Discursul PS Virgil Bercea la aniversarea a 25 de ani de pontificat ai Papei

Discursul PS Virgil Bercea
Episcop al Eparhiei de Oradea
la aniversarea a 25 de ani de pontificat
ai Papei Ioan Paul al II-lea

„Iar tu, … Simone, …, oarecând, … întărește-i pe frații tăi”

Sunt cuvintele pe care Mântuitorul i le adresează lui Simon, Petru la Cina cea de Taină, chiar după instituirea Euharistiei, iar eu doresc să le folosesc în acest cotext de aniversare a 25 de ani de pontificat a Sfântului Părinte.

În 1978 eram student și am aflat de la bunica, o țărancă di Ardeal extrem de înțeleaptă care nu știa scrie, dar care asculta Radio Europa Liberă și știa tot ce se întâmplă în lume, am aflat, că noul Papă ales vine din Polonia, se cheamă Ioan Paul al II-lea și că va fi instalat în 22 octombrie. În fiecare duminică în casa noastră, la țară, se asculta Sfânta Liturghie de la Vatican, mama punea o cruce pe radio și parcă eram în biserică. În acea duminică, emoțiile erau deosebite: urma să primim binecuvântarea noului Papă. Eram și noi un grup de credincioși din rezistență, pierduți în lume, dar mereu urmăriți de securitate iar acea binecuvântare a venit peste noi pe undele radioului ca un balsam pentru a ne „întări”: Papa era unul care cunoștea comunismul, Papa cu adevărat ne va fi mereu aproape, Papa știe de Biserica Tăcerii, de Biserica Greco-Catolică din România. Radioul, ca mijloc modern de comunicare, ne-a oferit nouă, greco-catolicilor aflați în catacombele moderne create de sistemul comunist, posibilitatea de a fi mereu în legătură cu Roma, cu Sfântul Scaun, cu Papa, cu Biserica Catolică.

Nu am crezut atunci că vreodată că voi ajunge să-l întâlnesc pe Sfântul Părinte. Era un vis, iar visul a devenit realitate în iunie 1990 când îl însoțeam la Roma pe Preasfințitul Todea. Eram inginer și preot sfințit în clandestinitate, deja de 9 ani, Preasfințitul i-a spus aceste lucruri Sfântului Părinte, Papa m-a bătut pe umăr dar eu nu știu nimic ce mi-a spus pentru că era cea mai fericită zi din viața mea. Când m-am trezit la realitate mi-am dat seama de un lucru – Petru zilelor noastre m-a întărit – i-a spus Isus lui Petru: „iar tu, oarecând, … întărește pe frații tăi”.

Apoi l-am întâlnit adesea pe Sfântul Părinte și am început să înțeleg valoarea călătoriilor dânsului pe drumurile lumii pentru a se întâlni cu oamenii, dialogând în spirit ecumenic, intrând firesc în temple, moschei sau sinagogi și văzând mereu în celălalt un aproape, un frate pe care trebuia sa-l „întărească” prin puterea și lucrarea harului Spiritului Sfânt după îndemnul Domnului. Vorbind și răspunzând în numeroase limbi ale pământului, Papa a reeditat într-o manieră nouă taina Rusaliilor, dezvăluind că Biserica și Adevărul pe care îl întrupează reprezintă Limbajul universal prin excelență.

Polonez ca proveniență, venind dinspre ceea ce în concepția postmodernă a istoriei se numește periferie a Europei, Suveranul Pontif ilustrează prin atitudinea sa rolul pe care in postmodernitate îl are spațiul marginal prin faptul că el nu mai este raportat la un centru director, ci direcționează el însuși prin bogăția sa viața spirituală, unicul centru al vieții rămânând Domnul pe care îl putem regăsi în oricare din spațiile mundane. Să ne amintim secvența biblică a întrebării: „Ce bine poate veni din Nazaret?”. Nazaretul, simbolic vorbind, este tot o periferie în care a înflorit întrupându-se Vestea cea Bună, revelând istoriei umane că în fragilitatea, umilința și simplitatea „periferiei” se poate naște centrul și plinătatea sfințeniei. Ce bine poate veni de la Blaj? – Biserica Greco-Catolică prin cele trei coordonate ale ei: umilința și inocența credincioșilor, lanțurile – adică suferința și martiriul și speranța unei depline unități, o putem încadra în acest concept postmodern de periferie, iar Sfântul Părinte a înțeles în acest mod rolul și rostul Bisericii noastre tocmai în concertul umilinței, suferinței și speranței care creează premizele unității în pluralitate. (Scrisoarea la 300 de ani de la Unire) Ce bine poate veni din România? – darul punții dintre Orient și Occindent!

7-9 mai 1999 – Vizita Sfântului Părinte în România: am așteptat la aeroport cu mare entuziasm pe Papa. Și, am văzut coborând pe scara avionului un om bătrân: piciorul îl durea și șchiopăta, mâna stângă îi tremura și se sprijinea pe un baston, vocea îi era obosită de ani dar Papa nu dorea să ascundă aceste lucruri. Venea în România un papă care evident purta crucea Bisericii, nu am primit un Papă conchistador ci un om al lui Dumnezeu care simțea responsabilitatea pe care Domnul i-a pus-o pe umeri. În Catedrala Sfântul Iosif Papa a întâlnit un alt om bătrân și bolnav: Cardinalul Todea. Când s-a aplecat să-l îmbrățișeze și să-l sărute, parcă era un alt Mântuitor care vroia să șteargă de pe fața cardinalului, de pe fața României lacrimile și durerea întregii suferințe și dureri îndurate în lungi ani de temniți și teroare. Nu există rană pe care acest Papă să nu o fi deplâns în reculegere, în iertare și în iubire pentru a ne face să înțelegem că doar acesta este Calea.

Pentru România un Papă în suferință devenea cu adevărat credibil, un mai exista nici o teamă că vine să cucerească teritorii sau să convertească la catolicism, în schimb cu toții ortodocși și catolici trăiau chemarea unității și simțeau ca „Petru zilelor noastre îi poate întări în credință pe frați săi”. Acest comportament spontan al omului bătrân și înțelept ne-a șocat, ne-a entuziasmat și ne-a convins că Papa reprezintă totuși un punct de unitate. Comportamentul senin a două persoane – Papa Ioan Paul al II-lea și Patriarhul Teoctist – în vârstă amândoi și liberi de veleități care-și dau sărutul păcii a determinat lumea sa strige cu convingere: unitate, unitate.

Eu sunt convins că Papa iubește pe români și iubește România, sunt convins că Papa a jucat un mare rol în căderea „cortinei de fier”, sunt convins că suferința sa de fiecare zi o oferă lui Dumnezeu și pentru fiecare dintre noi, sunt convins că prin tot ceea ce dânsul este și reprezintă reușește să ne „întărească” fiindcă și noi suntem frații săi.

Îi mulțumim Domnului că în acest veac ne-a dăruit un mare Papă, Ioan Paul al II-lea, îl rugăm pe bunul Dumnezeu să-l dăruiască Sfintei Sale Biserici în pace, întreg, sănătos, întru zile îndelungate, drept îndreptând cuvântul Adevărului Său.