilor. Așadar, cele două decenii și jumătate de pontificat ne apar și ca o deschidere a unei „ere de entuziasm și curaj” [4] legată de speranța și începutul unității creștine.

Se cuvine nouă, slujitorilor Bisericilor din România, să însoțim dialogul nostru cu iubire, sinceritate și bună credință spre a-l face rodnic în viața credincioșilor. În această încercare a binelui, în confruntarea cu dușmanii săi și ai lui Dumnezeu, să nu uităm că „misiunea ce caracterizează al treilea mileniu este aceea de a conlucra pentru a reda Europei etosul său cel mai profund și chipul său autentic uman” [5].

Cu aceste gânduri, rugăm pe Bunul și Atotputernicul Dumnezeu să dăruiască Sanctității Sale Papa Ioan Paul al II-lea mulți și binecuvântați ani.

[1] Din discursul Sanctității Sale Papa Ioan Paul al II-lea la ceremonia de primire de la Aeroportul București-Băneasa, cu prilejul vizitei în România (7-9 mai 1999)

[2] Din discursul rostit de Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea la ceremonia de primire de la Aeroportul București-Băneasa, în timpul vizitei în România (7-9 mai 1999)

[3] Din cuvântul Sanctității Sale Papa Ioan Paul al II-lea rostit în Catedrala „Sfântul Petru” din Roma, cu prilejul vizitei la Vatican a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române (7-13 octombrie 2002)

[4] Din discursul rostit de Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea la ceremonia de primire de la Aeroportul București-Băneasa, în timpul vizitei în România (7-9 mai 1999)

[5] Din Declarația Comună a Sanctității Sale Papa Ioan Paul al II-lea și a Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist semnată la Vatican, în 12 octombrie 2002