Scrisoarea enciclică
Fratelli tutti
a Sfântului Părinte Papa Francisc
despre fraternitatea și prietenia socială
Introducere
1. „Fratelli tutti„[1], scria Sfântul Francisc din Assisi pentru a se adresa tuturor fraților și surorilor și a le propune o formă de viață cu gust de Evanghelie. Dintre sfaturile sale aș vrea să evidențiez unul, cel în care invită la o iubire care trece dincolo de barierele geografiei și spațiului. Aici el îl declară fericit pe cel care îl iubește pe celălalt „când e departe, cât și atunci când e aproape de el”[2]. Cu aceste cuvinte puține și simple a explicat esențialul unei fraternități deschise, care permite oricui să recunoască, să aprecieze și să iubească fiecare persoană dincolo de apropierea fizică, dincolo de locul din lume unde s-a născut sau unde locuiește.
2. Acest sfânt al iubirii fraterne, al simplității și al bucuriei, care m-a inspirat să scriu enciclica Laudato si’, mă motivează din nou să dedic această nouă enciclică fraternității și prieteniei sociale. De fapt, Sfântul Francisc, care se simțea frate al soarelui, al mării și al vântului, știa că este și mai unit cu aceia care erau de aceeași carne cu el. Peste tot a semănat pace și a mers alături de cei săraci, de cei abandonați, de cei bolnavi, de cei rebutați, de cei din urmă.
3. Există un episod din viața sa care ne arată inima sa fără margini, capabilă să meargă dincolo de distanțele datorate originii, naționalității, culorii sau religiei. Este vizita la sultanul Malik-al-Kamil în Egipt, vizită care a comportat pentru el un mare efort din cauza sărăciei sale, a puținelor resurse pe care le avea, a îndepărtării și a diferenței de limbă, cultură și religie. Această călătorie, în acel moment istoric marcat de cruciade, demonstra și mai mult măreția iubirii pe care voia s-o trăiască, doritor să-i îmbrățișeze pe toți. Fidelitatea față de Domnul său era proporțională cu iubirea sa față de frați și surori. Fără a ignora dificultățile și pericolele, Sfântul Francisc a mers să-l întâlnească pe sultan cu aceeași atitudine pe care o cerea de la discipolii săi: fără a nega propria identitate, aflându-se „între sarazini sau alți necredincioși […], să nu facă certuri sau dispute, ci să fie supuși fiecărei creaturi umane din iubire față de Dumnezeu”[3]. În acel context era o cerere extraordinară. Ne impresionează cum, în urmă cu opt sute de ani, Francisc recomanda să se evite orice formă de agresiune sau dispută precum și să fie trăită o „supunere” umilă și fraternă, chiar și față de cei care nu împărtășeau credința lor.
4. El nu făcea război dialectic impunând doctrine, ci el comunica iubirea lui Dumnezeu. A înțeles că „Dumnezeu este iubire și cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el” (1In 4,16). În acest mod a fost un părinte rodnic, care a provocat visul unei societăți fraterne, pentru că „numai omul care acceptă să se apropie de celelalte persoane în însăși mișcarea lor, nu pentru a le reține în propria mișcare, ci pentru a le ajuta să fie mai mult ele însele, devine realmente părinte”[4].
5. Problemele legate de fraternitatea și de prietenia socială au fost mereu printre preocupările mele. În ultimii ani am făcut referire la ele de mai multe ori și în diferite locuri. Am voit să adun în această enciclică multe din aceste intervenții situându-le într-un context mai amplu de reflecție. În afară de aceasta, dacă în redactarea enciclicei Laudato si’ am avut un izvor de inspirație în fratele meu Bartolomeu, patriarhul ortodox care a propus cu multă forță îngrijirea creației, în acest caz m-am simțit stimulat în mod special de marele imam Ahmad Al-Tayyeb, cu care m-am întâlnit la Abu-Dhabi pentru a aminti că Dumnezeu „a creat toate ființele umane egale în drepturi, în obligații și în demnitate, și le-a chemat să conviețuiască între ele ca frați”[5]. Nu a fost vorba de un simplu act diplomatic, ci de o reflecție făcută în dialog, cu o angajare comună. Această enciclică adună și dezvoltă mari teme expuse în acel document pe care l-am semnat împreună. Și aici am receptat, cu limbajul meu, numeroase documente și scrisori pe care le-am primit de la atâtea persoane și grupuri din toată lumea.
6. Paginile care urmează nu pretind să rezume doctrina despre iubirea fraternă, ci se opresc asupra dimensiunii sale universale, asupra deschiderii sale spre toți. Înmânez această enciclică socială ca un aport umil la reflecție pentru ca, în fața diferitelor moduri actuale de a elimina sau a ignora pe ceilalți, să fim în măsură să reacționăm cu un nou vis de fraternitate și de prietenie socială, care să nu se limiteze la cuvinte. Deși am scris-o pornind de la convingerile mele creștine, care mă animă și mă hrănesc, am încercat să fac asta în așa fel încât reflecția să se deschidă la dialogul cu toate persoanele de bunăvoință.
7. Tocmai în timp ce scriam această scrisoare, a intrat năvalnic în manieră neașteptată pandemia de Covid-19, care a scos la iveală siguranțele noastre false. Dincolo de diferitele răspunsuri pe care le-au dat diferitele țări, a apărut evidentă incapacitatea de a acționa împreună. Cu toate că suntem hiper-conectați, s-a constatat o fragmentare care a făcut mai dificilă rezolvarea problemelor care ne ating pe toți. Dacă vreunul crede că este vorba numai de a face să funcționeze mai bine ceea ce deja făceam, sau că unicul mesaj este că trebuie să îmbunătățim sistemele și regulile existente deja, neagă realitatea.
8. Doresc mult ca în acest timp care ne este dat să-l trăim, recunoscând demnitatea fiecărei persoane umane, să putem face să renască între toți o aspirație mondială la fraternitate. Între toți: „Iată un secret foarte frumos pentru a visa și a face viața noastră o aventură frumoasă. Nimeni nu poate înfrunta viața în mod izolat […]. Este nevoie de o comunitate care să ne susțină, care să ne ajute și în care ne ajutăm reciproc ca să privim înainte. Cât de important este a visa împreună! […] Singur, riști să ai miraje, motiv pentru care vezi ceea ce nu există; împreună se construiesc visele”[6]. Visăm ca o unică omenire, ca niște călători făcuți din aceeași carne umană, ca fii ai acestui pământ care ne găzduiește pe noi toți, fiecare cu bogăția credinței sale sau a convingerilor sale, fiecare cu propriul glas, toți frați!
9. Fără pretenția de a face o analiză exhaustivă, nici de a lua în considerare toate aspectele realității pe care o trăim, propun doar să acordăm atenție câtorva tendințe din lumea actuală care împiedică dezvoltarea fraternității universale.
10. Timp de decenii a părut că lumea a învățat din atâtea războaie și eșecuri și s-a îndreptat lent spre diferite forme de integrare. De exemplu, s-a dezvoltat visul unei Europe unite, capabilă să recunoască rădăcini comune și să se bucure pentru diversitatea care locuiește în ea. Amintim „convingerea fermă a părinților fondatori ai Uniunii Europene, care doreau un viitor bazat pe capacitatea de a munci împreună pentru a depăși diviziunile și pentru a favoriza pacea și comuniunea între toate popoarele continentului”[7]. La fel, a căpătat forță aspirația la o integrare latino-americană și au început să se facă unii pași. În alte țări și regiuni au existat tentative de conciliere și apropieri, care au adus roade și altele care apăreau promițătoare.
11. Însă istoria dă semne ale unei întoarceri înapoi. Se aprind conflicte anacronice, care se considerau depășite, apar naționalisme închise, exasperate, pline de resentimente și agresive. În diferite țări, ideea despre unitatea poporului și a națiunii, impregnată de diferite ideologii, creează noi forme de egoism și de pierdere a simțului social, mascate de o presupusă apărare a intereselor naționale. Și asta ne amintește că „fiecare generație trebuie să-și însușească luptele și cuceririle generațiilor precedente și să le conducă la ținte și mai înalte. Este drumul. Binele, ca și iubirea, dreptatea și solidaritatea nu se obțin o dată pentru totdeauna; trebuie cucerite în fiecare zi. Nu este posibil să ne mulțumim cu ceea ce s-a obținut deja în trecut și să ne oprim să ne bucurăm de el în așa fel încât această situație să ne facă să nu recunoaștem că mulți frați ai noștri încă suferă situații de nedreptate care ne interpelează pe toți”[8].
12. „A se deschide la lume” este o expresie care a fost însușită astăzi de economie și de finanțe. Se referă exclusiv la deschiderea la interesele străine sau la libertatea puterilor economice de a investi în toate țările fără obligații și complicații. Conflictele locale și dezinteresul față de bunul comun sunt instrumentalizate de economia globală pentru a impune un model cultural unic. Această cultură unifică lumea, însă desparte persoanele și națiunile, pentru că „societatea tot mai globalizată ne face apropiați, dar nu ne face frați”[9]. Suntem mai singuri ca oricând în această lume masificată care privilegiază interesele individuale și slăbește dimensiunea comunitară a existenței. Cresc mai degrabă piețele, unde persoanele desfășoară rolul de consumatori sau de spectatori. Înaintarea acestui globalism favorizează în mod normal identitatea celor mai puternici care se protejează pe ei înșiși, dar încearcă să dizolve identitățile regiunilor mai slabe și sărace, făcându-le mai vulnerabile și dependente. În acest mod politica devine tot mai fragilă în fața puterilor economice transnaționale care aplică acel „divide et impera”.
Sfârșitul conștiinței istorice
13. Tot pentru acest motiv se favorizează și o pierdere a simțului istoriei, care provoacă o ulterioară dezagregare. Se observă pătrunderea culturală a unui soi de „deconstructivism”, prin care libertatea umană pretinde să construiască totul pornind de la zero. Rămân în picioare numai nevoia de a consuma fără limite și accentuarea multor forme de individualism fără conținuturi. În acest context se situa un sfat pe care l-am dat tinerilor: „Dacă o persoană vă face o propunere și vă spune să ignorați istoria, să nu prețuiți experiența bătrânilor, să disprețuiți tot ceea ce este trecut și să priviți numai spre viitorul pe care el vi-l oferă, oare nu este acesta un mod ușor de a vă atrage cu propunerea sa spre a vă determina să faceți numai ceea ce vă spune el? Acea persoană are nevoie ca să fiți goi, dezrădăcinați, neîncrezători față de toate, pentru ca să vă puteți încrede numai în promisiunile sale și să vă supuneți planurilor sale. Așa funcționează ideologiile de diferite culori, care distrug (sau de-construiesc) tot ceea ce este diferit și în acest mod pot să domine fără opoziții. În acest scop au nevoie de tineri care să disprețuiască istoria, care să refuze bogăția spirituală și umană care a fost transmisă prin generații, care să ignore tot ceea ce i-a precedat”[10].
14. Există noi forme de colonizare culturală. Să nu uităm că „popoarele care înstrăinează propria tradiție și, din manie imitatoare, violență impulsivă, neglijență sau apatie impardonabilă, tolerează faptul că li se smulge sufletul, pierd la sfârșit, împreună cu fizionomia spirituală și consistența morală, și independența ideologică, economică și politică”[11]. Un mod eficace de a dizolva conștiința istorică, gândirea critică, angajarea pentru dreptate și parcursurile de integrare este acela de a goli de sens sau a altera marile cuvinte. Ce înseamnă astăzi unele expresii precum democrație, libertate, dreptate, unitate? Au fost manipulate și deformate pentru a le utiliza ca instrumente de dominare, ca titluri goale de conținut care pot folosi pentru a justifica orice acțiune.
15. Cel mai bun mod pentru a domina și a înainta fără limite este de a semăna lipsa de speranță și de a provoca neîncrederea constantă, deși este mascată cu apărarea unor valori. Astăzi, în multe țări se utilizează mecanismul politic pentru a exaspera, a exacerba și a polariza. În diferite moduri se neagă altora dreptul de a exista și de a gândi, și în acest scop se recurge la strategia de a-i ridiculiza, de a insinua suspiciuni asupra lor, de a-i încercui. Nu se primește partea lor de adevăr, valorile lor, și în acest mod societatea sărăcește și se reduce la prepotența celui mai puternic. Astfel politica nu mai este o discuție sănătoasă despre proiecte pe termen lung pentru dezvoltarea tuturor și a bunului comun, ci numai rețete efemere de marketing care găsesc în distrugerea celuilalt resursa cea mai eficace. În acest joc meschin al descalificărilor, dezbaterea este manipulată pentru a o menține la starea de controversă și contrapoziție.
16. În această ciocnire de interese care ne pune pe toți împotriva tuturor, unde a învinge ajunge să fie sinonim cu a distruge, cum este posibil să ne ridicăm capul pentru a-l recunoaște pe vecin sau a ne pune alături de cel care a căzut de-a lungul drumului? Un proiect cu mari obiective pentru dezvoltarea întregii omeniri astăzi sună ca un delir. Cresc distanțele dintre noi, iar drumul dur și lent spre o lume unită și mai dreaptă suferă o nouă și drastică retragere.
17. A ne îngriji de lumea care ne înconjoară și ne susține înseamnă a ne îngriji de noi înșine. Însă avem nevoie să ne constituim într-un „noi” care locuiește în casa comună. Această îngrijire nu interesează puterile economice care au nevoie de venituri rapide. Adesea glasurile care se ridică în apărarea ambientului sunt reduse la tăcere sau ridiculizate, îmbrăcând cu raționalitate ceea ce sunt interese particulare. În această cultură pe care o producem, goală, îndreptată spre imediat și lipsită de un proiect comun, „este previzibil ca, în fața epuizării unor resurse, să se creeze un scenariu favorabil pentru noi războaie, mascate cu revendicări nobile”[12].
Rebutul mondial
18. Anumite părți ale omenirii par sacrificabile în folosul unei selectări care favorizează un sector uman considerat vrednic să trăiască fără limite. În fond, „persoanele nu mai sunt simțite ca o valoare primară, care trebuie respectate și tutelate, în special dacă sunt sărace sau neputincioase, dacă «încă nu folosesc» – cum sunt cei ce urmează să se nască – sau «nu mai folosesc» – cum sunt bătrânii. Am devenit insensibili față de orice formă de risipă, pornind de la cea alimentară, care este printre cele mai reprobabile”[13].
19. Lipsa de copii, care provoacă o îmbătrânire a populației, împreună cu abandonarea persoanelor bătrâne la o singurătate dureroasă, afirmă implicit că totul se termină cu noi, că numai interesele noastre individuale contează. Astfel, „obiect de rebut nu sunt numai mâncarea sau bunurile superflue, ci adesea înseși ființele umane”[14]. Am văzut ceea ce li s-a întâmplat bătrânilor în unele locuri din cauza coronavirusului. Nu trebuiau să moară așa. Însă în realitate ceva asemănător se întâmplase deja din cauza valurilor de căldură și în alte circumstanțe: rebutați cu cruzime. Nu ne dăm seama că a izola persoanele bătrâne și a le abandona în grija altora fără o adecvată și grijulie însoțire a familiei, mutilează și sărăcește familia însăși. În afară de asta, tinerii ajung să fie privați de contactul necesar cu rădăcinile lor și cu o înțelepciune la care tineretul singur nu poate ajunge.
20. Această rebutare se manifestă în multe moduri, ca în obsesia de a reduce costurile muncii, fără a-și da seama de consecințele grave pe care le provoacă asta, pentru că șomajul care se produce are ca efect direct lărgirea granițelor sărăciei[15]. Pe lângă aceasta, rebutarea asumă forme reprobabile pe care le credeam depășite, precum rasismul, care se ascunde și reapare mereu din nou. Exprimările de rasism reînnoiesc în noi rușinea demonstrând că presupusele progrese ale societății nu sunt așa de reale și nu sunt asigurate o dată pentru totdeauna.
21. Există reguli economice care au fost eficiente pentru creștere, însă nu la fel pentru dezvoltarea umană integrală[16]. A crescut bogăția, însă fără dreptate, și astfel ceea ce se întâmplă este că „se nasc noi sărăcii”[17]. Când se spune că lumea modernă a redus sărăcia, se face asta măsurând-o cu criterii din alte epoci incomparabile cu realitatea actuală. De fapt, în alte timpuri, de exemplu, a nu avea acces la energia electrică nu era considerat un semn de sărăcie și nu era motiv de suferință gravă. Sărăcia se analizează și se înțelege mereu în contextul posibilităților reale ale unui moment istoric concret.
Drepturi umane insuficient de universale
22. De multe ori se constată că, de fapt, drepturile umane nu sunt egale pentru toți. Respectarea acestor drepturi „este condiție preliminară pentru însăși dezvoltarea socială și economică a unei țări. Atunci când demnitatea omului este respectată și drepturile sale sunt recunoscute și garantate, înfloresc și creativitatea și acțiunea, iar personalitatea umană își poate etala multiplele sale inițiative în favoarea binelui comun”[18]. Însă „observând cu atenție societățile noastre contemporane, se întâlnesc numeroase contradicții care ne determină să ne întrebăm dacă într-adevăr demnitatea egală a tuturor ființelor umane, proclamată solemn în urmă cu 70 de ani, este recunoscută, respectată, protejată și promovată în orice împrejurare. Persistă astăzi în lume numeroase forme de nedreptate, nutrite de viziuni antropologice reductive și de un model economic întemeiat pe profit, care nu ezită să-l exploateze, să-l rebuteze și chiar să-l ucidă pe om. În timp ce o parte din omenire trăiește în opulență, o altă parte vede propria demnitate nerecunoscută, disprețuită sau călcată în picioare, și drepturile sale fundamentale ignorate sau încălcate”[19]. Ce spune acest lucru cu privire la egalitatea de drepturi întemeiată pe aceeași demnitate umană?
23. În mod analog, organizarea societăților în toată lumea este încă departe de a oglindi cu claritate că femeile au exact aceeași demnitate și drepturi identice cu ale bărbaților. În cuvinte se afirmă anumite lucruri, însă deciziile și realitatea strigă un alt mesaj. Este un fapt că „de două ori mai sărace sunt femeile care suferă situații de excludere, maltratare și violență, pentru că adesea se află cu posibilități mai mici de a apăra drepturile lor”[20].
24. La fel recunoaștem că, „deși comunitatea internațională a adoptat numeroase acorduri cu scopul de a pune un capăt sclaviei în toate formele sale și a demarat diferite strategii pentru a combate acest fenomen, și astăzi milioane de persoane – copii, bărbați și femei de orice vârstă – sunt private de libertate și constrânse să trăiască în condiții asimilabile condițiilor de sclavie. […] Astăzi ca și ieri, la rădăcina sclaviei se află o concepție despre persoana umană care admite posibilitatea de a o trata ca pe un obiect. […] Persoana umană, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, cu forța, înșelăciunea sau constrângerea fizică sau psihologică este privată de libertate, transformată în marfă, redusă la proprietate a cuiva; este tratată ca un mijloc și nu ca un scop”. Rețelele criminale „utilizează cu abilitate tehnologiile informatice moderne pentru a ademeni tineri și foarte tineri în orice parte a lumii”[21]. Aberația nu are limite atunci când subjugă femei, forțate după aceea să avorteze. Un act abominabil care ajunge chiar la sechestrarea persoanelor cu scopul de a le vinde organele. Toate acestea fac în așa fel încât traficul de persoane și alte forme de sclavie să devină o problemă mobilă, care cere să fie luată în serios de omenire în ansamblul său, pentru că „așa cum organizațiile criminale folosesc rețele globale pentru a ajunge la scopurile lor, tot așa acțiunea pentru a înfrânge acest fenomen cere un efort comun și la fel de global din partea diferiților actori care compun societatea”[22].
Conflict și frică
25. Războaie, atentate, persecuții din motive rasiale sau religioase, și atâtea samavolnicii împotriva demnității umane sunt evaluate în moduri diferite după cum ele convin sau nu unor interesele determinate, esențialmente economice. Ceea ce este adevărat când convine unui puternic, încetează să fie adevărat când nu este în interesul său. Aceste situații de violență se „înmulțesc în mod dureros în multe regiuni ale lumii, așa încât au asumat aspectele a ceea ce s-ar putea numi un «al treilea război mondial pe bucăți»”[23].
26. Acest lucru nu ne miră dacă observăm lipsa de orizonturi apte să ne facă să convergem în unitate, pentru că în fiecare război ceea ce este distrus este „însuși proiectul de fraternitate, înscris în vocația familiei umane”, motiv pentru care „fiecare situație de amenințare alimentează neîncrederea și retragerea”[24]. Astfel, lumea noastră înaintează într-o dihotomie fără sens, cu pretenția de „a garanta stabilitatea și pacea pe baza unei siguranțe false, sprijinite de o mentalitate de frică și neîncredere”[25].
27. În mod paradoxal, există frici ancestrale care n-au fost depășite de progresul tehnologic; dimpotrivă, au știut să se ascundă și să se potențeze în spatele noilor tehnologii. Și astăzi, în spatele zidurilor vechii cetăți există abisul, teritoriul necunoscutului, deșertul. Ceea ce provine de acolo nu este credibil, pentru că nu este cunoscut, nu este familiar, nu aparține satului. Este teritoriul a ceea ce este „barbar”, de care trebuie să se apere cu orice preț. Prin urmare, se creează noi bariere de autoapărare, așa încât nu mai există o singură lume, ci lumea „mea”, până acolo încât mulți nu mai sunt considerați ființe umane cu o demnitate inalienabilă, și devin pur și simplu „aceia”. Reapare „tentația de a face o cultură a zidurilor, de a ridica zidurile, ziduri în inimă, ziduri pe pământ pentru a împiedica această întâlnire cu alte culturi, cu alți oameni. Și cine ridică un zid, cine construiește un zid va ajunge sclav în spatele zidurilor pe care le-a construit, fără orizonturi. Pentru că îi lipsește această alteritate”[26].
28. Singurătatea, fricile și nesiguranța atâtor persoane, care se simt abandonate de sistem, fac în așa fel încât să se creeze un teren fertil pentru mafii. De fapt, acestea se impun prezentându-se ca „protectoare” ale celor uitați, adesea prin diferite tipuri de ajutor, în timp ce urmăresc interesele lor criminale. Există o pedagogie tipic mafiotă care, cu un spirit comunitar fals, creează legături de dependență și de subordonare de care cineva se poate greu elibera.
Globalizare și progres fără o rută comună
29. Cu marele imam Ahmad Al-Tayyeb nu ignorăm dezvoltările pozitive petrecute în știință, în tehnologie, în medicină, în industrie și în bunăstare, mai ales în țările dezvoltate. Cu toate acestea „subliniem că, împreună cu aceste progrese istorice, mari și apreciate, are loc o deteriorare a eticii, care condiționează acțiunea internațională, și o slăbire a valorilor spirituale și a simțului de responsabilitate. Toate acestea contribuie la răspândirea unei senzații generale de frustrare, de singurătate și de disperare […]. Se nasc focare de tensiune și se acumulează arme și muniții, într-o situație mondială dominată de incertitudine, de dezamăgire și de frica de viitor, și controlată de interese economice mioape”. Semnalăm, de asemenea, „puternicele crize politice, nedreptatea și lipsa unei distribuiri egale a resurselor naturale. […] Față de aceste crize care fac să moară de foame milioane de copii, deja reduși la schelete umane – din cauza sărăciei și a foamei -, domnește o tăcere internațională inacceptabilă”[27]. În fața acestei panorame, deși ne atrag multe progrese, nu întâlnim o cale cu adevărat umană.
30. În lumea actuală, sentimentele de apartenență la una și aceeași omenire slăbesc, în timp ce visul de a construi împreună dreptatea și pacea pare o utopie din alte timpuri. Vedem cum domină o indiferență comodă, rece și globalizată, fiică a unei profunde dezamăgiri care se ascunde în spatele înșelăciunii unei iluzii: a crede că putem fi atotputernici și a uita că suntem cu toții în aceeași barcă. Această deziluzie, care lasă în spate marile valori fraterne, conduce „la un fel de cinism. Aceasta este ispita pe care o avem în fața noastră, dacă mergem pe acest drum al deziluziei sau al dezamăgirii. […] Izolarea și închiderea în sine sau în propriile interese nu sunt niciodată calea pentru a reda speranță și a realiza o reînnoire, ci este apropierea, este cultura întâlnirii. Izolarea, nu; apropierea, da. Cultura ciocnirii, nu; cultura întâlnirii, da”[28].
31. În această lume care aleargă fără o cale comună, se respiră o atmosferă în care „distanța dintre obsesia pentru propria bunăstare și fericirea dintr-o umanitate împărtășită pare să se lărgească: ajungând să se creadă că între individ și comunitatea umană este de acum în desfășurare o adevărată schismă. […] Pentru că una este să ne simțim constrânși să trăim împreună, alta este să apreciem bogăția și frumusețea semințelor de viață comună care trebuie să fie căutate și cultivate împreună”[29]. Tehnologia face progrese continue, însă „cât de frumos ar fi dacă i-ar corespunde creșterii inovațiilor științifice și tehnologice și o tot mai mare egalitate și incluziune socială! Cât de frumos ar fi dacă, în timp ce descoperim noi planete îndepărtate, am redescoperi necesitățile fratelui și ale surorii care se mișcă în jurul meu!”[30].
Pandemiile și alte flageluri ale istoriei
32. O tragedie globală ca pandemia de Covid-19 a trezit efectiv pentru un anumit timp conștiința că suntem o comunitate mondială care navighează în aceeași barcă, unde răul unuia este în dauna tuturor. Ne-am amintit că nimeni nu se salvează singur, că ne putem salva numai împreună. Pentru aceasta am spus că „furtuna demască vulnerabilitatea noastră și lasă descoperite acele siguranțe false și superflue cu care am construit agendele noastre, proiectele noastre, obișnuințele și prioritățile noastre. […] Cu furtuna, a căzut machiajul acelor stereotipuri cu care mascam «ego»-urile noastre preocupate mereu de propria imagine; și a rămas descoperită, încă o dată, acea (binecuvântată) apartenență comună de la care nu ne putem sustrage: apartenența ca frați”[31].
33. Lumea înainta în mod implacabil spre o economie care, utilizând progresele tehnologice, încerca să reducă „costurile umane”, și cineva pretindea să ne facă să credem că era suficientă libertatea de piață pentru ca totul să fie considerat sigur. Însă lovitura dură și neașteptată a acestei pandemii necontrolabile ne-a obligat să ne gândim mai mult la ființele umane, la toți, decât la beneficiul unora. Astăzi putem recunoaște că „ne-am hrănit cu vise de strălucire și măreție și am ajuns să mâncăm distragere, închidere și singurătate; ne-am îndopat cu conexiuni și am pierdut gustul fraternității. Am căutat rezultatul rapid și sigur și ne descoperim oprimați de nerăbdare și de neliniște. Prizonieri ai virtualității, am pierdut gustul și savoarea realității”[32]. Durerea, incertitudinea, teama și conștiința propriilor limite pe care le-a provocat pandemia fac să răsune apelul de a regândi stilurile noastre de viață, relațiile noastre, organizarea societăților noastre și mai ales sensul existenței noastre.
34. Dacă totul este conectat, este greu de crezut că acest dezastru mondial nu este în raport cu modul nostru de a fi față de realitate, pretinzând că suntem stăpâni absoluți ai propriei vieți și a tot ceea ce există. Nu vreau să spun că este vorba de un soi de pedeapsă divină. Și nici n-ar fi suficient să se afirme că dauna provocată naturii până la urmă cere contul samavolniciilor noastre. Realitatea însăși geme și se răzvrătește. Îmi vine în minte celebrul vers al poetului Virgiliu care evocă evenimentele umane lacrimogene[33].
35. Însă rapid uităm lecțiile istoriei, „învățătoare a vieții”[34]. După ce trece criza sanitară, reacția cea mai rea ar fi aceea de a cădea și mai mult într-un consumism febril și în noi forme de auto-protecție egoistă. Să dea Dumnezeu ca la sfârșit să nu mai fie „ceilalți”, ci numai un „noi”; să nu fie încă un alt eveniment grav de la care n-am fost capabili să învățăm. Să nu uităm de bătrânii morți din cauza lipsei aparatelor de respirat, în parte ca efect al sistemelor sanitare demontate an după an. Să nu fie inutilă o durere așa de mare, să facem un salt spre un nou mod de a trăi și să descoperim o dată pentru totdeauna că avem nevoie și suntem datori unii față de alții, pentru ca să se renască omenirea cu toate fețele, toate mâinile și toate glasurile, dincolo de granițele pe care le-am creat.
36. Dacă nu reușim să recuperăm pasiunea împărtășită pentru o comunitate de apartenență și de solidaritate, căreia să i se ofere timp, angajare și bunuri, iluzia globală care ne înșală se va prăbuși repede și va lăsa mulți pradă greții și golului. Pe lângă aceasta, n-ar trebui să ignorăm în mod naiv că „obsesia pentru un stil de viață consumist, mai ales atunci când numai puțini pot să-l susțină, va putea provoca numai violență și distrugere reciprocă”[35]. Acel „să se salveze cine poate” se va traduce rapid în „toți împotriva tuturor”, și acest lucru va fi mai rău decât o pandemie.
Fără demnitate umană la granițe
37. Se susține părerea, atât de unele regimuri politice populiste cât și de poziții economice liberale, că trebuie evitată cu orice preț venirea persoanelor migrante. În același timp, se argumentează că merită limitat ajutorul dat țărilor sărace, așa încât să ajungă la zero și să decidă să adopte măsuri de austeritate. Nu-și dau seama că, în spatele acestor afirmații greu de susținut, sunt atâtea vieți sfâșiate. Mulți fug de război, de persecuții, de catastrofe naturale. Alții, cu drept deplin, sunt „în căutarea de oportunități pentru ei și pentru familia proprie. Visează un viitor mai bun și doresc să creeze condițiile pentru ca acesta să se realizeze”[36].
38. Din păcate, alții sunt „atrași de cultura occidentală, nutrind uneori așteptări irealiste care îi expun la dezamăgiri grele. Traficanți fără scrupule, adesea legați de cartelurile de droguri și de arme, exploatează slăbiciunea migranților, care de-a lungul parcursului lor prea des întâlnesc violența, traficul de persoane, abuzul psihologic și chiar fizic, și suferințe inexprimabile”[37]. Cei care emigrează „experimentează despărțirea de propriul context de origine și adesea și o dezrădăcinare culturală și religioasă. Fractura se referă și la comunitățile de origine, care pierd elementele cele mai viguroase și întreprinzătoare, și familiile, îndeosebi atunci când migrează unul sau ambii părinți, lăsând copiii în țara de origine”[38]. Prin urmare, „trebuie reafirmat dreptul de a nu emigra, adică de a fi în măsură să rămână în țara proprie”[39].
39. În plus, „în unele țări de sosire, fenomenele migratoare provoacă alarmă și frici, adesea alimentate și exploatate cu scopuri politice. Astfel, se răspândește o mentalitate xenofobă, de închidere și de concentrare asupra propriei persoane”[40]. Migranții sunt considerați insuficient de demni să participe la viața socială ca oricare altul, uitându-se faptul că posedă aceeași demnitate intrinsecă oricărei persoane. De aceea, trebuie să fie „protagoniști ai propriei răscumpărări”[41]. Nu se va spune niciodată că nu sunt umani, însă în practică, prin deciziile și modul de a-i trata, se manifestă că sunt considerați de mică valoare, mai puțin importanți, mai puțin umani. Este inacceptabil că și creștinii împărtășesc această mentalitate și aceste atitudini, făcând uneori să prevaleze mai degrabă anumite preferințe politice decât convingeri profunde ale propriei credințe: demnitatea inalienabilă a fiecărei persoane umane dincolo de origine, de culoare sau de religie, și legea supremă a iubirii fraterne.
40. „Migrațiile vor constitui un element de bază al viitorului lumii”[42]. Însă astăzi ele resimt o „pierdere a acelui simț al responsabilității fraterne, pe care se bazează orice societate civilă”[43]. De exemplu, Europa riscă serios să meargă pe acest drum. Totuși, „ajutată de marele său patrimoniu cultural și religios, [are] instrumentele pentru a apăra centralitatea persoanei umane și pentru a găsi echilibrul just între dubla obligație morală: cea de a proteja drepturile propriilor cetățeni și aceea de a garanta asistența și primirea migranților”[44].
41. Înțeleg că în fața persoanelor migrante unii nutresc îndoieli sau simt temeri. Înțeleg acest lucru ca un aspect al instinctului natural de autoapărare. Însă este adevărat și că o persoană și un popor sunt rodnici numai dacă știu să integreze creativ înăuntrul lor deschiderea la alții. Invit pe fiecare să meargă dincolo de aceste reacții primare, pentru că „problema este atunci când [ele] condiționează modul nostru de a gândi și de acționa până în punctul că ne fac intoleranți, închiși și poate – fără să ne dăm seama – rasiști. Și, astfel, frica ne privează de dorința și de capacitatea de a-l întâlni pe celălalt”[45].
42. În mod paradoxal, în timp ce cresc atitudini închise și intolerante care ne izolează față de ceilalți, se reduc sau dispar distanțele până acolo încât dispare dreptul la intimitate. Totul devine un soi de spectacol care poate să fie spionat, supravegheat, iar viața este expusă unui control constant. În comunicația digitală se vrea a se arăta totul și fiecare individ devine obiect al privirilor care scotocesc, dezgolesc și divulgă, adesea în manieră anonimă. Respectul față de celălalt se fărâmițează și în acest mod, în același timp în care îl mut, îl ignor și îl țin la distanță, fără nicio rușine pot invada viața sa până la extrem.
43. Pe de altă parte, mișcările digitale de ură și distrugere nu constituie – așa cum ar vrea cineva să facă să se creadă – o formă optimă de ajutor reciproc, ci simple asociații împotriva unui dușman. Mai degrabă, „mijloacele digitale pot să expună la riscul de dependență, de izolare și de pierdere progresivă a contactului cu realitatea concretă, împiedicând dezvoltarea de relații interpersonale autentice”[46]. Este nevoie de gesturi fizice, de expresii ale feței, de tăceri, de limbaj corporal și chiar de parfum, tremur al mâinilor, înroșire, sudoare, pentru că toate acestea vorbesc și fac parte din comunicarea umană. Raporturile digitale, care dispensează de truda de a cultiva o prietenie, o reciprocitate stabilă, precum și un consens care se formează cu timpul, au o aparență de sociabilitate. Nu construiesc cu adevărat un „noi”, ci de obicei disimulează și amplifică același individualism care se exprimă în xenofobie și în disprețuirea celor slabi. Conexiunea digitală nu este suficientă pentru a construi punți, nu este în măsură de a uni omenirea.
Agresivitatea fără rușine
44. Tocmai în timp ce apără propria izolare consumistă și comodă, persoanele aleg să se lege în manieră constantă și obsesivă. Asta favorizează mișunarea de forme neobișnuite de agresivitate, de insulte, maltratări, ofense, biciuiri verbale până la demolarea figurii celuilalt, cu o neînfrânare care n-ar putea exista în contactul corp la corp, pentru că la sfârșit am ajunge să ne distrugem toți reciproc. Agresivitatea socială găsește în dispozitivele mobile și în computere un spațiu de răspândire fără egal.
45. Acest lucru a permis ca ideologiile să abandoneze orice rușine. Ceea ce până acum puțini ani nu se putea spune despre nimeni fără riscul de a pierde respectul întregii lumi, astăzi se poate exprima în maniera cea mai crudă și de unele autorități politice, rămânând nepedepsiți. Nu trebuie ignorat că „în lumea digitală acționează interese economice uriașe, capabile să realizeze forme de control pe cât de subtile, pe atât de invadatoare, creând mecanisme de manipulare a conștiințelor și a procesului democratic. Funcționarea multor platforme ajunge adesea să favorizeze întâlnirea dintre persoane care gândesc în același mod, împiedicând confruntarea între diferențe. Aceste circuite închise facilitează difuzarea de informații și de știri false, alimentând prejudecățile și ura”[47].
46. Trebuie recunoscut că fantomele care induc la distrugerea celorlalți au ca protagoniști și persoane religioase, nefiind excluși creștinii, care „pot să participe la rețele de violență verbală prin internet și diferitele domenii sau spații de interschimb digital. Chiar și în media catolice se pot depăși limitele, se tolerează defăimarea și calomnia și par excluse orice etică și orice respect față de bunul nume al celuilalt”[48]. Făcând așa, ce contribuție se dă fraternității pe care Tatăl nostru comun ne-o propune?
Informație fără înțelepciune
47. Adevărata înțelepciune presupune întâlnirea cu realitatea. Însă astăzi totul se poate produce, disimula, modifica. Asta face în așa fel încât întâlnirea directă cu limitele realității devine insuportabilă. Prin urmare, se realizează un mecanism de „selecție” și se creează obiceiul de a separa imediat ceea ce îmi place de ceea ce nu-mi place, lucrurile atrăgătoare de cele neplăcute. Logica după care se aleg persoanele e aceeași după care se vrea împărțirea lumii. Astfel, persoanele și situațiile care au rănit sensibilitatea noastră sau ne-au devenit neplăcute astăzi, pur și simplu sunt eliminate în rețele virtuale, construind un cerc virtual care ne izolează de lumea în care trăim.
48. A ne așeza pentru a-l asculta pe celălalt, lucru caracteristic unei întâlniri umane, este o paradigmă de atitudine primitoare, a celui care depășește narcisismul și primește pe celălalt, îi acordă atenție, îi face spațiu în propriul cerc. Totuși, „lumea de astăzi este în majoritate o lume surdă […]. Uneori viteza lumii moderne, frenezia ne împiedică să ascultăm bine ceea ce spune cealaltă persoană. Și atunci când este la jumătatea discursului său, deja o întrerupem și vrem să-i răspundem în timp ce ea încă n-a terminat de vorbit. Nu trebuie pierdută capacitatea de ascultare”. Sfântul Francisc din Assisi „a ascultat glasul lui Dumnezeu, a ascultat glasul săracului, a ascultat glasul bolnavului, a ascultat glasul naturii. Și toate acestea le transformă într-un stil de viață. Sper ca sămânța Sfântului Francisc să crească în multe inimi”[49].
49. Dispărând tăcerea și ascultarea și transformând totul în glume și mesaje rapide și nerăbdătoare, se pune în pericol structura de bază a unei comunicări umane înțelepte. Se creează un nou stil de viață în care se construiește ceea ce omul vrea să aibă înaintea lui, excluzând tot ceea ce nu se poate controla sau cunoaște superficial și instantaneu. Această dinamică, prin logica sa intrinsecă, împiedică reflecția senină care ar putea să ne conducă la o înțelepciune comună.
50. Putem căuta împreună adevărul în dialog, în conversația liniștită sau în discuția pasionată. Este un drum perseverent, format și din tăceri, și din suferințe, capabil să adune cu răbdare experiența vastă a persoanelor și a popoarelor. Cumulul oprimant de informații care ne inundă nu echivalează cu o înțelepciune mai mare. Înțelepciunea nu se fabrică prin căutări nerăbdătoare pe internet și nu este un ansamblu de informații al cărui adevăr nu este dovedit. În acest mod, nimeni nu se maturizează în întâlnirea cu adevărul. Conversațiile se rotesc la sfârșit doar în jurul ultimelor date, sunt pur și simplu orizontale și cumulative. În schimb, nu se acordă o atenție prelungită și pătrunzătoare inimii vieții, nu se recunoaște ceea ce este esențial pentru a da un sens existenței. Astfel, libertatea devine o iluzie care ne este vândută și care se confundă cu libertatea de a naviga în fața unui ecran. Problema este că o cale de fraternitate, locală și universală, o pot parcurge numai spiritele libere și dispuse la întâlniri reale.
Supuneri și disprețuire de sine
51. Unele țări puternice din punct de vedere economic sunt prezentate ca modele culturale pentru țările mai puțin dezvoltate, în loc să încerce ca fiecare țară să crească în stilul care îi este particular, dezvoltând propriile capacități de a inova pornind de la valorile propriei culturi. Această nostalgie superficială și tristă conduce mai curând la a copia și a cumpăra, decât la a crea, și face loc la o autostimă națională foarte scăzută. În sectoarele înstărite din multe țări sărace și, uneori, în cele care au reușit să iasă din sărăcie, se întâlnește incapacitatea de a accepta caracteristici și procese proprii, căzând într-o disprețuire a propriei identități culturale, ca și cum ar fi cauza tuturor relelor.
52. A demola autostima cuiva este un mod ușor de a-l domina. În spatele tendințelor care tind să omogenizeze lumea, înfloresc interese de putere care beneficiază de stimă de sine scăzută, chiar în momentul în care, prin media și rețele, se încearcă să se creeze o nouă cultură în slujba celor mai puternici. Din asta scot avantaj oportunismul speculării financiare și exploatarea, unde săracii sunt mereu cei care pierd. Pe de altă parte, a ignora cultura unui popor face în așa fel încât mulți leader politici nu sunt în măsură să promoveze un proiect eficient care să poată fi liber asumat și susținut în timp.
53. Se uită că „nu există înstrăinare mai rea decât faptul de a experimenta că nu ai rădăcini, că nu aparții nimănui. O țară va fi rodnică, un popor va da roade și va fi în măsură să genereze viitor numai în măsura în care dă viață relațiilor de apartenență între membrii săi, în măsura în care creează legături de integrare între generații și diferitele comunități care îl compun; precum și în măsura în care strică spiralele care încețoșează simțurile, îndepărtându-ne mereu pe unii de alții”[50].
54. În pofida umbrelor dense, care nu trebuie ignorate, în paginile următoare doresc să dau glas atâtor parcursuri de speranță. De fapt, Dumnezeu continuă să semene în omenire semințe ale binelui. Pandemia recentă ne-a permis să recuperăm și să apreciem atâția însoțitori și însoțitoare de călătorie care, în frică, au reacționat dăruindu-și propria viață. Am fost capabili să recunoaștem că viețile noastre sunt împletite și susținute de persoane obișnuite care, fără îndoială, au scris evenimentele decisive ale istoriei noastre împărtășite: medici, asistenți și asistente, farmaciști, angajați din supermagazine, personal de la curățenie, îngrijitori, transportatori, bărbați și femei care lucrează pentru a furniza servicii esențiale și siguranță, voluntari, preoți, călugărițe… au înțeles că nimeni nu se salvează singur[51].
55. Invit la speranță, care „ne vorbește despre o realitate care este înrădăcinată în adâncul ființei umane, independent de circumstanțele concrete și de condiționările istorice în care aceasta trăiește. Ne vorbește despre o sete, despre o aspirație, despre o dorință de plinătate, de viață realizată, de o măsurare cu ceea ce este mare, cu ceea ce umple inima și înalță spiritul spre lucruri mari, precum adevărul, bunătatea și frumusețea, dreptatea și iubirea. […] Speranța este îndrăzneață, știe să privească dincolo de comoditatea personală, de micile siguranțe și compensații care restrâng orizontul, pentru a se deschide la mari idealuri, care fac viața mai frumoasă și demnă”[52]. Să mergem în speranță!
56. Tot ceea ce am menționat în capitolul precedent este mai mult decât o descriere aseptică a realității, deoarece „bucuriile și speranțele, tristețile și angoasele oamenilor de azi, mai ales ale săracilor și ale tuturor celor care suferă, sunt și bucuriile și speranțele, tristețile și angoasele discipolilor lui Cristos, și nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor”[53]. În intenția de a căuta o lumină în mijlocul a ceea ce trăim, și înainte de a stabili câteva linii de acțiune, vreau să dedic un capitol unei parabole relatate de Isus în urmă cu două mii de ani. De fapt, deși această enciclică este adresată tuturor oamenilor de bunăvoință, dincolo de convingerile lor religioase, parabola se exprimă în așa fel încât oricine dintre noi se poate lăsa interpelat.
Iată că un învățat al Legii s-a ridicat ca să-l pună la încercare, spunând: „Învățătorule, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?”. El i-a zis: „Ce este scris în Lege? Cum citești?”. Acesta a răspuns: „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuti”. El i-a spus: „Ai răspuns bine, fă aceasta și vei trăi!” Acela însă, voind să se justifice, i-a spus lui Isus: „Și cine este aproapele meu?”. Isus a continuat: „Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon și a căzut în mâna tâlharilor care, după ce l-au dezbrăcat și l-au strivit în bătaie, au plecat, lăsându-l pe jumătate mort. Din întâmplare, a trecut pe drumul acela un preot, dar, văzându-l, a trecut mai departe. La fel și un levit, trecând prin locul acela, văzându-l, a trecut mai departe. Dar un samaritean care călătorea a venit lângă el și, văzându-l, i s-a făcut milă. Apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând untdelemn și vin. Apoi, urcându-l pe animalul său de povară și ducându-l la un han, i-a purtat de grijă. În ziua următoare, a scos doi dinari, i-a dat hangiului și i-a spus: „Îngrijește-te de el și ceea ce vei mai cheltui îți voi da când mă voi întoarce”. Cine dintre aceștia trei crezi că este aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor?”. El a răspuns: „Cel care a avut milă de el”. Atunci Isus i-a spus: „Mergi și fă și tu la fel!” (Lc 10,25-37)
57. Această parabolă adună un fundal de secole. Puțin după relatarea creației lumii și a ființei umane, Biblia prezintă provocarea relațiilor dintre noi. Cain îl elimină pe fratele său Abel, și răsună întrebarea lui Dumnezeu: „Unde este Abel, fratele tău?” (Gen 4,9). Răspunsul este același pe care-l dăm noi adesea: „Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?” (ibid.) Cu întrebarea sa, Dumnezeu pune în discuție orice tip de determinism sau fatalism care pretinde să justifice indiferența ca unic răspuns posibil. Dimpotrivă, ne abilitează să creăm o cultură diferită, care ne orientează să depășim dușmăniile și să ne îngrijim unii de alții.
58. Cartea lui Iob recurge la faptul de a avea unul și același Creator ca bază pentru a susține unele drepturi umane: „Oare nu cel care m-a făcut pe mine în pântece l-a făcut și pe el? Și cel care ne-a întocmit în sân nu este unul singur?” (31,15). După multe secole, Sfântul Irineu se va exprima în mod diferit cu imaginea melodiei: „Așadar, cine iubește adevărul nu trebuie să se lase transportat de diferența fiecărui sunet, nici să-și imagineze că unul este artizanul și creatorul acestui sunet și un altul este artizanul și creatorul celuilalt […], ci trebuie să creadă că unul singur a făcut asta”[54].
59. În tradițiile ebraice, imperativul de a-l iubi pe celălalt și de a se îngriji de el părea să se limiteze la relațiile dintre membrii aceleiași națiuni. Vechiul precept „să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Lev 19,18) se înțelegea în mod obișnuit referit la conaționali. Totuși, în special în iudaismul dezvoltat în afara țării lui Israel, granițele s-au lărgit. A apărut invitația de a nu face altora ceea ce nu voiai să ți se facă ție (cf. Tob 4,15). Înțeleptul Hillel (sec. I î.C.) spunea în această privință: „Aceasta este Legea și Profeții. Tot restul este comentariu”[55]. Dorința de a imita atitudinile divine a condus la depășirea acelei tendințe de a te limita la cei mai apropiați: „Îndurarea omului este față de aproapele lui, dar îndurarea Domnului este față de toată făptura” (Sir 18,13).
60. În Noul Testament, preceptul lui Hillel a avut o exprimare pozitivă: „Tot ce vreți ca oamenii să facă pentru voi, faceți și voi pentru ei, căci aceasta este Legea și Profeții” (Mt 7,12). Acest apel este universal, tinde să-i îmbrățișeze pe toți, numai pentru condiția lor umană, pentru că Preaînaltul, Tatăl ceresc „face să răsară soarele său peste cei răi și peste cei buni” (Mt 5,45). Și prin urmare se cere: „Fiți milostivi precum Tatăl vostru este milostiv” (Lc 6,36).
61. Există o motivație pentru a lărgi inima în așa fel încât să nu-l excludă pe străin și poate fi găsită deja în textele cele mai vechi ale Bibliei. Este datorată amintirii constante a poporului ebraic că a trăit ca străin în Egipt:
Să nu faci rău celui străin și să nu-l asuprești, căci și voi ați fost străini în țara Egiptului (Ex 22,20).
Să nu-l asuprești pe străin; voi cunoașteți sufletul celui străin, căci și voi ați fost străini în țara Egiptului (Ex 23,9).
Când îți vei culege via, să nu culegi ce a rămas în urma ta: să fie al străinului, al orfanului și al văduvei! Adu-ți aminte că ai fost sclav în țara Egiptului! (Dt 24,21-22).
În Noul Testament răsună cu putere apelul la iubirea fraternă:
Căci toată Legea este împlinită într-o singură poruncă: Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți (Gal 5,14).
Cine îl iubește pe fratele său rămâne în lumină și nu este motiv de scandal în el. Însă cine-l urăște pe fratele său este în întuneric (1In 2,10-11).
Noi știm că am trecut de la moarte la viață pentru că îi iubim pe frați. Cine nu iubește rămâne în moarte (1In 3,14).
Cine nu-l iubește pe fratele său pe care îl vede nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede (1In 4,20).
62. Și această propunere de iubire putea să fie răstălmăcită. Nu degeaba, în fața tentației primelor comunități creștine să formeze grupuri închise și izolate, Sfântul Paul îi îndemna pe discipolii săi să aibă iubire între ei „și față de toți” (1Tes 3,12); și în comunitatea lui Ioan se cerea ca să fie primiți bine „frații, chiar dacă sunt străini” (3In 5). Acest context ne ajută să înțelegem valoarea parabolei bunului samaritean: iubirii nu-i pasă dacă fratele rănit vine de aici sau de acolo. Pentru că „iubirea rupe lanțurile care ne izolează și ne despart, construind punți; iubirea ne permite să construim o mare familie în care toți putem să ne simțim acasă […]; iubirea este caracterizată de compasiune și de demnitate”[56].
63. Isus relatează că era un om rănit, la pământ de-a lungul drumului, care a fost atacat. Au trecut diferite persoane pe lângă el, dar au plecat, nu s-au oprit. Erau persoane cu funcții importante în societate, care nu aveau în inimă iubirea față de bunul comun. N-au fost capabile să piardă câteva minute pentru a-l asista pe cel rănit sau măcar pentru a căuta ajutor. Unul s-a oprit, i-a dăruit apropiere, l-a îngrijit chiar cu mâinile sale, a plătit din buzunarul propriu și s-a ocupat de el. Mai ales i-a dat un lucru asupra căruia în această lume grăbită ne zgârcim mult: i-a dat propriul timp. Cu siguranță, el avea programele sale pentru a folosi ziua aceea conform nevoilor, activităților sau dorințelor sale. Însă a fost capabil să pună totul deoparte în fața acelui rănit, și fără a-l cunoaște l-a considerat demn să primească darul timpului său.
64. Cu cine te identifici? Această întrebare este dură, directă și decisivă. Cu care dintre ei semeni? Trebuie să recunoaștem ispita care ne înconjoară de a ne dezinteresa de ceilalți, în special de cei mai slabi. S-o spunem, am crescut în atâtea aspecte, dar suntem analfabeți în însoțirea, îngrijirea și susținerea celor mai fragili și slabi din societățile noastre dezvoltate. Ne-am obișnuit să întoarcem privirea, să trecem pe lângă, să ignorăm situațiile atât timp cât acestea nu ne ating direct.
65. Cineva agresează o persoană pe stradă și mulți pleacă de acolo, ca și cum n-ar fi văzut nimic. Există adesea persoane care lovesc pe cineva cu mașina lor și fug. Se gândesc numai să nu aibă probleme, nu contează dacă o ființă umană moare din vina lor. Însă acestea sunt semne ale unui stil de viață generalizat, care se manifestă în diferite moduri, probabil mai subtile. Dincolo de aceasta, deoarece toți suntem foarte concentrați asupra necesităților noastre, a vedea pe cineva care suferă ne deranjează, ne încurcă, pentru că nu vrem să pierdem timp din vina problemelor altora. Acestea sunt simptome ale unei societăți, deoarece își propune să construiască întorcând spatele durerii.
66. Mai bine să nu cădem în această mizerie. Să privim modelul bunului samaritean. Este un text care ne invită să facem să învie vocația noastră de cetățeni ai țării noastre și ai întregii lumi, constructori ai unei noi legături sociale. Este o chemare mereu nouă, deși este scrisă ca lege fundamentală a ființei noastre: ca societatea să se îndrepte spre urmărirea bunului comun și, pornind de la această finalitate, să reconstruiască mereu din nou ordinea sa politică și socială, țesutul său de relații, proiectul său uman. Cu gesturile sale, bunul samaritean a arătat că „existența fiecăruia dintre noi este legată de cea a celuilalt: viața nu este timp care trece, ci timp de întâlnire”[57].
67. Această parabolă este o icoană iluminatoare, capabilă să scoată în evidență opțiunea de fond pe care avem nevoie s-o împlinim pentru a reconstrui această lume care provoacă durere. În fața atâtor dureri, a atâtor răni, singura cale de ieșire este de a fi ca bunul samaritean. Orice altă alegere conduce ori de partea tâlharilor, ori de a acelora care trec pe lângă fără să aibă compasiune față de durerea omului rănit de-a lungul drumului. Parabola ne arată cu ce inițiative se poate reface o comunitate pornind de la bărbați și femei care își însușesc fragilitatea altora, care nu lasă să se edifice o societate de excludere, ci devin aproapele și îl ridică și îl reabilitează pe omul căzut, pentru ca bunul să fie comun. În același timp, parabola ne pune în gardă cu privire la anumite atitudini de persoane care privesc numai la ele însele și nu iau asupra lor exigențele inevitabile ale realității umane.
68. Relatarea, s-o spunem clar, nu propune o învățătură de idealuri abstracte, nici nu e circumscrisă la funcționalitatea unei morale etico-sociale. Ne revelează o caracteristică esențială a ființei umane, uitată de atâtea ori: am fost făcuți pentru plinătatea la care se ajunge numai în iubire. A trăi indiferenți în fața durerii nu este o alegere posibilă; nu putem lăsa ca vreunul să rămână „la marginile vieții”. Asta trebuie să ne indigneze, până acolo încât să ne facă să coborâm de la seninătatea noastră pentru a ne tulbura cu suferința umană. Asta este demnitate.
69. Narațiunea este simplă și liniară, însă conține toată dinamica luptei interioare care are loc în elaborarea identității noastre, în fiecare existență proiectată pe calea realizării fraternității umane. Odată porniți la drum, ne ciocnim, în mod inevitabil, de omul rănit. Astăzi există mereu tot mai multe persoane rănite. Includerea sau excluderea celui care suferă de-a lungul drumului definește toate proiectele economice, politice, sociale și religioase. În fiecare zi ne aflăm în fața alegerii de a fi buni samariteni sau călători indiferenți care trec la distanță. Și dacă extindem privirea la totalitatea istoriei noastre și la lumea în ansamblul său, toți suntem sau am fost ca aceste personaje: toți avem ceva din omul rănit, ceva din tâlhari, ceva din cei care trec la distanță și ceva din bunul samaritean.
70. Este interesant cum diferențele dintre personajele povestirii sunt complet transformate în fața expresiei de suferință a omului căzut și umilit. Nu mai există distincție între locuitorul din Iudeea și locuitorul din Samaria; nu există preot, nici comerciant; pur și simplu există două tipuri de persoane: cele care iau asupra lor durerea și cele care trec la distanță; cele care se apleacă recunoscându-l pe omul căzut și cele care-și abat privirea și grăbesc pasul. De fapt, multiplele noastre măști, etichetele și travestirile noastre cad: este ora adevărului. Ne vom apleca pentru a atinge și a îngriji rănile celorlalți? Ne vom apleca pentru a ne lua pe umeri unii pe alții? Aceasta este provocarea actuală, de care nu trebuie să ne fie frică. În momentele de criză, alegerea devine urgentă: am putea spune că, în acest moment, oricine nu este tâlhar și oricine nu trece la distanță, ori este rănit ori duce pe umeri vreun rănit.
71. Istoria bunului samaritean se repetă: rezultă tot mai clar că dezinteresul social și politic face din multe locuri din lume niște străzi dezolate, unde disputele interne și internaționale, și jafurile de oportunitate lasă atâția oameni respinși la marginea străzii. În parabola sa, Isus nu prezintă căi alternative, ca de exemplu: ce s-ar fi întâmplat cu acel om grav rănit sau cu acela care l-a ajutat dacă mânia sau setea de răzbunare ar fi găsit spațiu în inimile lor? El are încredere în partea cea mai bună a spiritului uman și cu această parabolă o încurajează, pentru ca să adere la iubire, să-l recupereze pe suferind și să construiască o societate demnă de acest nume.
72. Parabola începe cu tâlharii. Punctul de plecare pe care îl alege Isus este o agresiune deja consumată. Nu ne lasă să ne oprim ca să ne lamentăm de acea întâmplare; nu îndreaptă privirea noastră spre tâlhari. Îi cunoaștem. Am văzut înaintând în lume umbrele dense ale abandonării, ale violenței folosite pentru interese meschine de putere, acumulare și dezbinare. Întrebarea ar putea să fie: vom lăsa persoana rănită la pământ pentru a căuta să ne adăpostim dinaintea violenței sau să-i urmărim pe bandiți? Va fi acel rănit justificarea diviziunilor noastre ireconciliabile, a indiferențelor noastre crunte, a ciocnirilor noastre interne?
73. După aceea, parabola ne face să ne îndreptăm clar privirea spre cei care trec la distanță. Această indiferență periculoasă de a merge mai departe fără a se opri, nevinovat sau nu, rod al disprețului sau al unei distrageri triste, face din personajele preotului și levitului o reflexie nu mai puțin tristă a acelei distanțe care izolează de realitate. Există atâtea moduri de a trece la distanță, complementare între ele. Unul este a se concentra asupra sieși, a se dezinteresa de alții, a fi indiferenți. Altul ar fi a privi numai în afară. Cu privire la acest ultim mod de a trece la distanță, în unele țări sau în anumite sectoare din ele există disprețuirea celor săraci și a culturii lor, și o privire aruncată spre cei din afară, ca și cum un proiect importat dintr-o altă țară ar încerca să ocupe locul lor. Astfel se poate justifica indiferența unora, pentru că aceia care ar putea să atingă inima cu cererile lor pur și simplu nu există. Sunt în afara orizontului lor de interese.
74. În cei care trec la distanță există un amănunt pe care nu-l putem ignora: erau persoane religioase. Mai mult, se dedicau să dea cult lui Dumnezeu: un preot și un levit. Acest lucru este demn de observație specială: arată că faptul de a crede în Dumnezeu și de a-l adora nu garantează o trăire așa cum îi place lui Dumnezeu. O persoană de credință poate să nu fie fidelă față de tot ceea ce pretinde credința, și totuși poate să se simtă aproape de Dumnezeu și să se considere mai demnă decât ceilalți. În schimb, există moduri de a trăi credința care favorizează deschiderea inimii către frați, și aceea va fi garanția unei deschideri autentice la Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur a ajuns să exprime cu mare claritate această provocare care se prezintă creștinilor: „Vreți să cinstiți cu adevărat trupul lui Cristos? Nu-l disprețuiți când este gol. Nu-l cinstiți în templu cu veșminte de mătase, în timp ce afară îl lăsați să îndure frigul și goliciunea”[58]. Paradoxul este că, uneori, cei care spun că nu cred pot trăi voința lui Dumnezeu mai bine decât credincioșii.
75. „Tâlharii străzii” au de obicei ca aliați secreți pe cei care „trec pe stradă privind în cealaltă parte”. Se închide cercul între cei care folosesc și înșală societatea pentru a o secătui, și cei care cred că mențin curăția în funcția lor critică, dar în același timp trăiesc din acel sistem și din resursele sale. Există o ipocrizie tristă acolo unde nepedepsirea delictului, a folosirii instituțiilor pentru interese personale sau corporative și alte rele pe care nu reușim să le eliminăm se unesc cu o permanentă descalificare a toate, cu semănarea constantă de suspiciuni propagând neîncrederea și perplexitatea. Înșelăciunii lui „totul merge rău” îi corespunde un „nimeni nu poate îndrepta lucrurile”, „ce pot să fac eu?”. În acest mod, se alimentează deziluzia și lipsa de speranță, iar aceasta nu încurajează spiritul de solidaritate sau de generozitate. A scufunda un popor în descurajare este închiderea unui cerc vicios perfect: așa lucrează dictatura invizibilă a adevăratelor interese oculte, care au pus stăpânire pe resurse și pe capacitatea de a avea opinii și de a gândi.
76. În sfârșit, să privim la omul rănit. Uneori ne simțim ca el, grav răniți și la pământ, pe marginea străzii. Ne simțim, de asemenea, abandonați de instituțiile noastre sărăcite și insuficiente sau îndreptate spre slujirea intereselor câtorva, în exterior și în interior. De fapt, „în societatea globalizată există un stil elegant de a privi de partea cealaltă, care se practică în mod repetat: sub înfățișarea acelui politically correct sau a modelor ideologice, cel care suferă este privit fără să fie atins, este arătat în transmisie directă, ba chiar se adoptă la adresa lui un discurs în aparență tolerant și plin de eufemisme”[59].
77. În fiecare zi ne este oferită o nouă oportunitate, o nouă etapă. Nu trebuie să așteptăm totul de la cei care ne guvernează. Ar fi infantil. Ne bucurăm de un spațiu de coresponsabilitate capabilă să demareze și să genereze noi procese și transformări. Trebuie să fim parte activă în reabilitarea și în sprijinirea societăților rănite. Astăzi suntem în fața marii ocazii de a exprima faptul că suntem frați, alți buni samariteni care iau asupra lor durerea eșecurilor în loc să mărească uri și resentimente. Asemenea călătorului ocazional din istoria noastră, avem nevoie numai de dorința gratuită, curată și simplă de a fi popor, de a fi statornici și neobosiți în angajarea de a include, de a integra, de a ridica pe cel care este căzut; chiar dacă de atâtea ori ajungem scufundați și condamnați să repetăm logica violenților, a celor care nutresc ambiții numai pentru ei înșiși și răspândesc haosul și minciuna. Alții n-au decât să continue să se gândească la politică sau la economie pentru jocurile lor de putere. Noi să alimentăm ceea ce este bun și să ne punem în slujba binelui!
78. Este posibil să începem de jos și să luptăm, caz cu caz, pentru ceea ce este mai concret și apropiat, până la ultimul colț al patriei și al lumii, cu aceeași grijă pe care călătorul din Samaria a avut-o față de fiecare plagă a omului rănit. Să-i căutăm pe ceilalți și să ne ocupăm de realitatea care ne revine, fără a ne teme de durere sau de neputință, pentru că acolo este tot binele pe care Dumnezeu l-a semănat în inima ființei umane. Dificultățile care par enorme sunt oportunități pentru a crește, și nu scuză pentru tristețea inertă care favorizează supunerea. Să nu facem însă aceasta singuri, individual. Samariteanul a căutat un hangiu care să se poată îngriji de acel om, așa cum noi suntem chemați să invităm la rândul nostru pe alții și să ne întâlnim într-un „noi” care să fie mai puternic decât suma micilor individualități; să ne amintim că „totul este mai mult decât părțile și este și mai mult decât simpla lor sumă”[60]. Să renunțăm la meschinărie și la resentimentul particularismelor sterile, ale contrapozițiilor fără sfârșit. Să încetăm să ascundem durerea pierderilor și să luăm asupra noastră delictele, nepăsarea și minciunile noastre. Reconcilierea reparatoare ne va face să înviem și să pierdem frica – față de noi înșine și față de ceilalți.
79. Samariteanul străzii a plecat fără a aștepta recunoașteri sau mulțumiri. Dedicarea cu care a slujit era marea satisfacție simțită în fața Dumnezeului său și a vieții sale, și de aceea o obligație. Toți avem o responsabilitate față de acel rănit care este poporul însuși și toate popoarele de pe pământ. Să ne îngrijim de fragilitatea fiecărui bărbat, a fiecărei femei, a fiecărui copil și a fiecărui bătrân, cu acea atitudine solidară și atentă, de apropiere a bunului samaritean.
80. Isus a propus această parabolă pentru a răspunde la o întrebare: cine este aproapele meu? Cuvântul „aproapele” în societatea din epoca lui Isus indica de obicei pe cel care este în vecinătate, apropiat. Se înțelegea că ajutorul trebuia să se îndrepte înainte de toate spre cel care aparține propriului grup, propriei rase. Un samaritean, pentru unii iudei de atunci, era considerat o persoană vrednică de dispreț, impură, și de aceea nu era inclus între apropiații cărora trebuia să li se dea ajutor. Iudeul Isus răstoarnă complet acest mod de a vedea lucrurile: nu ne cheamă să ne întrebăm cine sunt apropiații noștri, ci ne cere să devenim noi apropiați, aproapele.
81. Propunerea este aceea de a deveni aproape pentru persoana care are nevoie de ajutor, fără a căuta să vedem dacă aceasta face parte din propriul cerc de apartenență. În acest caz, samariteanul a fost acela care s-a făcut aproapele iudeului rănit. Pentru a deveni apropiat și prezent a depășit toate barierele culturale și sociale. Concluzia lui Isus este o cerere: „Mergi și fă și tu la fel!” (Lc 10,37). Adică ne interpelează pentru ca să punem deoparte orice diferență și, în fața suferinței, să devenim apropiați de oricine. Așadar, nu mai spun că am „aproapele” de ajutat, ci că mă simt chemat să devin eu un aproape al celorlalți.
82. Problema este că Isus scoate în evidență în mod expres că omul rănit era un iudeu – locuitor din Iudeea – în timp ce acela care s-a oprit și l-a ajutat era un samaritean – locuitor din Samaria. Acest amănunt are o importanță foarte mare pentru a reflecta asupra unei iubiri care se deschide față de toți. Samaritenii locuiau într-o regiune care a fost contaminată de rituri păgâne, iar pentru iudei acest lucru îi făcea impuri, detestabili, periculoși. De fapt, un text ebraic antic care menționează națiuni demne de dispreț se referă la Samaria afirmând mai mult că „nici măcar nu este neam” (Sir 50,25), adăugând că este „poporul nebun care locuiește în Sihem” (v. 26).
83. Asta explică de ce o femeie samariteană, când Isus i-a cerut de băut, a răspuns emfatic: „Cum, tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt o femeie samariteană?” (In 4,9). Cei care căutau acuze ca să-l poată discredita pe Isus, cel mai ofensiv lucru pe care l-au găsit a fost să-i spună că „are diavol” și că este „samaritean” (In 8,48). De aceea, această întâlnire milostivă între un samaritean și un iudeu este o puternică provocare ce dezminte orice manipulare ideologică, pentru ca să lărgim cercul nostru, dând capacității noastre de a iubi o dimensiune universală, în măsură să depășească toate prejudecățile, toate barierele istorice sau culturale, toate interesele meschine.
84. În sfârșit, amintesc că, într-un alt text din evanghelie, Isus spune: „Am fost străin și m-ați primit” (Mt 25,35). Isus putea spune aceste cuvinte pentru că avea o inimă deschisă, care își însușea dramele celorlalți. Sfântul Paul îndemna: „Bucurați-vă cu cei care se bucură și plângeți cu cei care plâng” (Rom 12,15). Când inima asumă această atitudine, este capabilă să se identifice cu celălalt fără a ține cont unde s-a născut sau de unde vine. Intrând în această dinamică, în definitiv experimentează că ceilalți sunt „însăși carnea sa” (cf. Is 58,7).
85. Pentru creștini, cuvintele lui Isus au și o altă dimensiune: transcendentă. Implică recunoașterea lui Cristos însuși în fiecare frate abandonat sau exclus (cf. Mt 25,40.45). În realitate, credința umple de motivații nemaiauzite recunoașterea celuilalt, pentru că acela care crede, poate ajunge să recunoască faptul că Dumnezeu iubește fiecare ființă umană cu o iubire infinită și că „îi conferă prin aceasta o demnitate infinită”[61]. La aceasta se adaugă că noi credem că Cristos și-a vărsat sângele pentru toți și pentru fiecare, deci nimeni nu rămâne în afara iubirii sale universale. Și dacă mergem la izvorul ultim, care este viața intimă a lui Dumnezeu, ne întâlnim cu o comunitate de trei Persoane, origine și model perfect al oricărei vieți în comun. Teologia continuă să se îmbogățească grație reflecției asupra acestui mare adevăr.
86. Uneori mă întristează faptul că, deși înzestrată cu aceste motivații, Biserica a avut nevoie de atâta timp pentru a condamna cu forță sclavia și diferitele forme de violență. Astăzi, cu dezvoltarea spiritualității și a teologiei, nu avem scuze. Totuși, încă există cei care consideră că se simt încurajați sau cel puțin autorizați de credința lor să susțină diferite forme de naționalism închis și violent, atitudini xenofobe, dispreț și chiar maltratări față de cei care sunt diferiți. Credința, cu umanismul pe care-l inspiră, trebuie să mențină viu simțul critic în fața acestor tendințe și să ne sprijine să reacționăm rapid atunci când ele încep să se insinueze. De aceea, este important ca și cateheza, și predica să includă în mod mai direct și clar sensul social al existenței, dimensiunea fraternă a spiritualității, convingerea cu privire la demnitatea inalienabilă a fiecărei persoane și motivațiile pentru a-i iubi și a-i primi pe toți.
III. A GÂNDI ȘI A GENERA O LUME DESCHISĂ
87. Ființa umană este făcută să se realizeze, să se dezvolte și să-și poată găsi propria plinătate „numai printr-o sinceră dăruire de sine”[62]. De asemenea, nimeni nu ajunge la recunoașterea până la capăt a propriului adevăr decât în întâlnirea cu ceilalți: „Nu comunic efectiv cu mine însumi decât în măsura în care comunic cu celălalt”[63]. Asta explică de ce nimeni nu poate experimenta valoarea vieții fără chipuri concrete ale iubirii. Aici se află un secret al existenței umane autentice, pentru că „viața subzistă acolo unde există legătură, comuniune, fraternitate; și este o viață mai puternică decât moartea atunci când este construită pe relații adevărate și legături de fidelitate. Dimpotrivă, nu există viață acolo unde există pretenția de a aparține numai sieși și de a trăi ca insule: în aceste atitudini prevalează moartea”[64].
88. Din interiorul fiecărei inimi iubirea creează legături și lărgește existența atunci când determină persoana să iasă din ea însăși spre celălalt[65]. Suntem făcuți pentru iubire și există în fiecare dintre noi „un soi de lege de «extaz»: a ieși din noi înșine pentru a găsi în ceilalți o creștere a ființei”[66]. De aceea „omul trebuie să se decidă odată să iasă printr-un salt din el însuși”[67].
89. Pe de altă parte, nu pot reduce viața mea la relația cu un mic grup și nici măcar la familia mea, pentru că este imposibil de a mă înțelege pe mine însumi fără un țesut mai amplu de relații: nu doar acela actual, ci și acela care mă precede și care m-a configurat în decursul vieții mele. Relația mea cu o persoană pe care o stimez nu poate ignora că acea persoană nu trăiește numai pentru relația sa cu mine, nici eu nu trăiesc numai raportându-mă la ea. Relația noastră, dacă este sănătoasă și autentică, ne deschide spre ceilalți care ne fac să creștem și care ne îmbogățesc. Cel mai nobil simț social astăzi este anulat cu ușurință în spatele intimismelor egoiste, care au aparența de relații intense. În schimb, iubirea autentică, aceea care ajută la creștere, și formele cele mai nobile de prietenie locuiesc în inimi care se lasă completate. Legătura de cuplu și de prietenie este orientată să deschidă inima în jurul său, să ne facă apți să ieșim din noi până la primirea tuturor. Grupurile închise și cuplurile autoreferențiale, care se constituie ca un „noi” opus lumii întregi, de obicei sunt forme idealizate de egoism și de simplă autoprotecție.
90. Nu este o întâmplare că multe populații mici care au supraviețuit în zone deșertice au dezvoltat o capacitate generoasă de primire față de pelerinii aflați în trecere, dând astfel un semn exemplar al obligației sacre a ospitalității. Au trăit asta și comunitățile monastice medievale, așa cum se întâlnește în Regula Sfântului Benedict. Deși putea deranja ordinea și tăcerea din mănăstiri, Benedict cerea ca săracii și pelerinii să fie tratați „cu toată atenția și grija posibile”[68]. Ospitalitatea este un mod concret de a nu ne priva de această provocare și de acest dar care este întâlnirea cu omenirea dincolo de propriul grup. Acele persoane recunoșteau că toate valorile pe care le puteau cultiva trebuiau să fie însoțite de această capacitate de a se transcende într-o deschidere spre ceilalți.
Valoarea unică a iubirii
91. Persoanele pot dezvolta unele atitudini pe care le prezintă ca valori morale: tărie, sobrietate, hărnicie și alte virtuți. Însă pentru a orienta în mod adecvat actele diferitelor virtuți morale, trebuie considerat și în ce măsură ele realizează un dinamism de deschidere și de unire față de alte persoane. Acest dinamism este caritatea pe care Dumnezeu o revarsă. Altminteri, putem să fim doar aparent virtuoși, fără ca virtuțile noastre să fie capabile să construiască o viață comună. De aceea, Sfântul Toma de Aquino – citându-l pe Sfântul Augustin – spunea că temperanța unei persoane avare nu este nici măcar virtuoasă[69]. Sfântul Bonaventura, cu alte cuvinte, explica faptul că celelalte virtuți, fără caritate, nu împlinesc, de fapt, poruncile „așa cum le înțelege Dumnezeu”[70].
92. Statura spirituală a unei existențe umane este definită de iubire, care în ultimă analiză este „criteriul pentru decizia definitivă cu privire la valoarea sau nonvaloarea unei vieți umane”[71]. Totuși, există credincioși care cred că măreția lor constă în a impune propriile ideologii altora, sau în apărarea violentă a adevărului, sau în mari demonstrații de forță. Noi, toți credincioșii, trebuie să recunoaștem acest lucru: pe primul loc este iubirea. Ceea ce niciodată nu trebuie să fie pus în pericol este iubirea, pericolul cel mai mare este a nu iubi (cf. 1Cor 13,1-13).
93. Încercând să precizeze în ce anume constă experiența de a iubi, pe care Dumnezeu o face posibilă cu harul său, Sfântul Toma de Aquino o explica drept o mișcare care își concentrează atenția asupra celuilalt „considerându-l ca pe un singur lucru cu el însuși”[72]. Atenția afectivă care se acordă celuilalt provoacă orientarea interioară de a căuta gratuit binele său. Toate acestea pornesc de la o stimă, de la o apreciere, care în definitiv este ceea ce se află în spatele cuvântului „caritate”: faptul de a fi iubit este pentru mine „scump”, adică îl consider de mare valoare[73]. Și „din iubirea prin care unuia îi este plăcută o anumită persoană derivă tot binele oferit acesteia”[74].
94. Iubirea implică, așadar, ceva mai mult decât o serie de acțiuni benefice. Acțiunile derivă dintr-o unire care înclină tot mai mult spre celălalt considerându-l prețios, demn, plăcut și frumos, dincolo de aparențele fizice sau morale. Iubirea față de celălalt, pentru ceea ce este, ne determină să căutăm ceea ce este mai bun pentru viața sa. Numai cultivând acest mod de a ne relaționa vom face posibilă prietenia socială, care nu exclude pe nimeni, și fraternitatea deschisă tuturor.
Deschiderea progresivă a iubirii
95. În sfârșit, iubirea ne face să tindem spre comuniunea universală. Nimeni nu se maturizează, nici nu ajunge la propria plinătate izolându-se. Prin însăși dinamica sa, iubirea cere o deschidere progresivă, capacitate mai mare de a-i primi pe ceilalți, într-o aventură niciodată terminată, care face să conveargă toate periferiile spre un simț deplin de apartenență reciprocă. Isus ne-a spus: „Voi toți sunteți frați” (Mt 23,8).
96. Această nevoie de a merge dincolo de propriile limite este valabilă și pentru diferitele regiuni și țări. De fapt, „numărul mereu crescând de interconexiuni și de comunicări care încâlcesc planeta noastră face mai palpabilă conștiința unității și a împărtășirii unui destin comun între națiunile de pe pământ. În dinamismele istoriei, chiar și în diversitatea etniilor, societăților și culturilor, vedem semănată astfel vocația de a forma o comunitate compusă din frați care se primesc reciproc, îngrijindu-se unii de alții”[75].
Societăți deschise care îi integrează pe toți
97. Există periferii care se află aproape de noi, în centrul unui oraș sau în propria familie. Există și un aspect al deschiderii universale a iubirii care nu este geografic, ci existențial. Iar acesta se referă la capacitatea zilnică de a lărgi cercul meu, de a ajunge la aceia pe care în mod spontan nu-i simt parte a lumii mele de interese, deși sunt aproape de mine. Pe de altă parte, fiecare frate sau soră suferind, abandonat sau ignorat de societatea mea, este un străin existențial, chiar dacă s-a născut în aceeași țară. Poate să fie un cetățean cu toate actele în regulă, însă îl fac să se simtă ca un străin în propria țară. Rasismul este un virus care se schimbă cu ușurință și, în loc să dispară, se ascunde, dar este mereu la pândă.
98. Vreau să-i amintesc pe acei „exilați ascunși”, care sunt tratați drept corpuri străine ale societății[76]. Atâtea persoane cu dizabilități „simt că există fără a aparține și fără a participa”. Există încă multe lucruri „care le [împiedică] o cetățenie deplină”. Obiectivul stă nu doar în a-i asista, ci în „participarea lor activă la comunitatea civilă și eclezială. Este un drum exigent și chiar obositor, care va contribui tot mai mult la formarea de conștiințe capabile să recunoască pe fiecare ca persoană unică și irepetabilă”. La fel mă gândesc la persoanele bătrâne „care, și din motivul dizabilității, sunt simțite uneori ca o povară”. Totuși, toți pot să aducă „o contribuție singulară la bunul comun prin propria biografie originală”. Îmi permit să insist: trebuie „să avem curajul de a da glas celor care sunt discriminați din cauza condiției de dizabilitate, pentru că, din păcate, în unele națiuni, și astăzi, cu greu sunt recunoscuți ca persoane cu demnitate egală”[77].
Înțelegeri neadecvate ale iubirii universale
99. Iubirea care se extinde dincolo de granițe are drept bază ceea ce numim „prietenie socială” în fiecare oraș și în fiecare țară. Când este genuină, această prietenie socială în cadrul unei societăți este condiție de posibilitate a unei adevărate deschideri universale. Nu este vorba de universalismul fals al celui care are nevoie să călătorească continuu pentru că nu suportă și nu iubește propriul popor. Cel care privește poporul său cu dispreț, stabilește în propria societate categorii de prima și a doua clasă, de persoane cu mai multă sau mai puțină demnitate și drepturi. În acest mod, neagă că există spațiu pentru toți.
100. Nici nu propun un universalism autoritar și abstract, dictat sau planificat de unii și prezentat ca un presupus ideal cu scopul de a omogeniza, a domina și a prăda. Există un model de globalizare care „tinde în mod conștient la o uniformitate unidimensională și încearcă să elimine toate diferențele și tradițiile într-o superficială căutare de unitate. […] Dacă o globalizare pretinde să-i facă egali pe toți, ca și cum ar fi o sferă, această globalizare distruge particularitatea fiecărei persoane și a fiecărui popor”[78]. Acest fals vis universalist ajunge să priveze lumea de varietatea culorilor sale, de frumusețea sa și, în definitiv, de umanitatea sa. Căci „viitorul nu este «monocromatic». Dacă avem curajul, este posibil să-l privim în varietatea și diversitatea aporturilor pe care fiecare le poate da. Câtă nevoie are familia noastră umană să învețe să trăiască împreună în armonie și pace, fără ca să trebuiască să fim cu toții la fel!”[79].
A merge dincolo de o lume de asociați
101. Să reluăm acum parabola bunului samaritean, care mai are multe să ne propună. Era un om rănit pe stradă. Personajele care treceau pe lângă el nu se concentrau asupra chemării interioare de a deveni apropiați, ci asupra funcției lor, asupra poziției sociale pe care o ocupau, asupra unei profesii de prestigiu în societate. Se simțeau importanți pentru societatea din acel timp și ceea ce îi presa pe ei era rolul pe care trebuiau să-l desfășoare. Omul rănit și abandonat de-a lungul drumului era un deranj pentru acest proiect, o întrerupere, și, cât îl privește, era unul care nu ocupa nicio funcție. Era un „nimeni”, nu aparținea unui grup vrednic de considerație, nu avea niciun rol în construcția istoriei. Între timp, samariteanul generos rezista în fața acestor clasificări închise, chiar dacă el însuși era în afara tuturor acestor categorii, și era pur și simplu un străin fără un loc propriu în societate. Astfel, liber de orice titlul și structură, a fost capabil să întrerupă călătoria sa, să schimbe programele sale, să fie disponibil de a se deschide surprizei omului rănit care avea nevoie de el.
102. Ce reacție ar putea trezi astăzi această relatare, într-o lume în care apar încontinuu și cresc grupuri sociale care se agață de o identitate care îi desparte de ceilalți? Cum poate să înduioșeze această relatare pe cei care tind să se organizeze în așa fel încât să împiedice orice prezență străină care poate să tulbure această identitate și organizare autodefensivă și autoreferențială? În această schemă este exclusă posibilitatea de a deveni aproapele, fiind posibil a fi aproapele numai al celui care permite să consolideze avantajele personale. Astfel, cuvântul „aproapele” pierde orice semnificație și capătă sens numai cuvântul „asociat”, cel care este asociat pentru anumite interese[80].
Libertate, egalitate și fraternitate
103. Fraternitatea nu este numai rezultatul condițiilor de respect față de libertățile individuale și nici cel al unei anumite egalități reglementate. Deși acestea sunt condiții de posibilități, nu sunt suficiente pentru ca ea să derive ca rezultat necesar. Fraternitatea are ceva pozitiv de oferit libertății și egalității. Ce se întâmplă fără fraternitatea cultivată conștient, fără o voință politică de fraternitate, tradusă într-o educație la fraternitate, la dialog, la descoperirea reciprocității și a îmbogățirii mutuale? Se întâmplă că libertatea se restrânge, rezultând astfel mai degrabă o condiție de singurătate, de pură autonomie pentru a aparține cuiva sau la ceva, sau numai pentru a poseda și a se bucura. Asta nu epuizează deloc bogăția libertății, care este orientată mai ales spre iubire.
104. Nici egalitatea nu se obține definind în abstract că „toate ființele umane sunt egale”, ci este rezultatul cultivării conștiente și pedagogice a fraternității. Cei care sunt capabili numai să fie asociați creează lumi închise. Ce sens poate avea în această schemă persoana care nu aparține cercului asociațiilor și ajunge să viseze la o viață mai bună pentru sine și pentru familia sa?
105. Individualismul nu ne face mai liberi, mai egali, mai frați. Simpla sumă a intereselor individuale nu este în măsură să genereze o lume mai bună pentru toată omenirea. Nici nu poate să ne ferească de atâtea rele care devin tot mai globale. Însă individualismul radical este virusul cel mai dificil de învins. Înșală. Ne face să credem că totul constă în a da frâu liber propriilor ambiții, ca și cum, acumulând ambiții și siguranțe individuale, am putea construi bunul comun.
Iubire universală care promovează persoanele
106. Trebuie să ajungem la o recunoaștere fundamentală, esențială pentru a merge spre prietenia socială și fraternitatea universală: să ne dăm seama cât valorează o ființă umană, cât valorează o persoană, mereu și în orice împrejurare. Dacă fiecare valorează așa de mult, trebuie spus cu claritate și fermitate că „singurul fapt de a fi născuți într-un loc cu resurse mai puține sau o dezvoltare mai mică nu justifică faptul ca unele persoane să trăiască cu demnitate mai mică”[81]. Acesta este un principiu elementar al vieții sociale, ignorat în mod obișnuit și în diferite moduri de cei care au o altă concepție despre lume sau care consideră că nu servește scopurilor lor.
107. Fiecare ființă umană are dreptul de a trăi cu demnitate și de a se dezvolta integral, și nicio țară nu poate nega acest drept fundamental. Fiecare îl posedă, chiar dacă este mai puțin eficient, chiar dacă s-a născut sau a crescut cu limitări; de fapt, asta nu diminuează demnitatea sa imensă ca persoană umană, care nu se întemeiază pe circumstanțe, ci pe valoarea ființei sale. Când acest principiu elementar nu este ocrotit, nu există viitor nici pentru fraternitate, nici pentru supraviețuirea omenirii.
108. Există societăți care primesc parțial acest principiu. Acceptă că există oportunități pentru toți, însă susțin că totul depinde de fiecare. Conform acestei perspective parțiale n-ar avea sens „să investești pentru ca cei slabi sau cei mai puțin dotați să-și facă un rost în viață”[82]. A investi în favoarea persoanelor fragile poate să nu fie rentabil, poate să comporte eficiență mai mică. Necesită existența unui stat prezent și activ și instituții ale societății civile care să meargă dincolo de libertatea mecanismelor eficiente ale anumitor sisteme economice, politice sau ideologice, pentru că, într-adevăr, se orientează înainte de toate spre persoane și spre bunul comun.
109. Unii se nasc în familii cu condiții economice bune, primesc o educație bună, cresc bine hrăniți sau posedă în mod natural capacități însemnate. Cu siguranță, ei nu vor avea nevoie de un stat activ și vor cere numai libertate. Însă, în mod evident, nu este valabilă aceeași regulă pentru o persoană cu dizabilități, pentru cel care s-a născut într-o casă săracă, pentru cel care a crescut cu o educație de calitate scăzută și cu posibilități scăzute de a se îngriji cum se cuvine de propriile boli. Dacă societatea se sprijină în primul rând pe criteriile libertății de piață și ale eficienței, nu există loc pentru aceștia, iar fraternitatea va fi cel mult o expresie romantică.
110. Fapt este că „simpla proclamare a libertății economice devine un discurs contradictoriu când condițiile reale împiedică pe mulți să poată avea acces la ea cu adevărat și când se reduce accesul la muncă”[83]. Cuvinte ca libertate, democrație sau fraternitate se golesc de sens. Căci „atât timp cât sistemul nostru economico-social va mai produce o victimă și va exista o singură persoană rebutată, nu va putea fi vorba de o sărbătoare a fraternității universale”[84]. O societate umană și fraternă este în stare să asigure în mod eficient și stabil tuturor însoțirea pe parcursul vieții, nu numai pentru a satisface nevoile lor primare, ci pentru ca toți să poată da ceea ce au mai bun din ei, chiar dacă randamentul lor nu va fi cel mai bun, chiar dacă vor merge încet, chiar dacă eficiența lor va fi mai puțin relevantă.
111. Persoana umană, cu drepturile sale inalienabile, este în mod natural deschisă la legături. În însăși rădăcina sa locuiește chemarea de a se transcende pe ea însăși în întâlnirea cu ceilalți. Pentru aceasta „trebuie atenție pentru a nu cădea în unele echivocuri care pot să se nască dintr-o răstălmăcire a conceptului de drepturi umane și dintr-un paradoxal abuz al acestora. De fapt, există astăzi tendința spre o revendicare tot mai amplă de drepturi individuale – sunt tentat să spun individualiste – care ascunde o concepție despre persoana umană dezlipită de orice context social și antropologic, aproape ca o „monadă” (monás), tot mai insensibilă […]. Dacă dreptul fiecăruia nu este în mod armonios îndreptat spre un bine tot mai mare, el ajunge să fie conceput fără limitări, devenind izvor de conflicte și de violențe”[85].
112. Nu putem neglija să spunem că dorința și căutarea binelui celorlalți și a întregii omeniri implică și efortul maturizării persoanelor și a societăților în diferitele valori morale care conduc la o dezvoltare umană integrală. În Noul Testament se menționează un rod al Duhului Sfânt (cf. Gal 5,22) definit cu termenul grec agathosyne. Indică alipirea de bine, căutarea binelui. Mai mult, înseamnă a procura ceea ce valorează mai mult, ce-i mai bun pentru ceilalți: maturizarea lor, creșterea lor într-o viață sănătoasă, exercitarea valorilor și nu numai bunăstarea materială. Există o expresie latină asemănătoare: bene-volentia, adică atitudinea de a voi binele celuilalt. Este o puternică dorință a binelui, o înclinație spre tot ceea ce este bun și excelent, care ne stimulează să umplem viața celorlalți cu lucruri frumoase, sublime, edificatoare.
113. În acest context reafirm cu durere că „deja prea mult timp am fost în degradare morală, luând în râs etica, bunătatea, credința, onestitatea, și a venit momentul să recunoaștem că această superficialitate veselă ne-a folosit puțin. Această distrugere a oricărui fundament al vieții sociale ajunge până la urmă să ne pună unul împotriva celuilalt pentru a apăra propriile interese”[86]. Să ne întoarcem la promovarea binelui, pentru noi înșine și pentru toată omenirea, și astfel vom merge împreună spre o creștere genuină și integrală. Fiecare societate are nevoie să asigure transmiterea valorilor, pentru că, dacă acest lucru nu se întâmplă, se transmit egoismul, violența, corupția în diferitele sale forme, indiferența și, în definitiv, o viață închisă la orice transcendență și baricadată în interesele individuale.
Valoarea solidarității
114. Doresc să scot în evidență solidaritatea, care, „ca virtute morală și atitudine socială, rod al convertirii personale, cere o angajare din partea unei multiplicități de subiecți, care au responsabilități cu caracter educativ și formativ. Primul meu gând se îndreaptă spre familii, chemate la o misiune educativă primară, de care nu se poate face abstracție. Ele constituie primul loc în care se trăiesc și se transmit valorile iubirii și fraternității, ale conviețuirii și împărtășirii, ale atenției și îngrijirii celuilalt. Ele sunt și locul privilegiat pentru transmiterea credinței, începând de la acele prime gesturi simple de devoțiune pe care mamele îi învață pe copii. Cât privește educatorii și formatorii care, la școală sau în diferite centre de adunare a copiilor și tinerilor, au misiunea angajantă de a-i educa pe copii și pe tineri, ei sunt chemați să fie conștienți că responsabilitatea lor se referă la dimensiunile morală, spirituală și socială ale persoanei. Valorile libertății, respectului reciproc și solidarității pot să fie transmise încă de la vârsta cea mai fragedă. […] Și lucrătorii culturali, precum și cei din mijloacele de comunicare socială au responsabilitate în domeniul educației și formării, în special în societățile contemporane, în care accesul la instrumentele de informare și de comunicare este tot mai răspândit”[87].
115. În aceste momente, în care totul pare să se destrame și să piardă consistența, ne face bine să apelăm la soliditate[88] care derivă din faptul de a ne ști responsabili de fragilitatea celorlalți, căutând un destin comun. Solidaritatea se exprimă concret în slujire, care poate asuma forme foarte diferite în modul de a ne ocupa de ceilalți. Slujirea înseamnă „în mare parte, a avea grijă de fragilitate. A sluji înseamnă a avea grijă de cei care sunt fragili în familiile noastre, în societatea noastră, în poporul nostru”. În această angajare fiecare este capabil „să pună deoparte exigențele sale, așteptările, dorințele sale de atotputernicie în fața privirii concrete a celor mai fragili. […] Slujirea privește mereu fața fratelui, atinge trupul său, simte proximitatea sa, în unele cazuri până la «suferirea ei», și caută promovarea fratelui. Pentru acest motiv, slujirea nu este niciodată ideologică, din moment ce nu ideile sunt slujite, ci persoanele”[89].
116. Cei din urmă, în general, „practică acea solidaritate atât de specială care există între cei care suferă, între săraci, și pe care civilizația noastră pare să-i fi uitat sau cel puțin își dorește mult să-i uite. Solidaritatea este un cuvânt care nu place mereu; aș spune că uneori l-am transformat într-un cuvânt rău care nu trebuie rostit; însă este un cuvânt care exprimă mult mai mult decât unele acte de generozitate sporadice. Înseamnă a gândi și a acționa în termeni de comunitate, a da prioritate vieții tuturor, și nu aproprierii de bunuri din partea câtorva. Înseamnă și a lupta împotriva cauzelor structurale ale sărăciei: inegalitatea, lipsa locului de muncă, a pământului și a casei, negarea drepturilor sociale și de muncă. Înseamnă a face față efectelor distrugătoare ale imperiului banului […]. Solidaritatea, înțeleasă în sensul său cel mai profund, este un mod de a face istoria, și tocmai acest lucru îl fac mișcările populare”[90].
117. Când vorbim despre a avea grijă de casa comună care este planeta, facem apel la acel minim de conștiință universală și de preocupare față de îngrijirea reciprocă ce mai poate rămâne în persoane. De fapt, dacă unul posedă apă din prisos și totuși se poartă atent cu ea, gândindu-se la omenire, este pentru că a ajuns la un nivel moral care îi permite să meargă dincolo de el însuși și de propriul grup de apartenență. Acest lucru este în mod minunat uman! Aceeași atitudine se cere pentru a recunoaște drepturile fiecărei ființe umane, deși s-a născut dincolo de propriile granițe.
A repropune funcția socială a proprietății
118. Lumea există pentru toți, pentru că noi, ființele umane, ne naștem pe acest pământ cu aceeași demnitate. Diferențele de culoare, religie, capacitate, loc de origine, loc de reședință și atâtea altele nu se pot pune pe primul loc sau folosi pentru a justifica privilegiile unora în defavoarea drepturilor tuturor. Prin urmare, în calitate de comunitate suntem obligați să ne îngrijim ca fiecare persoană să trăiască cu demnitate și să aibă oportunități adecvate pentru dezvoltarea sa integrală.
119. În primele secole ale credinței creștine, diferiți înțelepți au dezvoltat un sens universal în reflecția lor despre destinația comună a bunurilor create[91]. Acest lucru conducea la considerentul că, dacă unul nu are necesarul pentru a trăi cu demnitate, este pentru că un altul și-a făcut proprii aceste bunuri. Sfântul Ioan Gură de Aur rezumă acest gând spunând că „a nu da săracilor o parte din propriile bunuri înseamnă a fura de la săraci, înseamnă a-i priva de însăși viața lor; și ceea ce posedăm nu este al nostru, ci al lor”[92]. La fel și aceste cuvinte ale Sfântului Grigore cel Mare: „Când împărțim celor lipsiți orice lucru, nu oferim lucrurile noastre, ci le restituim ceea ce le aparține lor”[93].
120. Din nou îmi însușesc și propun tuturor câteva cuvinte ale Sfântului Ioan Paul al II-lea, a căror forță probabil că n-a fost înțeleasă: „Dumnezeu a dat pământul întregului neam omenesc, pentru ca el să-i întrețină pe toți membrii săi, fără a exclude și fără a privilegia pe nimeni”[94]. Pe această cale, amintesc că „tradiția creștină n-a recunoscut niciodată ca absolut și de neatins dreptul la proprietate privată, și a scos în evidență funcția socială a oricărei forme de proprietate privată”[95]. Principiul folosirii comune a bunurilor create pentru toți este „primul principiu al întregii orânduiri etico-sociale”[96], este un drept natural, originar și prioritar[97]. Toate celelalte drepturi asupra bunurilor necesare pentru realizarea integrală a persoanelor, inclusiv cel al proprietății private și oricare altul, „nu trebuie, așadar, să încurce, ci, dimpotrivă, să faciliteze realizarea sa”, cum afirma Sfântul Paul al VI-lea[98]. Dreptul la proprietate privată se poate considera numai ca un drept natural secundar și derivat din principiul destinației universale a bunurilor create, și acest lucru are consecințe foarte concrete, care trebuie să se reflecte asupra funcționării societății. Însă se întâmplă frecvent ca drepturile secundare să se pună mai presus de cele prioritare și originare, privându-le de relevanță practică.
Drepturi fără granițe
121. Așadar, nimeni nu poate fi exclus din cauza locului unde s-a născut și, cu atât mai puțin, din cauza privilegiilor pe care alții le posedă pentru că s-au născut în locuri cu oportunități mai mari. Nici granițele sau frontierele statelor nu pot să împiedice realizarea acestui lucru. Așa cum este inacceptabil ca o persoană să aibă mai puține drepturi pentru faptul că este femeie, la fel de inacceptabil este ca locul de naștere sau de reședință în sine să determine oportunități mai mici de viață demnă și de dezvoltare.
122. Dezvoltarea nu trebuie să fie orientată spre acumularea crescândă a câtorva, ci trebuie să asigure „drepturile umane, personale și sociale, economice și politice, inclusiv drepturile națiunilor și ale popoarelor”[99]. Dreptul câtorva la libertatea antreprenorială sau de piață nu poate sta mai presus de drepturile popoarelor și de demnitatea săracilor; și nici mai presus de respectarea ambientului, pentru că „acela care posedă o parte, o are numai pentru a o administra în folosul tuturor”[100].
123. Activitatea antreprenorilor „este cu adevărat o vocație nobilă, orientată să producă bogăție și să îmbunătățească lumea pentru toți”[101]. Dumnezeu ne promovează, așteaptă de la noi ca să dezvoltăm capacitățile pe care ni le-a dat, și a umplut universul cu potențialități. În planurile sale, fiecare persoană este chemată să promoveze propria dezvoltare[102], și asta cuprinde realizarea capacităților economice și tehnologice pentru a face să crească bunurile și a mări bogăția. În orice caz, aceste capacități ale antreprenorilor, care sunt un dar al lui Dumnezeu, ar trebui totuși orientate în mod clar spre progresul celorlalte persoane și spre depășirea mizeriei, în special prin crearea de oportunități de muncă diversificate. Întotdeauna, împreună cu dreptul de proprietate privată, există dreptul prioritar și precedent al subordonării fiecărei proprietăți private destinației universale a bunurilor pământului și, de aceea, dreptul tuturor la folosirea lor[103].
Drepturile popoarelor
124. Certitudinea destinației comune a bunurilor pământului cere astăzi ca ea să fie aplicată țărilor, teritoriilor și resurselor lor. Dacă vedem acest lucru nu numai pornind de la legitimitatea proprietății private și a drepturilor cetățenilor dintr-o anumită națiune, ci pornind și de la primul principiu al destinației comune a bunurilor, atunci putem spune că fiecare țară este și a străinului, deoarece bunurile dintr-un teritoriu nu trebuie să fie negate unei persoane nevoiașe care provine dintr-un alt loc. De fapt, așa cum au învățat episcopii din Statele Unite, există drepturi fundamentale care „preced orice societate pentru că derivă din demnitatea conferită fiecărei persoane, deoarece este creată de Dumnezeu”[104].
125. Așadar, acest lucru presupune un alt mod de a înțelege relațiile și interschimbul între țări. Dacă fiecare persoană are o demnitate inalienabilă, dacă fiecare ființă umană este fratele meu sau sora mea, și dacă într-adevăr lumea este a tuturor, nu contează dacă unul s-a născut aici sau dacă trăiește în afara granițelor propriei țări. Și națiunea mea este coresponsabilă de dezvoltarea sa, deși poate să îndeplinească această responsabilitate în diferite moduri: primindu-l cu generozitate când are o nevoie inderogabilă, promovându-l în însăși țara sa, nefolosind și nici golind de resurse naturale țări întregi, favorizând sisteme corupte care împiedică dezvoltarea demnă a popoarelor. Acest lucru, care este valabil pentru națiuni, se aplică diferitelor regiuni din fiecare țară, între care există adesea inegalități grave. Însă incapacitatea de a recunoaște demnitatea umană egală face în așa fel încât regiunile mai dezvoltate din anumite țări să aspire adesea la eliberarea de „povara” regiunilor mai sărace pentru a mări și mai mult nivelul lor de consum.
126. Vorbim despre o nouă rețea în relațiile internaționale, pentru că nu există mod de a rezolva problemele grave ale lumii raționând numai în termeni de ajutor reciproc între indivizi sau grupuri mici. Amintim că „inegalitatea nu lovește numai indivizii, ci țări întregi, și ne obligă să ne gândim la o etică a relațiilor internaționale”[105]. Și dreptatea cere să se recunoască și să se respecte nu numai drepturile individuale, ci și drepturile sociale și drepturile popoarelor[106]. Afirmația aceasta implică asigurarea „dreptului fundamental al popoarelor la subzistență și la progres”[107], care uneori este puternic împiedicată de presiunea care derivă din datoria externă. Plătirea datoriei în multe cazuri nu numai că nu favorizează dezvoltarea, ci o limitează și o condiționează puternic. Deși se menține principiul că fiecare datorie contractată în mod legitim trebuie să fie înapoiată, modul de a îndeplini această obligație, pe care multe țări sărace o au față de țările bogate, nu trebuie să ducă la compromiterea subzistenței și creșterii lor.
127. Aici este vorba, fără îndoială, de o altă logică. Dacă nu există strădania de a intra în această logică, vorbele mele vor suna ca fantezii. Însă dacă se acceptă marele principiu al drepturilor care provin numai din faptul de a poseda demnitatea umană inalienabilă, este posibilă acceptarea provocării de a visa și a gândi o altă omenire. Este posibil să-ți dorești o planetă care să asigure tuturor pământ, casă și loc de muncă. Aceasta este adevărata cale a păcii, și nu strategia nesăbuită și mioapă de a semăna teamă și neîncredere față de amenințări externe. Căci pacea reală și durabilă este posibilă numai „pornind de la o etică globală de solidaritate și cooperare în slujba unui viitor modelat de interdependență și de coresponsabilitate în întreaga familie umană”[108].
IV. O INIMĂ DESCHISĂ LA LUMEA ÎNTREAGĂ
128. Afirmația că noi ca ființe umane suntem cu toții frați și surori, dacă nu este numai o abstracție, ci ia trup și devine concretă, ne pune o serie de provocări care ne mișcă, ne obligă să asumăm noi perspective și să dezvoltăm noi răspunsuri.
129. Când aproapele este o persoană migrantă, se adaugă provocări complexe[109]. Desigur, ideal ar fi să se evite migrațiile nenecesare și în acest scop calea este de a crea în țările de origine posibilitatea concretă de a trăi și de a crește cu demnitate, astfel încât să se poată găsi acolo condițiile pentru propria dezvoltare integrală. Însă, atât timp cât nu există progrese serioase în această direcție, este datoria noastră să respectăm dreptul fiecărei ființe umane să găsească un loc unde să poată nu numai să-și satisfacă propriile necesități primare și cele ale familiei sale, ci și să se realizeze pe deplin ca persoană. Eforturile noastre față de persoanele migrante care sosesc se pot rezuma în patru verbe: a primi, a proteja, a promova și a integra. De fapt, „nu este vorba de a prescrie de sus programe de asistență, ci de a parcurge împreună un drum prin aceste patru acțiuni, pentru a construi orașe și țări care, deși păstrează respectivele identități culturale și religioase, să fie deschise la diferențe și să știe să le valorizeze sub semnul fraternității umane”[110].
130. Asta implică unele răspunsuri indispensabile, mai ales față de cei care fug de crize umanitare grave. De exemplu: a mări și a simplifica acordarea de vize; a adopta programe de patronaj privat și comunitar; a deschide coridoare umanitare pentru refugiații mai vulnerabili; a oferi o locuință adecvată și demnă; a garanta siguranța personală și accesul la serviciile esențiale; a asigura o asistență consulară adecvată, dreptul de a avea mereu cu ei documentele personale de identitate, un acces imparțial la justiție, posibilitatea de a deschide conturi bancare și garanția necesarului pentru subzistența vitală; a le da libertate de mișcare și posibilitate de a munci; a proteja minorii și a le asigura accesul obișnuit la educație; a prevedea programe de custodie temporară sau de primire; a garanta libertatea religioasă; a promova inserarea lor socială; a favoriza reîntregirea familială și a pregăti comunitățile locale la procesele de integrare[111].
131. Pentru cei care au venit deja de mult timp și sunt inserați în țesutul social, este important să se aplice conceptul de „cetățenie”, care „se bazează pe egalitatea drepturilor și obligațiilor sub a cărei umbră toți se bucură de dreptate. Pentru aceasta este necesar să ne angajăm pentru a stabili în societățile noastre conceptul de cetățenie deplină și să renunțăm la folosirea discriminatoare a termenului minorități, care aduce cu sine semințele izolării și ale inferiorității; el pregătește terenul pentru ostilități și pentru discordie, și sustrage cuceririle și drepturile religioase și civile ale unor cetățeni prin discriminarea lor”[112].
132. Dincolo de diferitele acțiuni indispensabile, statele nu pot să dezvolte pe cont propriu soluții adecvate „deoarece consecințele alegerilor fiecăruia au repercusiuni în mod inevitabil asupra întregii comunități internaționale”. Prin urmare, „răspunsurile vor putea fi rod numai al unei lucrări comune”[113], dând viață unei legislații (governance) globale pentru migrații. În orice caz, „trebuie proiecte pe termen mediu și lung, care să meargă dincolo de răspunsul de urgență. Ele, pe de o parte, ar trebui să ajute efectiv integrarea migranților în țările de primire și, în același timp, să favorizeze dezvoltarea țărilor de proveniență cu politici solidare, care să nu supună însă ajutoarele unor strategii și practici străine din punct de vedere ideologic sau contrare culturilor popoarelor cărora sunt destinate”[114].
133. Sosirea persoanelor diferite, care provin dintr-un context vital și cultural diferit, se transformă într-un dar, pentru că „istoriile migranților sunt și istorii de întâlnire între persoane și între culturi: pentru comunitățile și societățile în care ajung sunt o oportunitate de îmbogățire și de dezvoltare umană integrală a tuturor”[115]. De aceea „cer îndeosebi tinerilor să nu cadă în mrejele celor care vor să-i pună împotriva altor tineri care ajung în țările lor, descriindu-i ca subiecți periculoși, ca și cum n-ar avea aceeași demnitate inalienabilă a oricărei ființe umane”[116].
134. Pe de altă parte, când persoana diferită este primită din inimă, i se permite să continue să fie ea însăși, în timp ce i se dă posibilitatea unei noi dezvoltări. Diferitele culturi, care au produs bogăția lor în decursul secolelor, trebuie să fie protejate pentru ca lumea să nu sărăcească. Și acest lucru, fără a neglija să fie stimulate ca să lase să se evidențieze din ele însele ceva nou în întâlnirea cu alte realități. Nu trebuie ignorat riscul de a ajunge victime ale unei scleroze culturale. De aceea, „avem nevoie să comunicăm, să descoperim bogățiile fiecăruia, să valorizăm ceea ce ne unește și să privim la diferențe ca posibilități de creștere în respectarea tuturor. Este necesar un dialog răbdător și încrezător, în așa fel încât persoanele, familiile și comunitățile să poată să transmită valorile din propria cultură și să primească binele care provine din experiențele altuia”[117].
135. Reiau exemple pe care le-am menționat în urmă cu mult timp: cultura latinilor este „un ferment de valori și posibilități care poate face mult bine Statelor Unite […]. O imigrație puternică marchează mereu și transformă până la urmă cultura unui loc. […] În Argentina, imigrația italiană puternică a marcat cultura societății, iar în stilul cultural din Buenos Aires se observă mult prezența a circa două sute de mii de evrei. Imigrații, dacă sunt ajutați să se integreze, sunt o binecuvântare, o bogăție și un nou dar care invită o societate să crească”[118].
136. Într-un context mai larg, împreună cu marele imam Ahmad Al-Tayyeb am amintit că „raportul dintre Occident și Orient este o necesitate reciprocă indiscutabilă, care nu poate să fie înlocuită și nici neglijată, așa încât ambii să se poată îmbogăți reciproc cu civilizația celuilalt, prin schimbul și dialogul culturilor. Occidentul ar putea găsi în civilizația Orientului remedii pentru unele boli spirituale și religioase ale sale, cauzate de dominația materialismului. Și Orientul ar putea găsi în civilizația Occidentului atâtea elemente care pot să-l ajute să se salveze de slăbiciune, de dezbinare, de conflict și de declinul științific, tehnic și cultural. Este important să se acorde atenție diferențelor religioase, culturale și istorice care sunt o componentă esențială în formarea personalității, a culturii și a civilizației orientale; și este important să se consolideze drepturile umane generale și comune, pentru a contribui la garantarea unei vieți demne pentru toți oamenii din Orient și din Occident, evitând folosirea politicii măsurii duble”[119].
Interschimbul rodnic
137. În definitiv, ajutorul reciproc între țări este în folosul tuturor. O țară care înaintează pe baza propriului substrat cultural original este o comoară pentru toată omenirea. Avem nevoie să creștem în conștiința că astăzi ori ne salvăm toți, ori nimeni nu se salvează. Sărăcia, degradarea, suferințele unei zone a pământului sunt un teren tacit de cultivare a problemelor care, la sfârșit, vor atinge toată planeta. Dacă ne preocupă dispariția unor specii, ar trebui să ne chinuiască gândul că peste tot există persoane și popoare care nu dezvoltă potențialul și frumusețea lor din cauza sărăciei sau a altor limite structurale. Fiindcă acest lucru ajunge să ne sărăcească pe toți.
138. Dacă această stare de fapt a fost mereu cunoscută, astăzi este sigură mai mult ca oricând din cauza realității unei lumi așa de interconectate datorită globalizării. Avem nevoie ca o orânduire mondială juridică, politică și economică „să mărească și să orienteze colaborarea internațională spre dezvoltarea solidară a tuturor popoarelor”[120]. La sfârșit, aceasta va ajunge să fie în folosul întregii planete, pentru că „ajutorul dat dezvoltării țărilor sărace” implică „crearea de bogăție pentru toți”[121]. Din punctul de vedere al dezvoltării integrale, acest lucru presupune să li se acorde „și națiunilor mai sărace un glas eficient în deciziile comune”[122] și străduința de „a spori accesul la piața internațională a țărilor marcate de sărăcie și subdezvoltare”[123].
Gratuitatea care primește
139. Totuși, n-aș vrea să reduc această abordare la vreo formă de utilitarism. Există gratuitatea. Este capacitatea de a face unele lucruri datorită singurului fapt că în sine sunt bune, fără a spera atingerea vreunui rezultat, fără a aștepta imediat ceva în schimb. Acest lucru permite primirea străinului, chiar dacă pe moment nu aduce un beneficiu tangibil. Și, totuși, există țări care pretind să primească numai oameni de știință și investitori.
140. Cel care nu trăiește gratuitatea fraternă, face din propria existență o afacere obositoare, măsurând mereu ceea ce dă și ceea ce primește în schimb. Dumnezeu, în schimb, dă gratis, până în punctul că ajută chiar și pe cei care nu sunt credincioși, și „face să răsară soarele său peste cei răi și peste cei buni” (Mt 5,45). Pentru aceasta, Isus recomandă: „Tu, însă, când dai de pomană, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, pentru ca pomana ta să fie în ascuns” (Mt 6,3-4). Am primit viața gratis, nu am plătit pentru ea. Așadar, toți putem să dăm fără a aștepta ceva, să facem binele fără a pretinde același lucru de la persoana pe care o ajutăm. Este ceea ce Isus le spunea discipolilor săi: „În dar ați primit, în dar să dați” (Mt 10,8).
141. Adevărata calitate a diferitelor țări din lume se măsoară după această capacitate de a gândi nu numai ca țară, ci și ca familie umană, și acest lucru se demonstrează în special în perioadele critice. Naționalismele închise manifestă în definitiv această incapacitate de gratuitate, convingerea greșită că se pot dezvolta profitând de ruinarea celuilalt, că, închizându-se față de ceilalți, vor fi mai protejați. Imigrantul este văzut ca un uzurpator care nu oferă nimic. Astfel, se ajunge să se creadă în mod naiv că săracii sunt periculoși sau inutili și că cei puternici sunt binefăcători generoși. Numai o cultură socială și politică ce cuprinde primirea gratuită va putea avea viitor.
142. Trebuie amintit că „între globalizare și localizare se produce o tensiune. Trebuie acordată atenție dimensiunii globale pentru a nu cădea într-o meschinărie zilnică. În același timp, nu este oportun a pierde din vedere ceea ce este local, ceea ce ne face să mergem cu picioarele pe pământ. Cele două lucruri unite opresc căderea într-una din aceste două extreme: prima, ca toți cetățenii să trăiască într-un universalism abstract și globalizant, […]; cealaltă, ca să devină un muzeu folcloric de eremiți localiști, condamnați să repete mereu aceleași lucruri, incapabili să se lase interpelați de ceea ce este diferit și să aprecieze frumusețea pe care Dumnezeu o răspândește în afara granițelor lor”[124]. Trebuie să privim asupra globalului, care ne răscumpără de meschinăria casnică. Atunci când casa nu mai este familie, ci este țarc, chilie, globalul ne răscumpără, pentru că este cauza finală care ne atrage spre plinătate. În același timp, trebuie asumată cordial dimensiunea locală, pentru că posedă ceva ce globalul nu are: a fi drojdie, a îmbogăți, a demara dispozitive de subsidiaritate. De aceea, fraternitatea universală și prietenia socială în cadrul fiecărei societăți sunt doi poli inseparabili și co-esențiali. A-i separa conduce la o deformare și o polarizare dăunătoare.
Gustul local
143. Soluția nu este o deschidere care renunță la propria comoară. Așa cum nu există dialog cu celălalt fără identitate personală, tot așa nu există deschidere între popoare decât pornind de la iubirea față de pământ, față de popor, față de propriile trăsături culturale. Nu mă întâlnesc cu celălalt, dacă nu am un substrat în care sunt trainic și înrădăcinat, pentru că pe această bază pot să primesc darul celuilalt și să-i ofer ceva autentic. Îmi este posibil să-l primesc pe cel care este diferit și să-i recunosc aportul său original numai dacă sunt alipit trainic de poporul meu și de cultura proprie. Fiecare își iubește și își îngrijește cu responsabilitate specială propriul pământ și se preocupă pentru propria țară, așa cum fiecare trebuie să iubească și să se îngrijească de propria casă pentru ca să nu se prăbușească, fiindcă asta nu vor face vecinii. Și binele lumii cere ca fiecare să-și protejeze și să iubească propriul pământ. Viceversa, consecințele dezastrului dintr-o țară se vor repercuta asupra întregii planete. Acest lucru se întemeiază pe semnificația pozitivă a dreptului de proprietate: păzesc și cultiv ceea ce posed, în așa fel ca să poată fi o contribuție la binele tuturor.
144. Aceasta este condiția interschimburilor sănătoase și îmbogățitoare. Experiența de a trăi într-un anumit loc și într-o anumită cultură este baza care îi face capabili de a percepe aspecte ale realității pe cei care, în absența ei, nu sunt în măsură să le înțeleagă atât de ușor. Universalul nu trebuie să fie dominația omogenă, uniformă și standardizată a unicei forme culturale dominante, care la sfârșit va pierde culorile poliedrului și va avea efect dezgustător. Este tentația care reiese din vechea relatare despre turnul Babel: construirea unui turn care să ajungă până la cer nu exprima unitatea între diferite popoare capabile să comunice conform propriei diversități. Dimpotrivă, era o tentativă deviantă, născută din orgoliu și din ambiția umană, de a crea o unitate diferită de cea voită de Dumnezeu în proiectul său providențial pentru națiuni (cf. Gen 11,1-9).
145. Există o falsă deschidere la universal, care derivă din superficialitatea goală a celui care nu este capabil să pătrundă până la capăt în propria patrie sau a celui care poartă cu sine un resentiment nerezolvat față de propriul popor. În orice caz, „trebuie lărgită mereu privirea pentru a recunoaște un bine mai mare care ne va aduce beneficii tuturor. Acest lucru trebuie însă făcut fără evadare, fără dezrădăcinări. Este necesar să se înfigă rădăcinile în pământul fertil și în istoria propriului loc, care este un dar al lui Dumnezeu. Se lucrează cu ceea ce este mic, cu ceea ce este aproape, însă cu o perspectivă mai amplă. […] Nu este nici sfera globală care anulează, nici parțialitatea izolată care ne face sterili”[125], este poliedrul, unde, în timp ce fiecare este respectat în valoarea sa, „totul este mai mult decât părțile și este și mai mult decât simpla sumă”[126].
Orizontul universal
146. Există narcisisme localiste care nu exprimă o iubire sănătoasă față de propriul popor și față de propria cultură. Ele ascund un spirit închis care, din cauza unei anumite nesiguranțe și a unei anumite temeri față de celălalt, preferă să creeze ziduri defensive pentru a se proteja pe sine însuși. Însă nu este posibil a fi locali în manieră sănătoasă fără o sinceră și cordială deschidere la universal, fără a ne lăsa interpelați de ceea ce se întâmplă în altă parte, fără a ne lăsa îmbogățiți de alte culturi și fără a solidariza cu dramele celorlalte popoare. Acest localism se închide în mod obsesiv între puține idei, obiceiuri și siguranțe, incapabil de admirație în fața multiplelor posibilități și frumuseți pe care întreaga lume le oferă și lipsit de o solidaritate autentică și generoasă. Astfel, viața nu mai este cu adevărat receptivă, nu se mai lasă completată de celălalt; de aceea, se limitează în propriile posibilități de dezvoltare, devine statică și se îmbolnăvește. Pentru că, în realitate, fiecare cultură sănătoasă este prin natură deschisă și primitoare, așa încât „o cultură fără valori universale nu este o cultură adevărată”[127].
147. Observăm că o persoană, cu cât are o mărime mai mică în minte și în inimă, cu atât mai puțin va putea interpreta realitatea apropiată în care este cufundată. Fără raportul și confruntarea cu cel care este diferit, este greu să ai o cunoaștere clară și completă a ta și a propriei țări, pentru că celelalte culturi nu sunt dușmani de care trebuie să ne apărăm, ci sunt reflexii diferite ale bogăției inepuizabile ale vieții umane. Privind la noi înșine din punctul de vedere al celuilalt, al celui care este diferit, fiecare poate recunoaște mai bine particularitatea propriei persoane și a propriei culturi: bogățiile, posibilitățile și limitele. Experiența care se realizează într-un loc trebuie să se dezvolte „în contrast” și „în sintonie” cu experiențele altora care trăiesc în contexte culturale diferite[128].
148. În realitate, o deschidere sănătoasă nu se pune niciodată în contrast cu identitatea. De fapt, îmbogățindu-se cu elemente de proveniență diferită, o cultură vie nu realizează o copie sau o simplă repetare, ci integrează noutățile după modalități proprii. Asta provoacă nașterea unei noi sinteze, care la sfârșit este în folosul tuturor, deoarece cultura în care aceste aporturi iau origine este ulterior la rândul său alimentată. De aceea am îndemnat popoarele originare să păzească rădăcinile și culturile lor ancestrale, dar am voit să precizez că nu era „intenția mea să propun un indigenism complet închis, neistoric, static, care să se sustragă de la orice formă de combinare”, din moment ce „propria identitate culturală se aprofundează și se îmbogățește în dialogul cu realități diferite, și modul autentic de a o păstra nu este o izolare care sărăcește”[129]. Lumea crește și se umple de frumusețe nouă grație sintezelor succesive care se produc între culturi deschise, în afara oricărei impuneri culturale.
149. Pentru a stimula un raport sănătos între iubirea față de patrie și participarea cordială la întreaga omenire, merită să amintim că societatea mondială nu este rezultatul sumei diferitelor țări, ci mai degrabă este comuniunea însăși care există între ele, este incluziunea reciprocă, anterioară apariției oricărui grup particular. În această împletire a comuniunii universale se integrează fiecare grup uman și acolo își găsește propria frumusețe. Așadar, fiecare persoană care se naște într-un context determinat știe că aparține unei familii mai mari, fără de care nu este posibil să aibă o deplină înțelegere de sine.
150. În definitiv, această abordare cere să se accepte cu bucurie că niciun popor, nicio cultură sau persoană nu poate obține totul de la sine. Ceilalți sunt în mod constitutiv necesari pentru construirea unei vieți depline. Conștiința limitei sau a parțialității, departe de a fi o amenințare, devine cheia conform căreia este posibilă visarea și elaborarea unui proiect comun. Căci „omul este ființa-limită care nu are limită”[130].
Din propria regiune
151. Grație interschimbului regional, care conferă țărilor mai slabe o deschidere către întreaga lume, este posibil ca universalitatea să nu dizolve particularitățile. O deschidere adecvată și autentică la lume presupune capacitatea de a se deschide la cel de aproape, într-o familie de națiuni. Integrarea culturală, economică și politică cu popoarele înconjurătoare ar trebui să fie însoțită de un proces educativ care să promoveze valoarea iubirii față de cel de aproape, prim exercițiu indispensabil pentru a obține o integrare universală sănătoasă.
152. În unele cartiere populare se mai trăiește spiritul „vecinătății”, unde fiecare simte în mod spontan obligația de a-l însoți și a-l ajuta pe vecin. În aceste locuri care păstrează aceste valori comunitare, se trăiesc raporturile de proximitate cu trăsături de gratuitate, solidaritate și reciprocitate, pornind de la sensul unui „noi” de cartier[131]. Ar fi de dorit ca acest lucru să se poată trăi și între țări vecine, cu capacitatea de a construi o vecinătate cordială între popoarele lor. Însă viziunile individualiste se traduc în relațiile dintre țări. Riscul de a trăi protejându-ne unii de alții, văzându-i pe ceilalți drept concurenți sau dușmani periculoși, se transferă în relația cu popoarele din regiune. Probabil că am fost educați în această frică și în această neîncredere.
153. Există țări puternice și mari firme care scot profit din această izolare și preferă să trateze cu fiecare țară separat. Dimpotrivă, pentru țările mici sau sărace se deschide posibilitatea de a ajunge la acorduri regionale cu vecinii, care să le permită să trateze în bloc și să evite să devină segmente marginale și dependente de marile puteri. Astăzi niciun stat național izolat nu este în măsură să asigure bunul comun al propriei populații.
154. Pentru a face posibilă dezvoltarea unei comunități mondiale, capabile să realizeze fraternitatea pornind de la popoare și națiuni care să trăiască prietenia socială, este necesară cea mai bună politică, pusă în slujba adevăratului bun comun. În schimb, astăzi politica asumă, din păcate, adesea forme care împiedică drumul spre o lume diferită.
155. Disprețul față de cei slabi se poate ascunde în forme populiste, care îi folosesc pe aceștia în mod demagogic pentru scopurile lor, sau în forme liberale în slujba intereselor economice ale celor puternici. În ambele cazuri se observă dificultatea de a gândi o lume deschisă, unde să fie loc pentru toți, care să-i cuprindă în ea pe cei mai slabi și să respecte diferitele culturi.
Popular sau populist
156. În ultimii ani expresia „populism” sau „populist” a invadat mijloacele de comunicare și limbajul în general. Astfel, ea își pierde valoarea pe care ar putea s-o posede și devine una dintre polaritățile societății dezbinate. S-a ajuns până în punctul de a clasifica toate persoanele, grupurile, societățile și guvernele pornind de la o diviziune binară: „populist” sau „nepopulist”. De acum nu este posibil ca cineva să se exprime asupra vreunei teme, fără să fie clasificat într-unul dintre acești doi poli, sau fără a-l discredita pe nedrept ori a-l exalta în manieră exagerată.
157. Pretenția de a pune populismul drept cheie de lectură a realității sociale conține un alt punct slab: faptul că ignoră legitimitatea noțiunii de popor. Tentativa de a face să dispară din limbaj această categorie ar putea duce la eliminarea a însuși cuvântului „democrație” („conducere a poporului”). Cu toate acestea, pentru a afirma că societatea este mai mult decât simpla sumă a indivizilor, este necesar termenul „popor”. De fapt, există fenomene sociale care structurează majoritățile, există mega-tendințe și aspirații comunitare; pe lângă aceasta, pot fi gândite obiective comune, dincolo de diferențe, pentru a realiza împreună un proiect împărtășit; în sfârșit, este foarte greu să proiectezi ceva mare pe termen lung fără ca lucrul proiectat să aibă statutul unui vis colectiv. Toate acestea găsesc exprimare în substantivul „popor” și în adjectivul „popular”. Dacă nu s-ar folosi – împreună cu o critică solidă a demagogiei – s-ar renunța la un aspect fundamental al realității sociale.
158. De fapt, există o înțelegere greșită. „Popor nu este o categorie logică, nici una mistică, în sensul că tot ceea ce face poporul este bun sau în sensul că poporul este o categorie angelică. Nu! Este o categorie mitică […]. Atunci când explici ce este un popor, folosești categorii logice pentru că trebuie să-l explici: este nevoie de ele, desigur. Însă nu explici astfel sensul apartenenței la popor. Cuvântul popor are ceva mai mult, care nu poate fi explicat în manieră logică. A fi parte a poporului înseamnă a face parte dintr-o identitate comună, formată din legături sociale și culturale. Și acesta nu este un lucru automat, dimpotrivă: este un proces lent, dificil… spre un proiect comun”[132].
159. Există lideri populari, capabili să interpreteze simțirea unui popor, dinamica sa culturală și marile tendințe ale unei societăți. Slujirea pe care o prestează, adunând laolaltă și conducând, poate să fie fundamentul pentru un proiect durabil de transformare și de creștere, care implică și capacitatea de a ceda altora locul în căutarea bunului comun. Însă ea degenerează în populism nesănătos atunci când se transformă în abilitatea cuiva de a atrage consens cu scopul de a instrumentaliza politic cultura poporului, sub oricare semn ideologic, în slujba propriului proiect personal și al propriei rămâneri la putere. Alteori, slujirea tinde să acumuleze popularitate crescând înclinațiile mai joase și egoiste ale unor sectoare ale populației. Acest lucru se agravează atunci când devine, în forme grosolane sau subtile, o subjugare a instituțiilor și a legalității.
160. Grupurile populiste închise deformează cuvântul „popor”, pentru că în realitate despre ceea ce vorbesc nu este un adevărat popor. De fapt, categoria de „popor” este deschisă. Un popor viu, dinamic și cu viitor este cel care rămâne constant deschis la noi sinteze, asumând în sine ceea ce este diferit. Nu face asta negându-se pe sine însuși, ci mai degrabă cu dispoziția de a fi pus în mișcare și în discuție, de a fi lărgit, îmbogățit de alții. În acest mod poate evolua.
161. O altă exprimare degenerată a unei autorități populare este căutarea interesului imediat. Se răspunde la exigențe populare cu scopul de a-și garanta voturi sau sprijin, însă fără a înainta într-o angajare grea și constantă care să ofere persoanelor resursele pentru dezvoltarea lor, pentru a putea susține viața cu eforturile și creativitatea lor. În acest sens, am afirmat cu claritate că este „departe de mine propunerea unui populism iresponsabil”[133]. Pe de o parte, depășirea inegalității cere să se dezvolte economia, făcând să rodească potențialitățile din fiecare regiune și asigurând astfel o egalitate sustenabilă[134]. Pe de altă parte, „planurile asistențiale, care fac față unor urgențe, ar trebui considerate numai ca răspunsuri provizorii”[135].
162. O temă mare este munca. Ceea ce se arată cu adevărat popular – pentru că promovează binele poporului – este faptul de a asigura tuturor posibilitatea de a face să răsară semințele pe care Dumnezeu le-a pus în fiecare, capacitățile sale, inițiativa sa, forțele sale. Acesta este cel mai bun ajutor pentru un sărac, calea cea mai bună spre o existență demnă. De aceea, insist asupra faptului că „a-i ajuta pe săraci cu bani trebuie să fie mereu un remediu provizoriu pentru a face față urgențelor. Adevăratul obiectiv ar trebui să fie acela de a le permite o viață demnă prin muncă”[136]. Oricât s-ar schimba sistemele de producție, politica nu poate renunța la obiectivul organizării în așa fel a unei societăți, încât să asigure fiecărei persoane un mod de a contribui cu propriile capacități și propria activitate. De fapt, „nu există sărăcie mai rea decât aceea care privează de muncă și de demnitatea muncii”[137]. Într-o societate realmente avansată, munca este o dimensiune a vieții sociale la care nu se poate renunța, deoarece nu numai că este un mod de a-ți câștiga pâinea, ci și un mijloc pentru creșterea personală, pentru a stabili relații sănătoase, pentru a se exprima, pentru a împărtăși daruri, pentru a te simți coresponsabil în îmbunătățirea lumii și, în definitiv, pentru a trăi ca popor.
Valorile și limitele viziunilor liberale
163. Categoria de popor, în care este intrinsecă o evaluare pozitivă a legăturilor comunitare și culturale, este în mod obișnuit refuzată de viziunile liberale individualiste, în care societatea este considerată o simplă sumă de interese care coexistă. Vorbesc despre respect față de libertăți, dar fără rădăcina unui limbaj comun. În anumite contexte, este frecventă acuza de populism asupra celor care apără drepturile celor mai slabi din societate. Pentru aceste viziuni, categoria de popor este o mitizare a ceva ce în realitate nu există. Totuși, aici se creează o polarizare inutilă, deoarece nici conceptul de popor, nici cel de aproape nu sunt categorii pur mitice sau romantice, așa încât să excludă sau să disprețuiască organizarea socială, știința și instituțiile societății civile[138].
164. Caritatea reunește ambele dimensiuni – cea mitică și cea instituțională – din moment ce implică un drum eficace de transformare a istoriei care cere să se încorporeze totul: instituțiile, dreptul, tehnica, experiența, aporturile profesionale, analiza științifică, procedurile administrative etc. Pentru că „nu există de fapt viață privată, dacă aceasta nu este protejată de o ordine publică; un lăcaș familial cald nu are intimitate, dacă nu stă sub tutelarea legalității, a unei stări de liniște întemeiate pe lege și pe forța statală și cu condiția unui minim de bunăstare asigurat de diviziunea muncii, de schimburile comerciale, de dreptatea socială și de cetățenia politică”[139].
165. Adevărata caritate este capabilă să includă toate acestea în dăruirea sa, și dacă trebuie să se exprime în întâlnirea de la persoană la persoană, este în măsură să ajungă și la un frate și la o soră, aflați departe și chiar ignorați, prin diferitele resurse pe care instituțiile unei societăți organizate, libere și creative sunt capabile să le genereze. În cazul său, și bunul samaritean a avut nevoie ca să existe un han care să-i permită să rezolve ceea ce el singur în acel moment nu era în stare să asigure. Iubirea față de aproapele este realistă și nu risipește nimic necesar pentru o transformare a istoriei, orientată în folosul celor din urmă. Pe de altă parte, există uneori ideologii de stânga sau doctrine sociale unite cu obișnuințe individualiste și proceduri ineficiente care ajung numai la câțiva. Între timp, multitudinea celor abandonați rămâne în voia eventualei bunăvoințe a unora. Asta demonstrează că este necesar să crească nu numai o spiritualitate a fraternității, ci, în același timp, o organizare mondială mai eficientă, pentru a ajuta la rezolvarea problemelor urgente ale celor abandonați, care suferă și mor în țările sărace. Acest lucru implică faptul că nu există o singură cale de ieșire posibilă, o unică metodologie acceptabilă, o rețetă economică ce poate să fie aplicată la fel pentru toți, și presupune că până și știința cea mai riguroasă poate propune parcursuri diferite.
166. Toate acestea pot să aibă foarte puțină consistență, dacă pierdem capacitatea de a recunoaște necesitatea unei schimbări în inimile umane, în obișnuințele și în stilurile de viață. Este ceea ce se întâmplă atunci când propaganda politică, media și constructorii de opinie publică insistă în creșterea unei culturi individualiste și naive în fața intereselor economice fără reguli și a organizării societăților în slujba celor care au deja prea multă putere. De aceea, critica mea adusă paradigmei tehnocratice nu înseamnă că, numai încercând să controlăm excesele sale vom putea să fim siguri, pentru că pericolul cel mai mare nu se află în lucruri, în realitățile materiale, în organizații, ci în modul în care persoanele le folosesc. Problema este fragilitatea umană, tendința umană constantă spre egoism, care face parte din ceea ce tradiția creștină numește „concupiscență”: înclinația ființei umane de a se închide în imanența propriului eu, a propriului grup, a propriilor interese meschine. Această concupiscență nu este un defect al epocii noastre. Există de când omul este om și pur și simplu se transformă, capătă diferite modalități în decursul secolelor, utilizând instrumentele pe care momentul istoric le pune la dispoziția sa. Însă este posibil să fie dominată cu ajutorul lui Dumnezeu.
167. Angajarea educativă, dezvoltarea unor obișnuințe solidare, capacitatea de a gândi viața umană mai integral, profunzimea spirituală sunt realități necesare pentru a da calitate raporturilor umane, în așa fel încât societatea însăși să reacționeze în fața propriilor nedreptăți, a aberațiilor, a abuzurilor puterilor economice, tehnologice, politice și mediatice. Există viziuni liberale care ignoră acest factor al fragilității umane și își imaginează o lume care răspunde la o anumită ordine capabilă în sine însăși să asigure viitorul și soluția tuturor problemelor.
168. Piața singură nu rezolvă totul, deși uneori vor să ne facă să credem această dogmă de credință neoliberală. Este vorba de o gândire săracă, repetitivă, care propune mereu aceleași rețete în fața oricărei provocări care se prezintă. Neoliberalismul se reproduce pe sine însuși așa cum este, recurgând la teoria magică a „surplusului” sau a „picurării” – fără a o numi – ca singură cale pentru a rezolva problemele sociale. Nu-și dă seama că presupusul surplus nu rezolvă inegalitatea, care este izvor de noi forme de violență care amenință țesutul social. Pe de o parte, este indispensabilă o politică economică activă, orientată să „promoveze o economie care să favorizeze diversificarea productivă și creativitatea antreprenorială”[140], pentru că este posibil să crească locurile de muncă în loc să se reducă. Speculația financiară, cu câștig ieftin ca scop fundamental, continuă să facă măcel. Pe de altă parte, „fără forme interne de solidaritate și de încredere reciprocă, piața nu poate să-și îndeplinească pe deplin propria funcție economică. Și astăzi această încredere a ajuns să dispară”[141]. Cu aceasta nu s-a sfârșit istoria, iar rețetele dogmatice ale teoriei economice dominante au demonstrat că nu sunt infailibile. Fragilitatea sistemelor mondiale în fața pandemiei a evidențiat că nu se rezolvă totul cu libertatea de piață și că, în afară de a reabilita o politică sănătoasă care să fie nesupusă dictatului finanțelor, „trebuie să repunem demnitatea umană în centru și pe acel pilastru trebuie construite structurile sociale alternative de care avem nevoie”[142].
169. În anumite viziuni economiste închise și monocromatice pare că nu găsesc loc, de exemplu, mișcările populare care reunesc șomeri, muncitori precari și informali și atâția alții care nu intră cu ușurință în canalele stabilite deja. În realitate, ele dau viață diferitor forme de economie populară și de producție comunitară. Trebuie să ne gândim la participarea socială, politică și economică în așa fel încât „să includă mișcările populare și să anime structurile de guvern locale, naționale și internaționale cu acel torent de energie morală, care se naște din implicarea celor excluși în construirea destinului comun”; în același timp, este bine să se facă în așa fel „încât aceste mișcări, aceste experiențe de solidaritate care cresc de jos, de la subsolul planetei, să ajungă în același loc, să fie mai coordonate, să se întâlnească”[143]. Însă aceasta fără a trăda stilul lor caracteristic, pentru că ele sunt „semănătoare de schimbare, promotoare ale unui proces în care converg milioane de mici și mari acțiuni legate în mod creativ, ca într-o poezie”[144]. În acest sens, sunt „poeți sociali”, care în felul lor lucrează, propun, promovează și eliberează. Cu ei va fi posibilă o dezvoltare umană integrală, care cere să fie depășită „acea idee a politicilor sociale concepute ca o politică față de cei săraci, dar niciodată cu săracii, niciodată despre săraci și cu atât mai puțin inserată într-un proiect care să reunească popoarele”[145]. Deși deranjează, deși unii „gânditori” nu știu cum să-i clasifice, trebuie să avem curajul de a recunoaște că fără ei „democrația se atrofiază, devine un nominalism, o formalitate, pierde reprezentativitatea, se destramă pentru că lasă în afară poporul în lupta sa zilnică pentru demnitate, în construirea destinului său”[146].
170. Îmi permit să repet: „criza financiară din 2007-2008 era ocazia de a dezvolta o nouă economie, mai atentă la principiile etice, și o nouă reglementare a activității financiare speculative și a bogăției virtuale. Dar n-a existat o reacție care să ducă la regândirea criteriilor învechite, care continuă să guverneze lumea”[147]. Mai mult, pare că strategiile efective dezvoltate după aceea în lume au fost orientate spre un mai mare individualism, integrare mai mică, libertate mai mare pentru adevărații puternici, care găsesc mereu modul de a ieși nevătămați.
171. Aș vrea să insist asupra faptului că „a da fiecăruia ce este al său, conform definiției clasice a dreptății, înseamnă că niciun individ sau grup uman nu se poate considera atotputernic, autorizat să calce în picioare demnitatea și drepturile celorlalte persoane sau grupuri sociale. Distribuirea, de fapt, a puterii (politice, economice, militare, tehnologice, etc.) între o pluralitate de subiecți și crearea unui sistem juridic de reglementare a revendicărilor și a intereselor, realizează limitarea puterii. Astăzi, panorama mondială ne prezintă, totuși, multe drepturi false și – în același timp – ample sectoare fără protecție, victime mai degrabă ale unei exercitări rele a puterii”[148].
172. Secolul al XXI-lea „asistă la o pierdere de putere a statelor naționale, mai ales pentru că dimensiunea economico-financiară, cu caractere transnaționale, tinde să predomine asupra politicii. În acest context, devine indispensabilă dezvoltarea de instituții internaționale mai puternice și organizate în mod eficace, cu autorități desemnate în manieră imparțială prin acorduri între guvernele naționale și înzestrate cu puterea de a sancționa”[149]. Când se vorbește despre posibilitatea vreunei forme de autoritate mondială reglementată de drept[150], nu trebuie să ne gândim în mod necesar la o autoritate personală. Totuși, ar trebui să se prevadă cel puțin nașterea de organizații mondiale mai eficace, înzestrate cu autoritate pentru a asigura bunul comun mondial, dezrădăcinarea foamei și a mizeriei și apărarea sigură a drepturilor umane fundamentale.
173. În această perspectivă, amintesc că este necesară o reformă „atât a Organizației Națiunilor Unite, cât și a arhitecturii economice și financiare internaționale, pentru ca să se poată da concretețe reală conceptului de familie de națiuni”[151]. Fără îndoială, asta presupune limite juridice precise, pentru a evita situația unei autorități cooptate numai de câteva țări și, în același timp, pentru a împiedica impuneri culturale sau reducerea libertăților esențiale ale națiunilor mai slabe din cauza diferențelor ideologice. De fapt, „comunitatea internațională este una juridică, întemeiată pe suveranitatea fiecărui stat membru, fără legături de subordonare care să-i nege sau să-i limiteze independența”[152]. Însă „misiunea Națiunilor Unite, pornind de la postulatele din Preambul și din primele articole ale Cartei sale constituționale, poate să fie văzută ca dezvoltare și promovare a suveranității dreptului, știind că dreptatea este condiție indispensabilă pentru a realiza idealul fraternității universale. […] Trebuie asigurată dominația necontrastată a dreptului și recurgerea neobosită la negociere, la bunele oficii și la arbitraj, așa cum este propus de Carta Națiunilor Unite, adevărată normă juridică fundamentală”[153]. Trebuie evitat ca această Organizație să fie discreditată, pentru că problemele sale și carențele sale pot fi înfruntate și rezolvate împreună.
174. Este nevoie de curaj și generozitate pentru a stabili liber anumite obiective comune și a asigura îndeplinirea unor norme esențiale în toată lumea. Pentru ca acest lucru să fie într-adevăr util, trebuie să se susțină „exigența de a respecta angajamentele semnate (pacta sunt servanda)”[154], în așa fel încât să se evite „tentația de a face apel mai degrabă la dreptul forței decât la forța dreptului”[155]. Asta cere să se potențeze „instrumentele normative pentru soluționarea pașnică a controverselor […] în așa fel încât să le întărească însemnătatea și obligativitatea”[156]. Între aceste instrumente normative trebuie favorizate acordurile multilaterale între state, pentru că garantează mai bine decât acordurile bilaterale îngrijirea unui bun comun realmente universal și protejarea statelor mai slabe.
175. Mulțumire fie lui Dumnezeu, atâtea asociații și organizații din societatea civilă ajută la compensarea slăbiciunilor comunității internaționale, a lipsei sale de coordonare în situații complexe, a lipsei sale de atenție față de drepturile umane fundamentale și față de situațiile foarte critice ale unor grupuri. Astfel, dobândește o exprimare concretă principiul de subsidiaritate, care garantează participarea și acțiunea comunităților și organizațiilor la nivel mai mic, care integrează în mod complementar acțiunea statului. De multe ori ele duc înainte eforturi lăudabile gândindu-se la binele comun, și unii din membrii lor ajung să facă gesturi cu adevărat eroice, care arată de câtă frumusețe încă mai este capabilă umanitatea noastră.
O caritate socială și politică
176. Pentru mulți astăzi, politica este un cuvânt urât și nu se poate ignora că, în spatele acestui fapt, există adesea erorile, corupția, ineficiența unor politicieni. La asta se adaugă strategiile care tind s-o slăbească, s-o înlocuiască cu economia sau s-o domine cu vreo ideologie. Și, totuși, poate funcționa lumea fără politică? Poate găsi o cale eficace spre fraternitatea universală și pacea socială fără o politică bună[157]?
Politica de care este nevoie
177. Îmi permit să reafirm că „politica nu trebuie să se supună economiei și aceasta nu trebuie să se supună preceptelor și paradigmei eficientiste a tehnocrației”[158]. Deși trebuie respinsă folosirea rea a puterii, corupția, lipsa de respectare a legilor și ineficiența, „nu se poate justifica o economie fără politică, ce ar fi incapabilă să favorizeze o altă logică în măsură să guverneze diferitele aspecte ale crizei actuale”[159]. Dimpotrivă, „avem nevoie de o politică care să gândească cu o viziune amplă și care să ducă înainte o nouă abordare integrală, incluzând într-un dialog interdisciplinar diferitele aspecte ale crizei”[160]. Mă gândesc la „o politică sănătoasă, capabilă să reformeze instituțiile, să le coordoneze și să le înzestreze cu practici bune, care să permită depășirea presiunilor și inerțiilor vicioase”[161]. Nu se poate cere asta economiei, nici nu se poate accepta ca aceasta să asume puterea reală a statului.
178. În fața atâtor forme de politică, meschine și orientate spre interesul imediat, amintesc că „măreția politică se arată atunci când, în momente dificile, se acționează pe baza marilor principii, gândind la binele comun pe termen lung. Puterii politice îi este greu să primească această îndatorire într-un proiect de națiune”[162] și, chiar mai mult, într-un proiect comun pentru omenirea prezentă și viitoare. A ne gândi la cei care vor veni nu folosește pentru scopuri electorale, însă este ceea ce cere o dreptate autentică, pentru că, așa cum au învățat episcopii din Portugalia, pământul „este un împrumut pe care îl primește fiecare generație și trebuie să-l transmită generației următoare”[163].
179. Societatea mondială are carențe structurale grave care nu se rezolvă cu petice sau soluții rapide, pur ocazionale. Există lucruri care trebuie să fie schimbate cu restabiliri de fond și transformări importante. Numai o politică sănătoasă ar putea să fie călăuza acesteia, implicând cele mai diferite sectoare și cele mai diferite științe. În acest mod, o economie integrată într-un proiect politic, social, cultural și popular care tinde spre binele comun poate „deschide drumuri pentru oportunități diferite, care nu implică oprirea creativității umane și a visului său de progres, ci mai degrabă canalizarea acestei energii în mod nou”[164].
Iubirea politică
180. A recunoaște fiecare ființă umană ca un frate sau o soră și a căuta o prietenie socială care să-i includă pe toți nu sunt simple utopii. Acestea necesită decizia și capacitatea de a găsi căi eficace care să le asigure posibilitatea reală. Orice angajare în această direcție devine un înalt exercițiu de caritate. Pentru că un individ poate ajuta o persoană nevoiașă, însă atunci când se unește cu alții pentru a da viață proceselor sociale de fraternitate și de dreptate pentru toți, intră în „domeniul celei mai vaste carități, al carității politice”[165]. Este vorba de a înainta spre o ordine socială și politică al cărei suflet să fie caritatea socială[166]. Încă o dată invit la reevaluarea politicii, care „este o vocație foarte înaltă, este una din formele cele mai prețioase ale carității, deoarece caută binele comun”[167].
181. Toate angajamentele care derivă din doctrina socială a Bisericii „sunt inspirate din caritatea care, conform învățăturii lui Isus, este sinteza întregii Legi (cf. Mt 22,36-40)”[168]. Acest lucru necesită recunoașterea faptului că „iubirea, plină de mici gesturi de grijă reciprocă, este și civilă, și politică și se manifestă în toate acțiunile care încearcă să construiască o lume mai bună”[169]. Din acest motiv, iubirea se exprimă nu numai în relații intime și apropiate, ci și în „macro-relații: raporturi sociale, economice, politice”[170].
182. Această caritate politică presupune de a fi dezvoltat un simț social care depășește orice mentalitate individualistă: „Caritatea socială ne face să iubim binele comun și să căutăm efectiv binele tuturor persoanelor, considerate nu numai individual, ci și în dimensiunea socială care le unește”[171]. Fiecare este pe deplin persoană atunci când aparține unui popor, și, în același timp, nu există popor adevărat fără respect pentru fața fiecărei persoane. Popor și persoană sunt termeni corelativi. Totuși, astăzi se pretinde reducerea persoanelor la indivizi, dominați cu ușurință de puteri care urmăresc interese ilicite. Politica bună caută căi de a construi comunități la diferitele niveluri ale vieții sociale, în vederea reechilibrării și reorientării globalizării, pentru a evita efectele sale dezagregante.
Iubire eficientă
183. Pornind de la „iubirea socială”[172] este posibil să înaintăm spre o civilizație a iubirii la care toți ne putem simți chemați. Caritatea, cu dinamismul său universal, poate construi o lume nouă[173], pentru că nu este un sentiment steril, ci este cel mai bun mod de a ajunge la căi eficiente de dezvoltare pentru toți. Iubirea socială este o „forță capabilă să trezească noi căi pentru a înfrunta problemele lumii de astăzi și pentru a reînnoi profund din interior structuri, organizații sociale, sisteme juridice”[174].
184. Caritatea este în inima fiecărei vieți sociale sănătoase și deschise. Totuși, astăzi „este declarată cu ușurință irelevanța ei de a interpreta și de a conduce responsabilitățile morale”[175]. Este mult mai mult decât un sentimentalism subiectiv, dacă ea însoțește angajarea pentru adevăr, astfel încât să nu fie „pradă ușoară a emoțiilor și opiniilor contingente ale subiecților”[176]. Tocmai relația sa cu adevărul favorizează universalismul său în caritate și, astfel, o ferește de a fi „izolată într-un domeniu restrâns și privat de relații”[177]. Altminteri, va fi „exclusă din proiectele și din procesele de construire a unei dezvoltări umane de însemnătate universală, în dialogul dintre științe și operativități”[178]. Fără adevăr, emotivitatea se golește de conținuturi relaționale și sociale. De aceea, deschiderea la adevăr protejează caritatea de o credință falsă care rămâne „lipsită de respirație umană și universală”[179].
185. Caritatea are nevoie de lumina adevărului pe care o căutăm constant și „această lumină este, în același timp, cea a rațiunii și a credinței”[180], fără relativisme. Aceasta implică și dezvoltarea științelor și aportul lor de neînlocuit cu scopul de a găsi căi concrete și mai sigure pentru a ajunge la rezultatele dorite. De fapt, când este în joc binele celorlalți, nu sunt suficiente intențiile bune, ci este vorba de a obține efectiv ceea ce ei și națiunile lor au nevoie pentru a se realiza.
186. Există o așa-zisă iubire „elicită”, adică actele care provin direct din virtutea carității, îndreptate spre persoane și spre popoare. Există, după aceea, o iubire „imperativă”: acele acte ale carității care determină crearea de instituții mai sănătoase, hotărâri mai drepte, structuri mai solidare[181]. Rezultă că „un act de caritate la fel de indispensabil este angajarea menită să organizeze și să structureze societatea, astfel încât aproapele să nu fie nevoit să trăiască în mizerie”[182]. Caritate este a sta aproape de o persoană care suferă și, de asemenea, caritate este tot ceea ce se face, chiar și fără a avea un contact direct cu acea persoană, pentru a schimba condițiile sociale care-i provoacă suferința. Dacă unul ajută un bătrân să traverseze un fluviu – și aceasta este o caritate deosebită -, politicianul îi construiește un pod, fapt ce constituie tot o caritate. Dacă unul ajută pe altul dându-i de mâncare, politicianul creează pentru el un loc de muncă și exercită o formă foarte înaltă de caritate care înnobilează acțiunea sa politică.
Sacrificiile iubirii
187. Această caritate, inima spiritului politicii, este mereu o iubire preferențială față de cei din urmă, care se află în spatele fiecărei acțiuni făcute în favoarea lor[183]. Numai cu o privire al cărei orizont este transformat de caritate, care duce la perceperea demnității celuilalt, săracii sunt recunoscuți și apreciați în demnitatea lor imensă, respectați în stilul lor propriu și în cultura lor și, prin urmare, integrați cu adevărat în societate. Această privire este nucleul spiritului autentic al politicii. Pornind de aici, căile care se deschid sunt diferite de cele ale unui pragmatism fără suflet. De exemplu, „nu se poate înfrunta scandalul sărăciei promovând strategii de limitare care doar liniștesc și transformă săracii în ființe domesticite și inofensive. Cât de trist este a vedea că, în spatele unor presupuse opere altruiste, celălalt este redus la pasivitate”[184]. Este necesar să existe diferite canale de exprimare și de participare socială. Educația este în slujba acestui drum, pentru ca fiecare ființă umană să poată deveni artizanul propriului destin. Aici își arată valoarea sa principiul subsidiarității, inseparabil de principiul solidarității.
188. De aici rezultă urgența de a găsi o soluție pentru tot ceea ce atentează împotriva drepturilor umane fundamentale. Politicienii sunt chemați „să se îngrijească de fragilitatea, de fragilitatea popoarelor și persoanelor. A se îngriji de fragilitate înseamnă forță și duioșie, înseamnă luptă și rodnicie în mijlocul unui model funcționalist și privatist care conduce în mod inevitabil la «cultura rebutului». […] Înseamnă a lua asupra sa prezentul în situația sa cea mai marginală și mai neliniștitoare și a fi capabili de a-l unge cu demnitate”[185]. Astfel, în mod sigur, se dă viață unei activități intense, pentru că „totul trebuie să fie făcut pentru a proteja condiția și demnitatea persoanei umane”[186]. Politicianul este un realizator, este un constructor cu obiective mari, cu aspect amplu, realist și pragmatic, și dincolo de propria țară. Cele mai mari preocupări ale unui politician n-ar trebui să fie cele provocate de o cădere spre investigații, ci de faptul că nu se găsește o soluție efectivă la „fenomenul excluderii sociale și economice, cu tristele sale consecințe ale traficului de ființe umane, comerț de organe și țesuturi umane, exploatarea sexuală a băieților și fetelor, munca de sclav, inclusiv prostituția, traficul de droguri și de arme, terorismul și crima internațională organizată. Numărul acestor situații și al vieților implicate este atât de mare, încât trebuie să evităm orice tentație de a cădea într-un nominalism declamator cu efect liniștitor asupra conștiințelor. Trebuie să avem grijă ca instituțiile noastre să fie cu adevărat eficiente în lupta împotriva tuturor acestor flageluri”[187]. Aceasta se face exploatând cu inteligență marile resurse ale dezvoltării tehnologice.
189. Încă suntem departe de o globalizare a drepturilor umane cele mai esențiale. De aceea, politica mondială nu poate neglija să nu pună între obiectivele sale principale și inalienabile pe acela de a elimina foamea definitiv. De fapt, „când speculația financiară condiționează prețul alimentelor tratându-le ca o marfă oarecare, milioane de persoane suferă și mor de foame. Pe de altă parte, se aruncă la gunoi tone de alimente. Acest lucru constituie un adevărat scandal. Foamea este criminală, alimentația este un drept inalienabil”[188]. De atâtea ori, în timp ce ne cufundăm în discuții semantice sau ideologice, lăsăm ca și astăzi să existe frați și surori care mor de foame și de sete, fără un acoperiș sau fără acces la îngrijirea sănătății lor. Împreună cu aceste nevoi elementare nesatisfăcute, traficul de persoane este o altă rușine pentru omenire pe care politica internațională n-ar trebui să continue să-l tolereze, dincolo de discursuri și de bune intenții. Este minimul indispensabil.
Iubire care integrează și adună
190. Caritatea politică se exprimă și prin deschiderea față de toți. În special cel care are responsabilitatea de a conduce este chemat la renunțări care să facă posibilă întâlnirea și caută convergența cu cel puțin unele teme. Știe să asculte punctul de vedere al celuilalt permițând ca toți să aibă un spațiu al lor. Cu renunțări și răbdare, un guvernant poate favoriza crearea acelui frumos poliedru în care toți găsesc un loc. În acest domeniu nu funcționează tratativele de tip economic. Este ceva mai mult, este un schimb de oferte în favoarea binelui comun. Pare o utopie naivă, însă nu putem renunța la acest obiectiv măreț.
191. În timp ce vedem că orice gen de intoleranță fundamentalistă dăunează relațiilor dintre persoane, grupuri și popoare, să ne angajăm să trăim și să învățăm valoarea respectului, iubirea capabilă să primească orice diferență, prioritatea demnității fiecărei ființe umane față de orice idee, sentiment, practică a sa și chiar față de păcatele sale. În timp ce în societatea actuală proliferează fanatismele, logicile închise și fragmentarea socială și culturală, un bun politician face primul pas pentru a face să răsune diferitele glasuri. Este adevărat că diferențele generează conflicte, însă uniformitatea generează asfixiere și face în așa fel încât ne absorbim din punct de vedere cultural. Să nu ne resemnăm să trăim închiși într-un fragment al realității.
192. În acest context, doresc să amintesc că, împreună cu marele imam Ahmad Al-Tayyeb, am cerut „artizanilor politicii internaționale și ai economiei mondiale să se angajeze serios pentru a răspândi cultura toleranței, a conviețuirii și a păcii; să intervină, cât mai curând posibil, pentru a opri vărsarea de sânge nevinovat”[189]. Și atunci când o anumită politică seamănă ura și frica față de alte națiuni în numele binelui propriei țări, trebuie să ne preocupăm, să reacționăm la timp și să corectăm imediat direcția.
Mai multă fecunditate decât rezultate
193. În timp ce duce înainte această activitate neobosită, fiecare politician este mereu o ființă umană. Este chemat să trăiască iubirea în relațiile sale interpersonale zilnice. Este o persoană și are nevoie să-și dea seama că „lumea modernă, cu însăși perfecțiunea sa tehnică, tinde să raționalizeze tot mai mult satisfacerea dorințelor umane, clasificate și subîmpărțite între diferite servicii. Tot mai puțin este numit un om cu propriul său nume, tot mai puțin va fi tratat ca persoană această ființă unică pe lume, care are inima sa, suferințele sale, problemele sale, bucuriile sale și familia sa. Se vor cunoaște numai bolile sale pentru a le îngriji, lipsa sa de bani pentru a-i furniza, nevoia sa de casă pentru a-i da o găzduire, dorința sa de distracție și de destinderi pentru a le organiza”. Însă, „a iubi cea mai nesemnificativă dintre ființele umane ca pe un frate, ca și cum în lume n-ar fi altcineva decât el, nu înseamnă a pierde timp”[190].
194. Și în politică există spațiu pentru a iubi cu duioșie. „Ce este duioșia? Este iubirea care devine apropiată și concretă. Este o mișcare care pornește de la inimă și ajunge la ochi, la urechi, la mâini. […] Duioșia este drumul pe care l-au parcurs bărbații și femeile cei mai curajoși și puternici”[191]. În mijlocul activității politice, „cei mai mici, cei mai slabi, cei mai săraci trebuie să ne înduioșeze: au «dreptul» să ne ia sufletul și inima. Da, ei sunt frații noștri și, ca atare, trebuie să-i iubim și să-i tratăm”[192].
195. Aceasta ne ajută să recunoaștem că nu este vorba întotdeauna de a obține rezultate extraordinare care, uneori, nu sunt posibile. În activitatea politică trebuie amintit că „dincolo de orice aparență, fiecare este sacru și merită afecțiunea și dedicarea noastră. De aceea, dacă reușesc să ajut o singură persoană să trăiască mai bine, acest lucru este deja suficient pentru a justifica darul vieții mele. Este frumos să fim un popor credincios al lui Dumnezeu. Și dobândim plinătate atunci când dărâmăm pereții și inima noastră se umple cu chipuri și cu nume!”[193]. Marile obiective visate în strategii se obțin parțial. Dincolo de aceasta, cel care iubește și a încetat să înțeleagă politica drept o simplă căutare de putere, „are siguranța că nu se pierde niciuna dintre lucrările sale desfășurate cu iubire, nu se pierde niciuna din preocupările sale sincere față de alții, nu se pierde nicio trudă generoasă, nu se pierde nicio răbdare dureroasă. Toate acestea circulă prin lume ca o forță de viață”[194].
196. Pe de altă parte, este o mare noblețe a fi capabili să demarăm procese ale căror roade vor fi culese de alții, cu speranța pusă în forța secretă a binelui care este semănat. Politica bună aduce iubirii speranța, încrederea în rezervele binelui care există în inima oamenilor, în pofida a toate. De aceea, „viața politică autentică, ce se întemeiază pe drept și pe un dialog loial între subiecți, se reînnoiește cu convingerea că fiecare femeie, fiecare bărbat și fiecare generație cuprinde o promisiune care poate elibera noi energii relaționale, intelectuale, culturale și spirituale”[195].
197. Văzută în acest mod, politica este mai nobilă decât aparențele, decât marketingul, decât diferite forme de machiaj mediatic. Toate acestea nu seamănă altceva decât diviziune, dușmănie și un scepticism dezolant incapabil să apeleze la un proiect comun. Gândindu-ne la viitor, în anumite zile trebuie să ne întrebăm: „În ce scop? Încotro mă concentrez cu adevărat?” Pentru că, după câțiva ani, reflectând asupra propriului trecut, întrebarea nu va fi: „Câți m-au aprobat, câți m-au votat, câți au avut o imagine pozitivă despre mine?” Întrebările, probabil dureroase, vor fi: „Câtă iubire am pus în munca mea? În ce anume am făcut ca poporul să progreseze? Ce amprentă am lăsat în viața societății? Ce legături reale am construit? Ce forțe pozitive am eliberat? Câtă pace socială am semănat? Ce am produs în locul care mi-a fost încredințat?”
VI. DIALOG ȘI PRIETENIE SOCIALĂ
198. A ne apropia, a ne exprima, a ne asculta, a ne privi, a ne cunoaște, a încerca să ne înțelegem, a căuta puncte de contact, toate acestea se rezumă în verbul „a dialoga”. Pentru a ne întâlni și a ne ajuta trebuie să dialogăm. Nu este nevoie să spunem la ce folosește dialogul. Îmi este suficient să mă gândesc ce ar fi lumea fără dialogul răbdător al atâtor persoane generoase care au ținut unite familii și comunități. Dialogul perseverent și curajos nu este o știre cum sunt ciocnirile și conflictele, dar ajută discret lumea să trăiască mai bine, mult mai mult decât putem să ne dăm seama.
Dialogul social spre o nouă cultură
199. Unii încearcă să fugă de realitate refugiindu-se în lumi private, iar alții o înfruntă cu violență distrugătoare, însă „între indiferența egoistă și protestul violent există o opțiune mereu posibilă: dialogul. Dialogul între generații, dialogul între oameni, pentru că toți suntem un popor, capacitatea de a da și de a primi, rămânând deschiși la adevăr. O țară crește atunci când dialoghează în mod constructiv diferitele sale bogății culturale: cultura populară, cultura universitară, cultura economică și cultura familiei, și cultura mass-media„[196].
200. Adesea se confundă dialogul cu ceva foarte diferit: un schimb febril de opinii pe rețelele sociale, de multe ori ghidat de o informație mediatică care nu este întotdeauna credibilă. Sunt doar monologuri care merg paralel, probabil impunându-se atenției celorlalți prin tonurile lor înalte și agresive. Însă monologurile nu angajează pe nimeni, până acolo încât conținuturile lor sunt adesea oportuniste și contradictorii.
201. Difuzarea răsunătoare a faptelor și a referințelor în mass-media, închide adesea, de fapt, posibilitățile dialogului, pentru că permite ca fiecare, cu scuza erorilor altuia, să mențină intacte și fără nuanțări ideile, interesele și alegerile proprii. Predomină obișnuința de a discredita rapid adversarul, atribuindu-i epitete umilitoare, în loc de a înfrunta un dialog deschis și respectuos, în care să se încerce ajungerea la o sinteză care să meargă dincolo. Mai rău este că acest limbaj, obișnuit în contextul mediatic al unei campanii politice, s-a generalizat atât de mult încât îl folosesc toți zilnic. De multe ori, dezbaterea este manipulată de anumite interese care au o putere mai mare și caută în mod necinstit să atragă opinia publică în favoarea lor. Nu mă refer numai la guvernul actual, pentru că această putere manipulatoare poate să fie economică, politică, mediatică, religioasă sau de orice fel. Uneori este justificată sau este scuzată atunci când dinamica sa corespunde propriilor interese economice sau ideologice, însă mai devreme sau mai târziu se întoarce chiar împotriva acelorași interese.
202. Lipsa de dialog înseamnă că nimeni, în sectoare individuale, nu se preocupă de binele comun, ci de obținerea avantajelor pe care le oferă puterea, sau, în cel mai bun caz, de impunerea propriului mod de gândire. Astfel, colocviile se vor reduce la simple tratative pentru ca fiecare să-și poată acapara toată puterea și cele mai mari avantaje posibile, fără o căutare comună care să genereze binele comun. Eroii viitorului vor fi cei care vor ști să frângă această logică nesănătoasă și vor decide să susțină cu respect un cuvânt încărcat de adevăr, dincolo de interesele personale. Să dea Dumnezeu ca acești eroi să vină la lumină în tăcere în inima societății noastre.
A construi împreună
203. Dialogul social autentic presupune capacitatea de a respecta punctul de vedere al celuilalt, acceptând posibilitatea că el conține convingeri sau interese legitime. Pornind de la identitatea sa, celălalt are ceva de dat și este de dorit să se aprofundeze și să se expună poziția sa pentru ca dezbaterea publică să fie completă. Este adevărat că atunci când o persoană sau un grup este coerent cu ceea ce gândește, aderă cu putere la valori și convingeri și dezvoltă o gândire, acest lucru, într-un mod sau în altul, va fi în folosul societății. Însă acest lucru se întâmplă efectiv numai în măsura în care această dezvoltare se realizează în dialog și în deschiderea la ceilalți. De fapt, „într-un adevărat spirit de dialog se alimentează capacitatea de a înțelege sensul a ceea ce spune și face celălalt, deși nu poate fi luată aceasta ca o convingere proprie. Astfel, devine posibil să fim sinceri, să nu disimulăm în ce anume credem, fără a înceta să dialogăm, să căutăm puncte de contact și, mai ales, să lucrăm și să ne angajăm împreună”[197]. Discuția publică, dacă într-adevăr dă spațiu tuturor și nu manipulează nici nu ascunde informația, este un stimulent constant care permite să se ajungă mai bine la adevăr sau, cel puțin, să fie exprimat mai bine. Împiedică diferitele sectoare să se poziționeze comod și autosuficient în modul lor de a vedea lucrurile și în interesele lor limitate. Să ne gândim că „diferențele sunt creative, creează tensiune și în rezolvarea unei tensiuni constă progresul omenirii”[198].
204. Astăzi există convingerea că, în afară de dezvoltările științifice specializate, este nevoie de comunicarea între discipline, din moment ce realitatea este una, deși poate să fie abordată din diferite perspective și cu metodologii diferite. Nu trebuie neglijat riscul ca un progres științific să fie considerat unica abordare posibilă pentru a înțelege un aspect al vieții, al societății și al lumii. În schimb, un cercetător care înaintează rodnic în analiza sa și este dispus și să recunoască alte dimensiuni ale realității pe care o investighează, grație muncii altor științe și altor cunoștințe, se deschide să cunoască realitatea în manieră integră și deplină.
205. În această lume globalizată „mass-media pot ajuta să ne facă să ne simțim mai apropiați unii de alții; să ne facă să percepem un sentiment reînnoit de unitate a familiei umane care încurajează la solidaritate și la angajarea serioasă pentru o viață mai demnă. […] Ele ne pot ajuta în acest sens, îndeosebi astăzi, când rețelele comunicării umane au ajuns la dezvoltări nemaiauzite. Îndeosebi internetul poate să ofere posibilități mai mari de întâlnire și de solidaritate între toți, iar acesta este un lucru bun, este un dar al lui Dumnezeu”[199]. Însă este necesar de verificat încontinuu ca actualele forme de comunicare să ne orienteze efectiv către întâlnirea generoasă, căutarea sinceră a adevărului deplin, slujire, apropierea de cei din urmă, angajarea de a construi binele comun. În același timp, așa cum au indicat episcopii din Australia, „nu putem accepta o lume digitală proiectată pentru a exploata slăbiciunea noastră și a scoate afară din oameni ceea ce este mai rău”[200].
206. Relativismul nu este soluția. Sub vălul unei presupuse toleranțe, acesta ajunge să favorizeze faptul că valorile morale sunt interpretate de cei puternici după conveniențele de moment. Dacă în definitiv „nu există adevăruri obiective și nici principii stabile, în afară de satisfacerea propriilor aspirații și a necesităților imediate, […] nu putem crede că programele politice sau forța legii vor fi suficiente. […] Când cultura este coruptă și nu se mai recunoaște niciun adevăr obiectiv sau principii universal valabile, legile vor fi înțelese numai ca impuneri arbitrare și ca piedici de evitat”[201].
207. Este posibil să se acorde atenție adevărului, să se caute adevărul care răspunde la realitatea noastră cea mai profundă? Ce este legea fără convingerea, obținută printr-un lung drum de reflecție și de înțelepciune, că fiecare ființă umană este sacră și inviolabilă? Pentru ca o societate să aibă viitor, este necesar să-și fi format un respect sincer față de adevărul demnității umane, căruia ne supunem. Este un adevăr indispensabil pe care-l recunoaștem cu rațiunea și îl acceptăm cu conștiința. O societate este nobilă și respectabilă întrucât cultivă căutarea adevărului și atașamentul său față de adevărurile fundamentale.
208. Trebuie să ne angajăm să demascăm diferitele modalități de manipulare, deformare și ascundere a adevărului în domeniile publice și private. Ceea ce numim „adevăr” nu este numai comunicarea de fapte realizată de jurnalism. Este, înainte de toate, căutarea fundamentelor celor mai solide care stau la baza alegerilor noastre și a legilor noastre. Asta implică să se accepte faptul că inteligența umană poate merge dincolo de conveniențele de moment și să perceapă unele adevăruri care nu se schimbă, care erau adevăruri înainte de noi și vor fi întotdeauna. Investigând natura umană, rațiunea descoperă valori care sunt universale, pentru că derivă din ea.
209. Altminteri, oare nu s-ar putea întâmpla ca drepturile umane fundamentale, astăzi considerate insurmontabile, să fie negate de cei puternici ajunși în serviciu, după ce au obținut „consensul” unei populații adormite și înfricoșate? Și n-ar fi suficient nici un simplu consens între diferitele popoare, la fel de manipulabil. Avem deja dovezi din belșug despre tot binele pe care suntem capabili să-l facem, însă, în același timp, trebuie să recunoaștem capacitatea de distrugere care există în noi. Individualismul indiferent și nemilos în care am căzut nu este, oare, și rezultatul lenei în căutarea celor mai înalte valori, care să meargă dincolo de nevoile de moment? La relativism se adaugă riscul ca puternicul sau acela mai abil să reușească să impună un presupus adevăr. În schimb, „în fața normelor morale care interzic răul intrinsec nu există privilegii sau excepții pentru nimeni. A fi stăpânul lumii sau ultimul «mizerabil» de pe fața pământului nu creează nicio diferență: în fața exigențelor morale toți suntem absolut egali”[202].
210. Ceea ce ni se întâmplă astăzi, târându-ne într-o logică perversă și goală, este că are loc o asimilare a eticii și a politicii cu fizica. Nu există binele și răul în sine, ci numai un calcul de avantaje și dezavantaje. Schimbarea rațiunii morale are drept consecință că legea nu se poate referi la o concepție fundamentală de justiție, ci mai degrabă devine o oglindă a ideilor dominante. Aici intrăm într-o degenerare: o „scădere a nivelului” printr-un consens superficial și de compromis. Astfel, în definitiv, logica forței triumfă.
Consensul și adevărul
211. Într-o societate pluralistă, dialogul este calea cea mai potrivită pentru a ajunge la recunoașterea a ceea ce trebuie să fie afirmat și respectat mereu și care merge dincolo de consensul ocazional. Vorbim despre un dialog care cere să fie îmbogățit și luminat de motivații, de argumente raționale, de varietate de perspective, de aporturi ale diferitelor științe și puncte de vedere și care nu exclude convingerea că este posibil să se ajungă la unele adevăruri fundamentale care trebuie și vor trebui să fie susținute mereu. A accepta că există unele valori permanente, deși nu este ușor să fie recunoscute, conferă soliditate și stabilitate unei etici sociale. Chiar și atunci când le-am recunoscut și le-am asumat grație dialogului și consensului, vedem că aceste valori de bază merg dincolo de consens, le recunoaștem ca valori care transcend contextele noastre și nu sunt niciodată negociabile. Va putea crește înțelegerea semnificației și a importanței lor – și, în acest sens, consensul este o realitate dinamică – însă în ele însele sunt apreciate ca stabile datorită semnificației lor intrinsece.
212. Dacă un anumit lucru rămâne mereu potrivit pentru buna funcționare a societății, oare nu este pentru că în spatele lui există un adevăr peren, pe care inteligența nu-l poate percepe? În însăși realitatea ființei umane și a societății, în natura lor intimă, există o serie de structuri de bază care susțin dezvoltarea lor și supraviețuirea lor. De aici derivă anumite exigențe care se pot descoperi grație dialogului, chiar dacă nu sunt construite în sens strict prin consens. Faptul că anumite norme sunt indispensabile pentru însăși viața socială este un indiciu extern al modului în care ele sunt ceva intrinsec bun. Prin urmare, nu este necesar să se contrapună conveniența socială, consensul și realitatea unui adevăr obiectiv. Toate trei pot să se unească armonios atunci când, prin dialog, persoanele au curajul de a merge până la capătul unei probleme.
213. Dacă trebuie respectată în orice situație demnitatea celorlalți, este pentru că noi nu inventăm sau nu presupunem această demnitate, ci pentru că există efectiv o valoare superioară față de lucrurile materiale și de circumstanțe, care cere să fie tratați într-un alt mod. Faptul că fiecare ființă umană posedă o demnitate inalienabilă este un adevăr care corespunde naturii umane dincolo de orice schimbare culturală. De aceea, ființa umană posedă aceeași demnitate inviolabilă în orice epocă istorică și nimeni nu se poate simți autorizat de circumstanțe să nege această convingere sau să nu acționeze în consecință. Așadar, inteligența poate scruta realitatea lucrurilor, prin reflecție, experiență și dialog, pentru a recunoaște în această realitate care o transcende baza anumitor exigențe morale universale.
214. Pentru agnostici, acest fundament va putea părea suficient pentru a conferi o valabilitate puternică și stabilă principiilor etice fundamentale și care nu pot fi negociate, astfel încât să poată împiedica noi catastrofe. Pentru credincioși, natura umană, izvor de principii etice, a fost creată de Dumnezeu, care, în ultimă instanță, conferă un fundament solid acestor principii[203]. Acest lucru nu stabilește un fixism etic, nici nu deschide calea spre impunerea vreunui sistem moral, din moment ce principiile morale fundamentale și universal valabile pot să facă loc diferitelor normative practice. De aceea rămâne mereu un spațiu pentru dialog.
215. „Viața este arta întâlnirii, chiar dacă există atâtea ciocniri în viață”[204]. De atâtea ori am lansat invitația să se dezvolte o cultură a întâlnirii, care să meargă dincolo de dialecticele care îl pun pe unul împotriva altuia. Este un stil de viață care tinde să formeze acel poliedru care are multe fațete, foarte multe laturi, însă toate compun o unitate bogată în nuanțe, pentru că „totul este superior părții”[205]. Poliedrul reprezintă o societate în care diferențele conviețuiesc integrându-se, îmbogățindu-se și luminându-se reciproc, deși aceasta comportă discuții și neîncrederi. De fapt, de la toți se poate învăța ceva, nimeni nu este inutil, nimeni nu este superfluu. Aceasta implică includerea periferiilor. Cel care trăiește în ele are un alt punct de vedere, vede aspecte ale realității care nu sunt recunoscute de centrele de putere unde se iau deciziile hotărâtoare.
Întâlnirea făcută cultură
216. Cuvântul „cultură” arată ceva care a pătruns în popor, în convingerile sale cele mai profunde și în stilul său de viață. Dacă vorbim despre o „cultură” în popor, aceasta este mai mult decât o idee sau de o abstracție. Cuprinde dorințele, entuziasmul și, în definitiv, un mod de a trăi care caracterizează acel grup uman. Așadar, a vorbi despre „cultura întâlnirii” înseamnă că ne pasionează ca popor voința de a ne întâlni, căutarea punctelor de contact, construirea de punți, proiectarea a ceva care să-i implice pe toți. Aceasta a devenit o aspirație și un stil de viață. Subiectul acestei culturi este poporul, nu un sector al societății care tinde să țină restul în pace cu mijloace profesionale și mediatice.
217. Pacea socială este dinamică, artizanală. Ar fi mai ușor să modereze libertățile și diferențele cu un pic de istețime și de resurse. Însă această pace ar fi superficială și fragilă, nu rodul unei culturi a întâlnirii care s-o susțină. A integra realitățile diferite este foarte dificil și lent și, totuși, este garanția unei păci reale și solide. Acest lucru nu se obține punând împreună numai pe cei curați, pentru că „până și persoanele care pot să fie criticate pentru greșelile lor au ceva de adus care nu trebuie să se piardă”[206]. Și nici nu constă într-o pace care se naște reducând la tăcere revendicările sociale sau evitând ca să facă prea mult zgomot, pentru că nu este „un consens la masa verde sau o pace efemeră pentru o minoritate fericită”[207]. Ceea ce contează este de a demara procese de întâlnire, procese care să poată construi un popor capabil să adune diferențele. Să-i înarmăm pe fiii noștri cu armele dialogului! Să-i învățăm bătălia bună a întâlnirii!
Gustul de a-l recunoaște pe celălalt
218. Aceasta presupune capacitatea obișnuită de a-i recunoaște celuilalt dreptul de a fi el însuși și de a fi diferit. Pornind de la această recunoaștere devenită cultură, este posibil să se dea naștere unui pact social. Fără această recunoaștere reies moduri subtile de a face în așa fel încât celălalt să piardă orice semnificație, să devină irelevant, să nu i se recunoască nicio valoare în societate. În spatele refuzării anumitor forme vizibile de violență, adesea, se ascunde o altă violență mai vicleană: aceea a celor care îl disprețuiesc pe cel diferit, mai ales atunci când revendicările sale dăunează în vreun fel intereselor lor.
219. Când o parte a societății pretinde să se bucure de tot ceea ce oferă lumea, ca și cum săracii n-ar exista, acest lucru, la un moment dat, are consecințele sale. A ignora existența și drepturile celorlalți, mai devreme sau mai târziu provoacă o formă de violență, de multe ori neașteptată. Visele de libertate, de egalitate și de fraternitate pot să rămână la nivelul simplelor formalități, pentru că nu sunt efectiv pentru toți. De aceea, nu este vorba numai de a căuta o întâlnire între cei care dețin diferite forme de putere economică, politică sau academică. O întâlnire socială reală pune într-un dialog adevărat marile forme culturale care reprezintă majoritatea populației. Adesea propunerile bune nu sunt asumate de sectoarele mai sărăcite, pentru că se prezintă cu o haină culturală, care nu este a lor, și cu care nu se pot identifica. Prin urmare, un pact social realist și inclusiv trebuie să fie și un „pact cultural”, care să respecte și să asume diferitele viziuni despre lume, culturile și stilurile de viață care coexistă în societate.
220. De exemplu, popoarele originare nu sunt împotriva progresului, chiar dacă au o idee de progres diferită, de multe ori mai umanistă decât aceea din cultura modernă a popoarelor dezvoltate. Nu este o cultură orientată în folosul celor care au putere, al celor care au nevoie să creeze un soi de paradis pe pământ. Intoleranța și disprețul față de culturile populare indigene sunt adevărate forme de violență, tipică „eticiștilor” fără bunătate care trăiesc judecându-i pe ceilalți. Însă nicio schimbare autentică, profundă și stabilă nu este posibilă dacă nu se realizează pornind de la diferitele culturi, îndeosebi de la săraci. Un pact cultural presupune să se renunțe la înțelegerea identității unui loc în mod monolitic și cere să se respecte diversitatea oferindu-le căi de promovare și de integrare socială.
221. Acest pact cere să se accepte și posibilitatea de a ceda ceva pentru binele comun. Nimeni nu va putea să posede tot adevărul, nici să satisfacă totalitatea propriilor dorințe, pentru că această pretenție ar duce la voința de a-l distruge pe celălalt negând drepturile sale. Căutarea unei toleranțe false trebuie să facă loc realismului dialogant, al celui care crede că trebuie să fie fidel față de propriile principii, recunoscând totuși că și celălalt are dreptul de a încerca să fie fidel față de principiile sale. Este adevărata recunoaștere a celuilalt, ceea ce numai iubirea o face posibilă și care înseamnă a se pune în locul celuilalt pentru a descoperi ce anume este autentic sau, cel puțin, comprehensibil, între motivațiile sale și interesele sale.
222. Individualismul consumist provoacă multe samavolnicii. Ceilalți devin simple obstacole în calea propriei liniști plăcute. Așadar, se ajunge să fie tratați ca fiind deranjanți și agresivitatea crește. Acest lucru se accentuează și ajunge la niveluri exasperante în perioadele de criză, în situații catastrofale, în momente dificile, când apare spiritul lui „să se salveze cine poate”. Totuși, încă este posibil să alegeți să exercitați bunătatea. Există persoane care fac aceasta și devin stele în mijlocul întunericului.
223. Sfântul Paul menționa un rod al Duhului Sfânt cu termenul grec chrestótes (Gal 5,22), care exprimă o stare de suflet care nu este aspră, necioplită, dură, ci binevoitoare, suavă, care susține și întărește. Persoana care posedă această calitate îi ajută pe ceilalți pentru ca existența lor să fie mai suportabilă, mai ales când poartă povara problemelor lor, a urgențelor și a angoaselor. Este un mod de a-i trata pe ceilalți care se manifestă în diferite forme: ca bunătate în tratare, ca atenție de a nu răni cu vorbele sau gesturile, ca tentativă de a ușura povara celorlalți. Aceasta include posibilitatea de „a spune cuvinte care încurajează, care întăresc, care dau putere, care consolează, care stimulează”, în loc de „cuvinte care umilesc, care întristează, care supără, care disprețuiesc”[208].
224. Bunătatea este o eliberare de cruzimea care uneori pătrunde în relațiile umane, de anxietatea care nu ne lasă să ne gândim la ceilalți, de urgența distrată care ignoră că și ceilalți au dreptul să fie fericiți. Astăzi, rar se găsesc timp și energii disponibile pentru a se opri ca să fie tratați bine ceilalți, să se spună „te rog”, „scuze”, „mulțumesc”. Și totuși, din când în când se prezintă miracolul unei persoane amabile, care pune deoparte preocupările sale și urgențele sale pentru a acorda atenție, pentru a dărui un zâmbet, pentru a spune un cuvânt de stimulare, pentru a face posibil un spațiu de ascultare în mijlocul atâtor indiferențe. Acest efort, trăit în fiecare zi, este capabil să creeze acea conviețuire sănătoasă care învinge neînțelegerile și previne conflictele. Practica bunătății nu este un amănunt secundar, nici o atitudine superficială sau burgheză. Din moment ce presupune stimă și respect, atunci când cultura este dezvoltată într-o societate, transformă profund stilul de viață, raporturile sociale, modul de a dezbate și de a confrunta ideile. Facilitează căutarea de consensuri și deschide căi acolo unde exasperarea distruge toate punțile.
225. În multe părți ale lumii este nevoie de căi de pace care să conducă la vindecarea rănilor, este nevoie de artizani de pace dispuși să demareze procese de vindecare și de întâlnire reînnoite cu ingeniozitate și îndrăzneală.
226. O întâlnire nouă nu înseamnă întoarcerea la un moment precedent conflictelor. Cu timpul toți ne-am schimbat. Durerea și opozițiile ne-au transformat. Mai mult, nu mai există spațiu pentru diplomații goale, pentru disimulări, discursuri duble, ascunderi, bune maniere care ascund realitatea. Cei care s-au confruntat dur își vorbesc pornind de la adevăr, clar și gol. Au nevoie să învețe să exercite o amintire penitențială, capabilă să asume trecutul pentru a elibera viitorul de propriile insatisfacții, dezorientări și proiecții. Numai din adevărul istoric al faptelor se poate naște efortul perseverent și durabil de a se înțelege reciproc și de a încerca o nouă sinteză pentru binele tuturor. Realitatea este că „procesul de pace este deci o angajare care durează în timp. Este o muncă răbdătoare de căutare a adevărului și a dreptății, care onorează amintirea victimelor și care deschide, pas după pas, spre o speranță comună, mai puternică decât răzbunarea”[209]. Așa cum au afirmat episcopii din Congo cu privire la un conflict care se repetă, „acordurile de pace pe hârtie nu vor fi suficiente niciodată. Va fi nevoie să se meargă mai departe, incluzând nevoia de adevăr cu privire la originile acestei crize care se repetă. Poporul are dreptul să știe ce s-a întâmplat”[210].
227. De fapt, „adevărul este un însoțitor inseparabil al dreptății și al milostivirii. Toate trei unite sunt esențiale pentru a construi pacea și, pe de altă parte, fiecare dintre ele împiedică să fie alterate celelalte. […] De fapt, adevărul nu trebuie să conducă la răzbunare, ci mai degrabă la reconciliere și la iertare. Adevărul înseamnă a povesti familiilor distruse de durere ceea ce s-a întâmplat cu rudele lor dispărute. Adevărul înseamnă a mărturisi ceea ce s-a întâmplat minorilor recrutați de făcătorii de violență. Adevărul înseamnă a recunoaște durerea femeilor victime ale violenței și ale abuzurilor. […] Orice violență comisă împotriva unei ființe umane este o rană în carnea umanității; orice moarte violentă ne «diminuează» ca persoane. […] Violența generează violență, ura generează altă ură și moartea altă moarte. Trebuie să rupem acest lanț care pare inevitabil”[211].
Arhitectura și artizanatul păcii
228. Parcursul spre pace nu cere omogenizarea societății, însă, cu siguranță, ne permite să lucrăm împreună. Poate uni mulți în desfășurarea unor cercetări comune în care toți scot profit. În fața unui anumit obiectiv împărtășit, se vor putea oferi diferite propuneri tehnice, diferite experiențe, și se va putea munci pentru binele comun. Trebuie să se identifice bine problemele prin care trece o societate pentru a accepta că există diferite moduri de a privi dificultățile și de a le rezolva. Drumul spre o conviețuire mai bună cere mereu să se recunoască posibilitatea ca altul să aducă o perspectivă legitimă – cel puțin în parte -, ceva ce se poate reevalua, chiar și atunci când poate ar fi greșit sau ar fi acționat greșit. De fapt, „celălalt nu trebuie niciodată închis în ceea ce a putut spune sau face, ci trebuie luat în considerare pentru promisiunea pe care o poartă în sine”[212], promisiune care lasă mereu o breșă de speranță.
229. Așa cum au învățat episcopii din Africa de Sud, la adevărata reconciliere se ajunge în manieră întreprinzătoare, „formând o nouă societate bazată mai mult pe slujirea adusă altora, decât pe lupta egoistă a fiecăruia pentru cea mai mare bogăție posibilă; o societate în care valoarea de a fi împreună ca ființe umane este, desigur, mai importantă decât orice grup minor, fie el familia, națiunea, etnia sau cultura”[213]. Episcopii din Coreea de Sud au semnalat că o pace autentică „se poate obține numai atunci când luptăm pentru dreptate prin dialog, urmărind reconcilierea și dezvoltarea reciprocă”[214].
230. Angajarea grea pentru a depăși ceea ce desparte fără a pierde identitatea fiecăruia presupune ca în toți să rămână viu un fundamental simț de apartenență. De fapt, „societatea noastră învinge atunci când fiecare persoană, fiecare grup social se simte cu adevărat acasă. Într-o familie, părinții, bunicii, copiii sunt de-ai casei; nimeni nu este exclus. Dacă unul are o dificultate, chiar gravă, și atunci când «a căutat-o», ceilalți vin în ajutorul său, îl susțin; durerea sa este a tuturor. […] În familie, toți contribuie la proiectul comun, toți lucrează pentru binele comun, dar fără a anula individul; dimpotrivă, îl susțin, îl promovează. Se ceartă, dar este ceva care nu se mișcă: legătura familială. Certurile din familie sunt după aceea reconcilieri. Bucuriile și durerile fiecăruia sunt însușite de toți. Aceasta înseamnă a fi familie! Dacă am putea reuși să vedem adversarul politic sau vecinul de casă cu aceiași ochi cu care îi vedem pe copii, soțiile, soții, tații și mamele. Ce frumos ar fi! Iubim societatea noastră sau rămâne ceva îndepărtat, ceva anonim, care nu ne implică, nu ne revine, nu ne angajează?”[215].
231. Există, adesea, o mare nevoie de a negocia și astfel se dezvoltă căi concrete pentru pace. Totuși, procesele efective ale unei păci durabile sunt, înainte de toate, transformări artizanale realizate de popoare, în care fiecare persoană poate să fie un ferment eficient cu stilul său de viață zilnică. Marile transformări nu se construiesc la masa de lucru sau în birou. Așadar, „fiecare desfășoară un rol fundamental într-un unic proiect creativ, pentru a scrie o nouă pagină de istorie, o pagină plină de speranță, plină de pace, plină de reconciliere”[216]. Există o „arhitectură” a păcii, în care intervin diferitele instituții ale societății, fiecare după propria competență, însă există și un „artizanat” al păcii care ne implică pe toți. Pornind de la diferite procese de pace care se dezvoltă în diferite locuri din lume, „am învățat că aceste căi de pacificare, de primat al rațiunii asupra răzbunării, de armonie delicată între politică și drept, nu pot împiedica parcursurile oamenilor. Nu este suficient planul de cadre normative și acorduri instituționale între grupuri politice sau economice de bunăvoință. […] În afară de acesta, este mereu prețios să inserăm în procesele noastre de pace experiența sectoarelor care, în multe ocazii, au fost făcute invizibile, pentru ca tocmai comunitățile să fie cele care colorează procesele memoriei colective”[217].
232. Nu există un punct final în construirea păcii sociale a unei țări, ci este vorba de „o misiune care nu dă răgaz și care cere angajarea tuturor. Lucrare care cere să nu se înceteze efortul de a construi unitatea națiunii și, în pofida obstacolelor, diferențelor și diferitelor abordări cu privire la modul de a ajunge la conviețuirea pașnică, de a persista în lupta pentru favorizarea culturii întâlnirii, care cere să se pună în centrul oricărei acțiuni politice, sociale și economice persoana umană, demnitatea sa preaînaltă și respectarea binelui comun. Fie ca acest efort să ne facă să scăpăm de orice ispită de răzbunare și de căutarea numai a intereselor particulare și pe termen scurt”[218]. Manifestațiile publice violente, de o parte și de alta, nu ajută la găsirea soluțiilor. Mai ales pentru că, așa cum bine au afirmat episcopii din Columbia, atunci când se încurajează „mobilizări cetățenești, nu întotdeauna sunt clare originile lor și obiectivele lor, există unele forme de manipulare politică și se întâlnesc aproprieri în favoarea intereselor particulare”[219].
Mai ales cu cei din urmă
233. Promovarea prieteniei sociale implică nu numai apropierea între grupuri sociale distante din cauza vreunei perioade istorice conflictuale, ci și căutarea unei întâlniri reînnoite cu sectoarele cele mai sărace și vulnerabile. Pacea „nu este numai lipsa războiului, ci angajarea neobosită – mai ales a celor care ocupăm o funcție de responsabilitate mai mare – de a recunoaște, a garanta și a reconstrui concret demnitatea, adesea uitată sau ignorată, a fraților noștri, pentru a se putea simți protagoniști ai destinului propriei națiuni”[220].
234. Adesea cei din urmă din societate au fost ofensați cu generalizări nedrepte. Dacă, uneori, cei mai săraci și ignorați reacționează cu atitudini care par antisociale, este important să se înțeleagă că, în multe cazuri, aceste reacții depind de o istorie de dispreț și de lipsă de incluziune socială. Așa cum au învățat episcopii latino-americani, „numai apropierea care ne face prieteni ne permite să apreciem profund valorile săracilor de astăzi, dorințele lor legitime și modul lor specific de a trăi credința. Opțiunea pentru cei săraci trebuie să ne ducă la prietenia cu săracii”[221].
235. Cei care pretind că aduc pacea într-o societate nu trebuie să uite că inegalitatea și lipsa de dezvoltare umană integrală nu permit să se genereze pace. De fapt, „fără egalitate de oportunități, diferitele forme de agresiune și de război vor găsi un teren fertil care, mai devreme sau mai târziu, va provoca explozia. Atunci când societatea – locală, națională sau mondială – abandonează la periferie o parte a sa, nu vor exista programe politice, nici forțe de ordine sau inteligență care să poată asigura în mod nelimitat liniștea”[222]. Dacă este vorba de a reîncepe, va fi mereu pornind de la cei din urmă.
Valoarea și semnificația iertării
236. Unii preferă să nu vorbească despre reconciliere, deoarece consideră că conflictul, violența și fracturile fac parte din funcționarea normală a unei societăți. De fapt, în orice grup uman există lupte de putere, mai mult sau mai puțin subtile, între diferite sectoare. Alții susțin că a admite iertarea echivalează cu a ceda propriul spațiu pentru ca alții să domine situația. De aceea, ei consideră că este mai bine să se mențină un joc de putere care să permită susținerea unui echilibru de forțe între diferitele grupuri. Alții cred că reconcilierea este un lucru pentru cei slabi, care nu sunt capabili de un dialog până la capăt și, de aceea, aleg să fugă de probleme ascunzând nedreptățile: incapabili să înfrunte problemele, preferă o pace aparentă.
Conflictul inevitabil
237. Iertarea și reconcilierea sunt teme de mare importanță în creștinism și, în diferite moduri, în alte religii. Riscul se află în a nu înțelege în mod adecvat convingerile credincioșilor și a le prezenta în așa fel încât să ajungă să alimenteze fatalismul, inerția sau nedreptatea sau, pe de altă parte, intoleranța și violența.
238. Isus Cristos n-a încurajat niciodată violența sau intoleranța. El însuși condamna în mod deschis folosirea forței pentru a se impune altora: „Știți că cei care conduc neamurile le domină și cei mari își fac simțită puterea asupra lor. Între voi să nu fie așa” (Mt 20,25-26). Pe de altă parte, evanghelia cere să se ierte „de șaptezeci de ori șapte” (Mt 18,22) și dă exemplul servitorului nemilos care a fost iertat, dar, la rândul său, n-a fost capabil să-i ierte pe alții (cf. Mt 18,23-35).
239. Dacă citim alte texte din Noul Testament, putem nota că, de fapt, primele comunități, cufundate într-o lume păgână plină de corupție și de aberații, trăiau un sentiment de răbdare, toleranță, înțelegere. Unele texte sunt foarte clare în această privință: se cere mustrarea adversarilor cu blândețe (cf. 2Tim 2,25). Se recomandă „să nu defăimeze pe nimeni, să nu fie certăreți, ci binevoitori arătând blândețe desăvârșită față de toți oamenii. Căci și noi eram odinioară niște nechibzuiți” (Tit 3,2-3). În cartea Faptele Apostolilor se afirmă că discipolii, persecutați de unele autorități, „aveau trecere în fața întregului popor” (cf. 2,47; 4,21.33; 5,13).
240. Totuși, când reflectăm asupra iertării, asupra păcii și asupra înțelegerii sociale, ne întâlnim cu o expresie a lui Cristos care ne uimește: „Să nu credeți că am venit să aduc pace pe pământ. Nu am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart fiul de tatăl său, fiica de mama sa, nora de soacra sa, iar dușmanii omului vor fi cei din casa lui” (Mt 10,34-36). Este important să o situăm în contextul capitolului în care este inserată. Acolo este clar că tema despre care este vorba este aceea a fidelității față de propria alegere, fără rușine, deși asta aduce contrarietate, chiar dacă persoanele dragi se opun acestei alegeri. De aceea, aceste cuvinte nu invită la căutarea conflictelor, ci pur și simplu la suportarea conflictului inevitabil, pentru ca respectul uman să nu ducă la dispariția fidelității din ascultare față de o presupusă pace familială sau socială. Sfântul Ioan Paul al II-lea a afirmat că Biserica „nu intenționează să condamne orice formă de conflict social: Biserica știe că în istorie apar inevitabil conflicte de interese între diferite grupuri sociale și că, față de ele, creștinismul trebuie adeseori să ia poziție cu hotărâre și coerență”[223].
Luptele legitime și iertarea
241. Nu este vorba de a propune o iertare renunțând la drepturile proprii în fața unei puteri corupte, a unui criminal sau a cuiva care degradează demnitatea noastră. Suntem chemați să-i iubim pe toți, fără excepții, însă a iubi un asupritor nu înseamnă a permite ca el să continue să fie astfel; și nici a-l face să creadă că este acceptabil ceea ce face. Dimpotrivă, modul bun de a-l iubi este de a încerca, în diferite moduri, a-l face să înceteze să asuprească, este de a-i lua acea putere pe care nu știe s-o folosească și care îl deformează ca ființă umană. Cel care îndură nedreptatea trebuie să apere cu putere drepturile sale și ale familiei sale, tocmai pentru că trebuie să păstreze demnitatea care i-a fost dată, o demnitate pe care Dumnezeu o iubește. Dacă un delincvent mi-a făcut rău mie sau unuia dintre cei dragi ai mei, nimic nu-mi interzice să cer dreptate și să mă străduiesc pentru ca acea persoană – sau oricare alta – să nu-mi dăuneze din nou nici să nu facă același lucru împotriva altora. Îmi revine să fac asta, iar iertarea nu numai că nu anulează această necesitate, ci o cere.
242. Ceea ce contează este să nu facem aceasta pentru a alimenta o ură care face rău sufletului persoanei și sufletului poporului nostru sau dintr-o nevoie nesănătoasă de a-l distruge pe celălalt dezlănțuind o serie de răzbunări. Nimeni nu ajunge la pacea interioară nici nu se reconciliază cu viața în această manieră. Adevărul este că „nicio familie, niciun grup de vecini, nicio etnie și cu atât mai puțin o țară nu are viitor, dacă motorul care-i unește, îi adună și acoperă diferențele este răzbunarea și ura. Nu putem să ne punem de acord și să ne unim pentru a ne răzbuna, pentru a face aceluia care a fost violent același lucru pe care el ni l-a făcut nouă, pentru a planifica oportunități de revanșare sub forme aparent legale”[224]. Așa nu se câștigă nimic, iar pe termen lung se pierde totul.
243. Desigur, „nu este o misiune ușoară aceea de a depăși amara moștenire de nedreptăți, ostilități și neîncrederi lăsată de conflict. Se poate realiza numai depășind răul cu binele (cf. Rom 12,21) și cultivând acele virtuți care promovează reconcilierea, solidaritatea și pacea”[225]. În acest mod, „celui care o face să crească înlăuntrul său, bunătatea îi dăruiește o conștiință liniștită, o bucurie profundă chiar și în mijlocul dificultăților și neînțelegerilor. Chiar și în fața ofenselor îndurate, bunătatea nu este slăbiciune, ci adevărată forță, capabilă să renunțe la răzbunare”[226]. Trebuie recunoscut în propria viață că „acea judecată dură pe care o port în inimă împotriva fratelui meu sau a surorii mele, acea rană nevindecată, acel rău neiertat, acea supărare care îmi va face numai rău, este o bucățică de război pe care o port înlăuntrul meu, este un focar în inimă, care trebuie stins pentru a nu se transforma într-un incendiu”[227].
Adevărata depășire
244. Atunci când conflictele nu se rezolvă, ci se ascund sau se înmormântează în trecut, există tăceri care pot însemna complicitatea la erorile și păcatele grave. În schimb, adevărata reconciliere nu fuge de conflict, ci se obține în conflict, depășindu-l prin dialog și negociere transparentă, sinceră și răbdătoare. Lupta între diferitele sectoare, „când se abține de la acte de dușmănie și de la ura reciprocă, se transformă puțin câte puțin într-o discuție onestă, întemeiată pe căutarea dreptății”[228].
245. De mai multe ori am propus „un principiu care este indispensabil pentru a construi prietenia socială: unitatea este superioară conflictului. […] Nu înseamnă a tinde spre sincretism, nici la absorbirea unuia în celălalt, ci la rezolvarea pe un plan superior care păstrează în sine potențialitățile prețioase ale polarităților în contrast”[229]. Știm bine că „de fiecare dată când, ca persoane și comunități, învățăm să năzuim mai sus de noi înșine și de interesele noastre particulare, înțelegerea și angajarea reciproce se transformă […] într-un loc unde conflictele, tensiunile și chiar și cei care s-ar fi putut considera opuși în trecut, pot ajunge la o unitate multiformă care generează viață nouă”[230].
246. De la cel care a suferit mult în mod nedrept și crunt nu trebuie cerut un soi de „iertare socială”. Reconcilierea este un fapt personal și nimeni n-o poate impune ansamblului unei societăți, chiar și atunci când are misiunea de a o promova. În domeniul strict personal, cu o decizie liberă și generoasă, cineva poate renunța la cererea unei pedepse (cf. Mt 5,44-46), deși societatea și justiția sa tind legitim spre ea. Totuși, nu este posibil să se decreteze o „reconciliere generală”, pretinzând să închidă rănile prin decret sau să acopere nedreptățile cu o mantie de uitare. Cine își poate aroga dreptul de a ierta în numele altora? Este emoționant a vedea capacitatea de iertare a unor persoane care au știut să meargă dincolo de dauna îndurată, dar este și uman a-i înțelege pe cei care nu pot face aceasta. În orice caz, ceea ce nu trebuie să se propună niciodată este uitarea.
247. Shoah nu trebuie uitată. Este „simbolul pentru unde poate să ajungă răutatea omului atunci când, hrănită de ideologii false, uită demnitatea fundamentală a fiecărei persoane, care merită respect absolut, oricare ar fi poporul de care aparține și religia pe care o practică”[231]. Amintind-o, nu pot să nu repet această rugăciune: „Amintește-ți de noi în milostivirea ta. Dă-ne harul de a ne rușina de ceea ce, ca oameni, am fost capabili să facem, de a ne rușina de această idolatrie maximă, de a fi disprețuit și distrus trupul nostru, acela pe care tu l-ai plămădit din nămol, acela căruia tu i-ai dat viață cu suflarea ta de viață. Niciodată să nu mai fie, Doamne, niciodată să nu mai fie!”[232].
248. Nu trebuie uitate bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki. Încă o dată „comemorez aici toate victimele și mă înclin în fața forței și demnității celor care, supraviețuind acelor prime momente, au suportat în trupurile lor timp de mulți ani suferințele cele mai acute și, în mințile lor, germenii morții care au continuat să consume energia lor vitală. […] Nu putem permite ca generațiile actuale și cele noi să piardă amintirea a ceea ce s-a întâmplat, acea amintire care este garanție și stimulent pentru a construi un viitor mai drept și fratern”[233]. Și nu trebuie uitate nici persecuțiile, traficul de sclavi și masacrele etnice care au avut loc și au loc în diferite țări, precum și atâtea alte fapte istorice care ne fac să ne rușinăm că suntem ființe umane. Trebuie amintite întotdeauna, mereu, fără a înceta și fără a ne anestezia.
249. Este ușor să cădem astăzi în ispita de a întoarce pagina spunând că a trecut mult timp și că trebuie să privim înainte. Nu, pentru numele lui Dumnezeu! Fără amintire nu se merge înainte niciodată, nu se crește fără o amintire integră și luminoasă. Avem nevoie să menținem „flacăra conștiinței colective, mărturisind generațiilor următoare oroarea a ceea ce s-a întâmplat”, care „trezește și păstrează în acest mod amintirea victimelor, așa încât conștiința umană să devină tot mai puternică în fața oricărei voințe de dominare și de distrugere”[234]. Au nevoie de aceasta victimele însele – persoane, grupuri sociale sau națiuni – pentru a nu ceda în fața logicii care duce la justificarea represaliilor și a oricărei violențe în numele marelui rău îndurat. Pentru aceasta, nu mă refer numai la amintirea ororilor, ci și la amintirea celor care, în mijlocul unui context otrăvit și corupt, au fost capabili să recupereze demnitatea și cu gesturi mici sau mari au ales solidaritatea, iertarea, fraternitatea. Face mult bine să amintim binele.
Iertare fără a uita
250. Iertarea nu implică uitarea. Mai degrabă spunem că atunci când există ceva ce în niciun mod nu poate să fie negat, relativizat sau disimulat, totuși, putem să iertăm. Când există ceva ce niciodată nu trebuie tolerat, justificat sau scuzat, totuși, putem să iertăm. Când există ceva ce pentru niciun motiv nu trebuie să ne permitem să uităm, totuși, putem să iertăm. Iertarea liberă și sinceră este o măreție care reflectă imensitatea iertării divine. Dacă iertarea este gratuită, atunci poate fi iertat și cel care cu greu se căiește și este incapabil să ceară iertare.
251. Cei care iartă cu adevărat nu uită, însă renunță să fie dominați de însăși forța distructivă care le-a făcut rău. Rup cercul vicios, frânează înaintarea forțelor distrugerii. Decid să nu continue să inoculeze în societate energia răzbunării care, mai devreme sau mai târziu, ajunge să cadă încă o dată asupra lor înșiși. De fapt, răzbunarea nu satură niciodată cu adevărat insatisfacția victimelor. Există crime atât de oribile și crunte, încât a-l face să sufere pe cel care le-a comis nu folosește pentru a simți că s-a reparat delictul; și nici n-ar fi suficient să fie ucis criminalul, nici nu s-ar putea găsi torturi comparabile cu ceea ce a putut suferi victima. Răzbunarea nu rezolvă nimic.
252. Nici măcar nu vorbim despre nepedepsire. Însă dreptatea se caută în mod adecvat numai din iubire față de dreptatea însăși, din respect față de victime, pentru a preveni noi delicte și pentru protejarea binelui comun, nu ca o presupusă descărcare a propriei supărări. Iertarea este tocmai ceea ce permite căutarea dreptății fără a cădea în cercul vicios al răzbunării sau al nedreptății uitării.
253. Când au fost nedreptăți de ambele părți, trebuie recunoscut cu claritate că pot să nu fi avut aceeași gravitate sau să nu fie comparabile. Violența exercitată din partea structurilor și a puterii statului nu se află la același nivel cu violența grupurilor particulare. În orice caz, nu se poate pretinde să fie amintite numai suferințele nedrepte ale uneia dintre părți. Așa cum au învățat episcopii din Croația, „noi datorăm fiecărei victime nevinovate același respect. Nu pot fi diferențe etnice, confesionale, naționale sau politice”[235].
254. Îi cer lui Dumnezeu „să pregătească inimile noastre pentru întâlnirea cu frații dincolo de diferențele de idei, limbă, cultură, religie; să ungă toată ființa noastră cu untdelemnul milostivirii sale care vindecă rănile greșelilor, neînțelegerilor, controverselor; harul de a ne trimite cu umilință și blândețe pe cărările angajante dar rodnice ale căutării păcii”[236].
Războiul și pedeapsa cu moartea
255. Există două situații extreme care se pot prezenta ca soluții în circumstanțe deosebit de dramatice, fără a observa că sunt răspunsuri false, care nu rezolvă problemele pe care pretind să le depășească și care, în definitiv, nu fac decât să adauge noi factori de distrugere în țesutul societății naționale și mondiale. Este vorba de război și de pedeapsa cu moartea.
Nedreptatea războiului
256. „Înșelăciunea este în inima celor care plănuiesc răul, iar bucuria este pentru cei care sfătuiesc pacea” (Prov 12,20). Totuși, există cei care caută soluții în război, care adesea „se hrănesc din pervertirea relațiilor, din ambiții hegemonice, din abuzuri de putere, din frica de celălalt și de diferența văzută ca obstacol; și, în același timp, alimentează toate acestea”[237]. Războiul nu este o fantomă din trecut, ci a devenit o amenințare constantă. Lumea găsește tot mai multe dificultăți în drumul lent al păcii care trebuie întreprins și care începea să dea unele roade.
257. Deoarece se creează din nou condițiile pentru proliferarea războaielor, amintesc că „Războiul este negarea tuturor drepturilor și o dramatică agresiune la adresa mediului. Dacă se vrea o autentică dezvoltare umană integrală pentru toți, trebuie continuată, fără încetare, angajarea evitării războiul între națiuni și între popoare. În acest scop, trebuie asigurată dominația de necontestat a dreptului și recurgerea neobosită la negociere, la bunele oficii și la arbitraj, așa cum este propus de Carta Națiunilor Unite, adevărată normă juridică fundamentală”[238]. Vreau să evidențiez că cei 75 de ani ai Națiunilor Unite și experiența primilor 20 de ani din acest mileniu arată că aplicarea deplină a normelor internaționale este realmente eficace și că neîndeplinirea lor este nocivă. Carta Națiunilor Unite, respectată și aplicată cu transparență și sinceritate, este un punct de referință obligatoriu de dreptate și un vehicul de pace. Însă, aceasta cere să nu se mascheze intenții ilegitime și să nu se pună interesele particulare ale unei țări sau ale unui grup mai presus de binele comun mondial. Dacă norma este considerată un instrument la care să se recurgă atunci când este favorabilă și de eludat atunci când nu este favorabilă, se dezlănțuie forțe incontrolabile care dăunează grav societăților, celor mai slabi, fraternității, ambientului și bunurilor culturale, cu pierderi irecuperabile pentru comunitatea globală.
258. În felul acesta se optează cu ușurință pentru război prezentând orice tip de scuze aparent umanitare, defensive sau preventive, recurgând și la manipularea informației. De fapt, în ultimele decenii, toate războaiele au pretins că au o „justificare”. Catehismul Bisericii Catolice vorbește despre posibilitatea unei apărări legitime prin forța militară, cu premisa de a demonstra că există unele „condiții riguroase de legitimitate morală”[239]. Totuși, se cade cu ușurință într-o interpretare prea largă a acestui posibil drept. Astfel, se vrea justificarea în mod necuvenit a atacurilor „preventive” sau acțiunilor de război care cu greu nu aduc după ele decât „rele și dezordini mai grave decât răul de eliminat”[240]. Problema este că, pornind de la dezvoltarea armelor nucleare, chimice și biologice, și a posibilitățile enorme și crescânde oferite de noile tehnologii, s-a dat războiului o putere distructivă incontrolabilă, care lovește mulți civili nevinovați. Într-adevăr, „omenirea n-a avut niciodată atâta putere asupra ei înseși și nimic nu garantează că o va folosi bine”[241]. Așadar, nu ne mai putem gândi la război ca soluție, dat fiind că riscurile vor fi probabil mereu superioare utilității ipotetice care i se atribuie. În fața acestei realități, astăzi este foarte dificil să se susțină criteriile raționale formate în alte secole pentru a vorbi de un posibil „război drept”. Să nu mai fie niciodată război[242]!
259. Este important de adăugat că, prin dezvoltarea globalizării, ceea ce poate să apară ca o soluție imediată sau practică pentru o anumită regiune generează un lanț de factori violenți, de multe ori subterani, care ajunge să lovească întreaga planetă și să deschidă calea către războaie viitoare noi și mai rele. În lumea noastră de acum nu există numai „bucăți” de război într-o țară sau în alta, ci se trăiește un „război mondial pe bucăți”, pentru că destinele țărilor sunt puternic legate între ele în scenariul mondial.
260. Așa cum spunea Sfântul Ioan al XXIII-lea, „este aproape imposibil a crede că în era atomică războiul poate să fie utilizat ca instrument de dreptate”[243]. Afirma aceasta într-o perioadă de tensiune internațională puternică și astfel a dat glas marii dorințe de pace care se răspândea în timpurile războiului rece. A întărit convingerea că motivațiile păcii sunt mai puternice decât orice calcul de interese particulare și decât orice încredere pusă în folosirea armelor. Însă nu s-au perceput pe deplin ocaziile oferite de sfârșitul războiului rece, din cauza lipsei unei viziuni despre viitor și a unei conștiințe împărtășite cu privire la destinul nostru comun. În schimb, s-a cedat în fața căutării intereselor particulare fără a se îngriji de binele comun universal. Astfel, s-a impus din nou fantoma înșelătoare a războiului.
261. Fiecare război lasă lumea mai rea decât a găsit-o. Războiul este un faliment al politicii și al omenirii, o capitulare rușinoasă, o înfrângere în fața forțelor răului. Să nu ne oprim asupra discuțiilor teoretice, să luăm contact cu rănile, să atingem carnea celui care suferă daunele. Să ne îndreptăm privirea spre atâția civili masacrați ca „daune colaterale”. Să întrebăm victimele. Să acordăm atenție refugiaților, celor care au suferit radiațiile atomice sau atacurile chimice, femeilor care și-au pierdut copiii, copiilor mutilați sau privați de copilăria lor. Să luăm în considerare adevărul acestor victime ale violenței, să privim realitatea cu ochii lor și să ascultăm relatările lor cu inima deschisă. Astfel, vom putea recunoaște abisul răului în inima războiului și nu ne va tulbura faptul că ne tratează ca pe niște naivi pentru că am ales pacea.
262. Nici normele nu vor fi suficiente, dacă ne gândim că soluția pentru problemele actuale constă în a-i descuraja pe alții prin frică, amenințându-i cu folosirea armelor nucleare, chimice sau biologice. De fapt, „dacă se iau în considerație principalele amenințări la adresa păcii și a siguranței cu multiplele lor dimensiuni în această lume multipolară din secolul al XXI-lea, cum ar fi, de exemplu, terorismul, conflictele asimetrice, siguranța informatică, problemele de mediu, sărăcia, multe îndoieli ies în evidență cu privire la nepotrivirea amenințării nucleare de a răspunde eficient la aceste provocări. Astfel de preocupări capătă și mai multă consistență atunci când luăm în considerare consecințele umanitare și de mediu catastrofale care derivă din orice folosire a bombelor nucleare cu efecte devastatoare, nediscriminate și incontrolabile în timp și în spațiu. […] Trebuie să ne întrebăm și cât de sustenabil este un echilibru bazat pe frică, atunci când el tinde, de fapt, să mărească frica și să amenințe relațiile de încredere între popoare. Pacea și stabilitatea internațională nu pot să fie întemeiate pe un fals sentiment de siguranță, pe amenințarea unei distrugeri reciproce sau a eliminării totale, pe simpla menținere a unui echilibru de putere. […] În acest context, obiectivul final al eliminării totale a armelor nucleare devine fie o provocare, fie un imperativ moral și umanitar. […] Interdependența crescândă și globalizarea semnifică faptul că orice răspuns am da amenințării armelor nucleare, el trebuie să fie colectiv și concertat, bazat pe încrederea reciprocă. Aceasta din urmă poate să fie construită numai printr-un dialog care să fie orientat sincer spre binele comun și nu spre protejarea intereselor ascunse sau particulare”[244]. Și cu banii care se folosesc pentru arme și pentru alte cheltuieli militare să constituim un Fond mondial[245] pentru a elimina, în sfârșit, foamea și pentru a dezvolta țările mai sărace, astfel încât locuitorii lor să nu recurgă la soluții violente sau înșelătoare și să nu fie constrânși să abandoneze țările lor pentru a căuta o viață mai demnă.
Pedeapsa cu moartea
263. Există un alt mod de a-l elimina pe celălalt, destinat nu țărilor, ci persoanelor. Este pedeapsa cu moartea. Sfântul Ioan Paul al II-lea a declarat în manieră clară și fermă că ea este neadecvată pe plan moral și nu mai este necesară pe plan penal[246]. Nu este posibil să ne gândim să facem pași înapoi față de această poziție. Astăzi afirmăm cu claritate că „pedeapsa cu moartea este inadmisibilă”[247] și Biserica se angajează cu determinare să propună să fie abolită în toată lumea[248].
264. În Noul Testament, în timp ce se cere fiecăruia să nu-și facă dreptate de la sine însuși (cf. Rom 12,17.19), se recunoaște necesitatea ca autoritățile să impună pedepse celor care fac răul (cf. Rom 13,4; 1Pt 2,14). De fapt, „viața în comun, structurată în jurul comunităților organizate, are nevoie de reguli de conviețuire a căror încălcare liberă cere un răspuns adecvat”[249]. Asta comportă ca autoritatea publică legitimă să poată și să trebuiască „să aplice pedepse proporționate cu gravitatea delictelor”[250] și care să garanteze puterii judecătorești „independența necesară în cadrul legii”[251].
265. Încă din primele secole ale Bisericii, unii s-au arătat în mod clar contrari pedepsei capitale. De exemplu, Lactantius susținea că „nu trebuie făcută nicio distincție: va fi mereu o crimă uciderea unui om”[252]. Papa Nicolae I îndemna: „Străduiți-vă să eliberați de pedeapsa cu moartea nu numai pe fiecare dintre nevinovați, ci și pe toți vinovații”[253]. Cu ocazia judecării împotriva unor ucigași care au asasinat preoți, Sfântul Augustin i-a cerut judecătorului să nu le ia viața asasinilor și justifica astfel: „Nu că vrem ca asta să împiedice să li se ia indivizilor ticăloși libertatea de a comite delicte, ci dorim ca în acest scop să fie suficient ca, lăsându-i în viață și fără a-i mutila în nicio parte a corpului, aplicând legile represive, să fie abătuți de la agitația lor nesănătoasă pentru a fi conduși la o viață sănătoasă și liniștită, sau ca, sustrași de la faptele lor rele, să se ocupe cu vreo muncă utilă. Și aceasta este tot o condamnare, însă cine n-ar înțelege că este vorba mai mult de o binefacere decât de un supliciu, din moment ce nu este lăsat teren liber îndrăznelii ferocității, nici nu se sustrage medicamentul căinței? […] Mânie-te împotriva fărădelegii, însă în așa fel încât să nu uiți umanitatea; nu da frâu liber voluptății răzbunării împotriva atrocităților păcătoșilor, ci îndreaptă voința spre a-i îngriji rănile”[254].
266. Fricile și supărările duc cu ușurință la înțelegerea pedepselor în mod răzbunător, dacă nu crunt, în loc să fie considerate ca parte a unui proces de vindecare și de reinserare socială. Astăzi, „atât de unele sectoare ale politicii, cât și din partea unor mijloace de comunicare, se incită uneori la violență și la răzbunare, publică și privată, nu numai împotriva celor care sunt responsabili pentru comiterea delictelor, ci și împotriva celor asupra cărora cade suspiciunea, întemeiată sau nu, că au încălcat legea. […] Există tendința de a construi deliberat dușmani: figuri stereotipate, care concentrează în ele însele toate caracteristicile pe care societatea le percepe sau le interpretează ca amenințătoare. Mecanismele de formare a acestor imagini sunt aceleași care, la vremea lor, au permis expansiunea ideilor rasiste”[255]. Acest lucru a făcut deosebit de riscantă obișnuința tot mai prezentă în unele țări de a recurge la încarcerări preventive, la închideri fără proces și, în special, la pedeapsa cu moartea.
267. Doresc să subliniez că „este imposibil de imaginat că astăzi statele nu pot să dispună de alt mijloc, decât pedeapsa capitală, pentru a apăra viața altor persoane de agresorul nedrept”. O gravitate deosebită au așa-numitele execuții extrajudiciare sau extralegale, care „sunt ucideri deliberate comise de unele state și de agenții lor, adesea făcute pentru a trece drept ciocniri cu delincvenți sau prezente drept consecințe nedorite ale folosirii raționale, necesare și proporționale a forței pentru a pune în aplicare legea”[256].
268. „Argumentele contrare pedepsei cu moartea sunt multe și bine cunoscute. Biserica a subliniat în mod oportun unele dintre ele, precum posibilitatea existenței unei erori judiciare și folosirea acestei pedepse de către regimurile totalitare și dictatoriale, care o folosesc ca instrument de suprimare a dizidenței politice sau de persecutare a minorităților religioase și culturale, toate victime care, pentru respectivele lor legislații, sunt «delincvenți». Așadar, toți creștinii și oamenii de bunăvoință sunt chemați astăzi să lupte nu numai pentru abolirea pedepsei cu moartea, fie ea legală sau ilegală, și în toate formele sale, ci și cu scopul de a îmbunătăți condițiile din închisori, respectând demnitatea umană a persoanelor private de libertate. Și aceasta eu o leg cu închisoarea pe viață. […] Condamnarea pe viață este o pedeapsă cu moartea ascunsă”[257].
269. Amintim că „nici măcar ucigașul nu pierde demnitatea sa personală și însuși Dumnezeu se face garant al ei”[258]. Refuzul ferm al pedepsei cu moartea arată până la ce punct este posibil să se recunoască demnitatea inalienabilă a fiecărei ființe umane și să se admită că are un loc al său în această lume. Deoarece, dacă nu neg aceasta celui mai rău dintre criminali, nu voi nega aceasta nimănui, voi da tuturor posibilitatea de a împărtăși cu mine această planetă în pofida a ceea ce ne poate despărți.
270. Pe creștinii care se îndoiesc și se simt tentați să cedeze oricărei forme de violență îi invit să-și amintească vestea din cartea lui Isaia: „Vor schimba săbiile lor în fiare de plug” (2,4). Pentru noi, această profeție ia trup în Isus Cristos care, în fața unui discipol entuziasmat de violență, a spus cu fermitate: „Pune-ți sabia la locul ei, căci toți cei care pun mâna pe sabie de sabie vor pieri” (Mt 26,52). Era un ecou al acelui vechi avertisment: „Voi cere cont de viața omului față de orice om, fratele său. Dacă varsă cineva sângele omului, sângele lui să fie vărsat de om” (Gen 9,5-6). Această reacție a lui Isus, care a ieșit spontan din inima sa, depășește distanța secolelor și ajunge până astăzi ca o chemare constantă.
VIII. RELIGIILE ÎN SLUJBA FRATERNITĂȚII ÎN LUME
271. Diferitele religii, pornind de la recunoașterea valorii fiecărei persoane umane drept creatură chemată să fie fiu sau fiică a lui Dumnezeu, oferă un aport prețios pentru construirea fraternității și pentru apărarea dreptății în societate. Dialogul între persoane de religii diferite nu se face numai prin diplomație, curtoazie sau toleranță. Așa cum au învățat episcopii din India, „obiectivul dialogului este stabilirea prieteniei, păcii, armoniei și împărtășirea valorilor și experiențelor morale și spirituale în spirit de adevăr și iubire”[259].
272. Fiind credincioși, noi credem că, fără o deschidere spre Tatăl tuturor, nu pot să existe motive solide și stabile pentru apelul la fraternitate. Suntem convinși că „numai cu această conștiință de fii care nu sunt orfani se poate trăi în pace între noi”[260]. Pentru că „rațiunea, singură, este în măsură să perceapă egalitatea între oameni și să stabilească o conviețuire civică între ei, însă nu reușește să întemeieze fraternitatea”[261].
273. În acest sens, doresc să amintesc un text memorabil: „Dacă nu există un adevăr transcendent, prin ascultarea față de care omul își dobândește identitatea deplină, atunci nu există nici un principiu sigur care să garanteze relații juste între oameni. Interesul de clasă, de grup sau de națiune îi opune inevitabil unii altora. Dacă adevărul transcendent nu e recunoscut, forța puterii triumfă și fiecare tinde să utilizeze până la capăt mijloacele de care dispune spre a-și impune interesele sau opiniile, fără a ține seama de drepturile celorlalți. […] Așadar, rădăcina totalitarismului modern se află în negarea demnității transcendente a persoanei umane, chip văzut al Dumnezeului nevăzut și, tocmai de aceea, prin însăși natura sa, subiect al unor drepturi pe care nu le poate încălca nimeni: nici individul, nici grupul, nici clasa, nici națiunea, nici statul. Nici majoritatea socială nu are dreptul să facă acest lucru împotrivindu-se minorității”[262].
274. Pornind de la experiența noastră de credință și de la înțelepciunea care s-a acumulat în decursul secolelor, învățând și din multele noastre slăbiciuni și căderi, fiind credincioși din diferite religii, știm că a-l face prezent pe Dumnezeu este un bine pentru societățile noastre. A-l căuta pe Dumnezeu cu inimă sinceră, cu condiția să nu-l întunecăm cu interesele noastre ideologice sau instrumentale, ne ajută să ne recunoaștem colegi de drum, frați cu adevărat. Credem că „atunci când, în numele unei ideologii, se vrea excluderea lui Dumnezeu din societate, se ajunge să fie adorați idolii, și foarte repede omul se pierde pe sine însuși, demnitatea sa este călcată în picioare, drepturile sale sunt încălcate. Voi știți bine la ce brutalități poate să conducă privarea libertății de conștiință și a libertății religioase și cum se generează din această rană o umanitate în mod radical sărăcită, pentru că este lipsită de speranță și de referințe ideale”[263].
275. Trebuie recunoscut că „printre cele mai importante cauze ale crizei lumii moderne sunt o conștiință umană anesteziată și îndepărtarea de valorile religioase, precum și predominarea individualismului și a filozofiilor materialiste care îl divinizează pe om și pun valorile lumești și materiale în locul principiilor supreme și transcendente”[264]. Este inacceptabil ca în dezbaterea publică să aibă glas numai cei puternici și oamenii de știință. Trebuie să existe un spațiu pentru reflecția care provine dintr-un fundal religios care cuprinde secole de experiență și de înțelepciune. „Textele religioase clasice pot să ofere o semnificație destinată tuturor epocilor, au o forță motivantă care deschide mereu noi orizonturi, stimulează gândirea, lărgește mintea și sensibilitatea. Sunt disprețuite din cauza îngustimii de viziune a raționalismelor”[265].
276. Din aceste motive, deși Biserica respectă autonomia politicii, nu izolează propria misiune la sfera privată. Dimpotrivă, „nu poate și nici nu trebuie să rămână la margini” în construirea unei lumi mai bune, nici nu trebuie să neglijeze „trezirea forțelor spirituale”[266] care pot fecunda toată viața socială. Este adevărat că slujitorii religioși nu trebuie să facă politică de partid, proprie laicilor, însă nici nu pot să renunțe la dimensiunea politică a existenței[267] care implică o atenție constantă față de binele comun și preocuparea pentru dezvoltarea umană integrală. Biserica „are un rol public care nu se epuizează în activitățile sale de asistență sau de educație”, dar care se dedică pentru „promovarea omului și a fraternității universale”[268]. Nu aspiră să concureze cu puteri pământești, ci să se ofere ca „o familie între familii – aceasta fiind Biserica -, deschisă să mărturisească […] lumii de astăzi credința, speranța și iubirea față de Domnul și față de cei pe care el îi iubește cu predilecție. O casă cu ușile deschise. Biserica este o casă cu ușile deschise, pentru că este mamă”[269]. Asemenea Mariei, Mama lui Isus, „vrem să fim o Biserică ce slujește, iese din casă, iese din templele sale, din sacristiile sale, pentru a însoți viața, a susține speranța, a fi semn de unitate, […] pentru a construi punți, a dărâma ziduri, a semăna reconciliere”[270].
Identitatea creștină
277. Biserica apreciază acțiunea lui Dumnezeu în celelalte religii și „nu respinge nimic din ceea ce este adevărat și sfânt în aceste religii. Ea privește cu un respect sincer spre acele moduri de a acționa și a trăi, spre acele reguli și doctrine care […] reflectă totuși adesea o rază a adevărului care luminează toți oamenii”[271]. Totuși, fiind creștini, nu putem ascunde că „dacă muzica evangheliei încetează să vibreze în măruntaiele noastre, vom pierde bucuria care provine din compasiune, duioșia care se naște din încredere, capacitatea reconcilierii care își are izvorul în faptul de a ne ști mereu iertați-trimiși. Dacă muzica evangheliei încetează să sune în casele noastre, în piețele noastre, la locurile de muncă, în politică și în economie, vom stinge melodia care ne provoca să luptăm pentru demnitatea fiecărui bărbat și a fiecărei femei”[272]. Alții beau din alte izvoare. Pentru noi, acest izvor de demnitate umană și de fraternitate se află în evanghelia lui Isus Cristos. Din ea „izvorăște, pentru gândirea creștină și pentru acțiunea Bisericii, primatul dat relației, întâlnirii cu misterul sacru al celuilalt, comuniunii universale cu întreaga omenire ca vocație a tuturor”[273].
278. Chemată să se întrupeze în fiecare situație și prezentă de-a lungul secolelor în fiecare loc al pământului – asta înseamnă „catolică” -, Biserica poate să înțeleagă, pornind de la propria experiență de har și de păcat, frumusețea invitației la iubirea universală. De fapt, „tot ceea ce este uman ne privește. […] Oriunde se reunesc adunările popoarelor pentru a stabili drepturile și obligațiile omului, noi suntem onorați, când ne permit asta, să ne așezăm printre ele”[274]. Pentru mulți creștini, acest drum de fraternitate are și o Mamă, cu numele Maria. Ea a primit sub Cruce această maternitate universală (cf. In 19,26) și atenția sa este îndreptată nu numai spre Isus, ci și spre „restul descendenței sale” (Ap 12,17). Cu puterea Celui Înviat, vrea să dea naștere unei lumi noi, în care toți să fim frați, în care să fie loc pentru orice ignorat din societățile noastre, în care să strălucească dreptatea și pacea.
279. Fiind creștini, cerem ca în țările în care suntem minoritate să ne fie garantată libertatea, așa cum noi o favorizăm celor care nu sunt creștini acolo unde ei sunt minoritate. Există un drept uman fundamental care nu trebuie uitat pe drumul fraternității și al păcii: este libertatea religioasă pentru credincioșii din toate religiile. Această libertate arată că putem „găsi un acord bun între culturi și religii diferite; mărturisește că lucrurile pe care le avem în comun sunt așa de multe și importante, încât este posibil de găsit o cale de conviețuire senină, ordonată și pașnică, acceptând diferențele și bucurându-se că sunt frați pentru că sunt fii ai unui singur Dumnezeu”[275].
280. În același timp, îi cerem lui Dumnezeu să întărească unitatea în Biserică, unitate îmbogățită de diversități care se reconciliază prin acțiunea Duhului Sfânt. De fapt, „noi toți am fost botezați într-un singur Duh spre a fi un singur trup” (1Cor 12,13), unde fiecare aduce aportul său specific. Așa cum spunea Sfântul Augustin, „urechea vede prin intermediul ochiului, iar ochiul aude prin intermediul urechii”[276]. În afară de aceasta, este urgent de a continua să se dea mărturia unui drum de întâlnire între diferitele confesiuni creștine. Nu putem uita dorința exprimată de Isus: ca „toți să fie una” (In 17,21). Ascultând invitația sa, recunoaștem cu durere că încă îi lipsește procesului de globalizare contribuția profetică și spirituală a unității dintre toți creștinii. Aceasta cu toate că, „deși suntem încă pe cale spre comuniunea deplină, avem încă de pe acum datoria de a oferi o mărturie comună despre iubirea lui Dumnezeu față de toți, colaborând în slujirea adusă omenirii”[277].
281. Între religii este posibil un drum de pace. Punctul de plecare trebuie să fie privirea lui Dumnezeu. Pentru că „Dumnezeu nu privește cu ochii, Dumnezeu privește cu inima. Iar iubirea lui Dumnezeu este aceeași față de fiecare persoană, de orice religie ar fi ea. Chiar dacă este ateu, este aceeași iubire. Când va veni ultima zi și va fi pe pământ lumină suficientă pentru a vedea lucrurile așa cum sunt, vom avea o mulțime de surprize!”[278].
282. Și „credincioșii au nevoie să găsească spații pentru a dialoga și a acționa împreună pentru bunul comun și promovarea celor mai săraci. Nu este vorba de a deveni toți mai light sau de a ascunde propriile convingeri, de care suntem mai legați, pentru a ne putea întâlni cu alții care gândesc altfel. […] Pentru că o identitate, cu cât este mai profundă, solidă și bogată, cu atât va putea să-i îmbogățească pe ceilalți cu contribuția sa particulară”[279]. În calitate de credincioși, suntem provocați să ne întoarcem la izvoarele noastre pentru a ne concentra asupra esențialului: adorarea lui Dumnezeu și iubirea față de aproapele, în așa fel încât unele aspecte ale doctrinei noastre, în afara contextului lor, să nu ajungă să alimenteze forme de dispreț, de ură, de xenofobie, de negare a celuilalt. Adevărul este că violența nu găsește nicio bază în convingerile religioase fundamentale, ci în deformările lor.
283. Cultul adus lui Dumnezeu, sincer și umil, „duce nu la discriminare, la ură și la violență, ci la respectul față de sacralitatea vieții, la respectul față de demnitatea și libertatea celorlalți și la angajarea iubitoare pentru bunăstarea tuturor”[280]. În realitate, „cine nu iubește nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (1In 4,8). De aceea, „terorismul execrabil care amenință siguranța persoanelor atât în Orient, cât și în Occident, atât în Nord, cât și în Sud, provocând panică, teroare și pesimism nu este datorat religiei – chiar dacă teroriștii o instrumentalizează – ci este datorat numeroaselor interpretări greșite ale textelor religioase, politicilor de foame, de sărăcie, de nedreptate, de oprimare, de aroganță; pentru aceasta, este necesar să se întrerupă susținerea dată mișcărilor teroriste prin furnizare de bani, de arme, de planuri sau justificări, precum și prin acoperirea mediatică, și să se considere toate acestea ca delicte internaționale care amenință siguranța și pacea mondială. Trebuie condamnat un astfel de terorism în toate formele și manifestările sale”[281]. Convingerile religioase cu privire la sensul sacru al vieții umane ne permit „să recunoaștem valorile fundamentale ale umanității comune, valori în numele cărora se poate și trebuie să se colaboreze, să se construiască și să se dialogheze, să se ierte și să se crească, permițând ansamblului diferitelor voci să formeze mai degrabă o cântare nobilă și armonioasă, decât urlete fanatice de ură”[282].
284. Uneori violența fundamentalistă este dezlănțuită în unele grupuri de orice religie de imprudența liderilor lor. Totuși, „porunca păcii este înscrisă în adâncul tradițiilor religioase pe care le reprezentăm. […] Ca lideri religioși, suntem chemați să fim «dialoguri» adevărate, să acționăm în construirea păcii nu ca intermediari, ci ca mediatori autentici. Intermediarii încearcă să facă reduceri tuturor părților, cu scopul de a obține un câștig pentru ei. În schimb, mediatorul este cel care nu reține nimic pentru sine, ci se dedică în mod generos, până la consumare, știind că singurul câștig este cel al păcii. Fiecare dintre noi este chemat să fie un artizan al păcii, unind și nu dezbinând, stingând ura și nepăstrând-o, deschizând căile dialogului și nu ridicând noi ziduri!”[283].
285. La acea întâlnire fraternă cu marele imam Ahmad Al-Tayyeb, pe care mi-o amintesc cu bucurie, „declaram – cu fermitate – că religiile nu incită niciodată la război și nu solicită sentimente de ură, ostilitate, extremism, nici nu invită la violență sau la vărsare de sânge. Aceste nenorociri sunt rod al devierii de la învățăturile religioase, al folosirii politice a religiilor, precum și al interpretării grupurilor oamenilor de religie care au abuzat – în unele faze ale istoriei – de influența sentimentului religios asupra inimilor oamenilor […]. De fapt, Dumnezeu, Atotputernicul, nu are nevoie să fie apărat de nimeni și nu vrea ca numele Său să fie folosit pentru a teroriza oamenii”[284]. De aceea, doresc să reiau aici apelul la pace, la dreptate și la fraternitate pe care l-am făcut împreună:
„În numele lui Dumnezeu care a creat toate ființele umane egale în drepturi, în obligații și în demnitate, și le-a chemat să conviețuiască între ei ca frați, pentru a popula pământul și a răspândi în el valorile binelui, carității și păcii.
În numele sufletului uman nevinovat interzis de Dumnezeu să fie ucis, afirmând că oricine ucide o persoană este ca și cum ar fi ucis toată omenirea și oricine salvează o persoană este ca și cum ar fi salvat întreaga omenire.
În numele săracilor, al celor lipsiți, al celor nevoiași și al celor marginalizați pe care Dumnezeu ne-a poruncit să îi ajutăm ca o obligație cerută tuturor oamenilor și, în mod deosebit, fiecărui om avut și înstărit.
În numele orfanilor, al văduvelor, al refugiaților și al exilaților din locuințele lor și din țările lor; al tuturor victimelor războaielor, persecuțiilor și nedreptăților; al celor slabi, al celor care trăiesc în frică, al prizonierilor de război și al celor torturați în orice parte a lumii, fără nicio deosebire.
În numele popoarelor care au pierdut siguranța, pacea și conviețuirea comună, devenind victime ale distrugerilor, ruinărilor și războaielor.
În numele fraternității umane care îi îmbrățișează pe toți oamenii, îi unește și îi face egali.
În numele acestei fraternități sfâșiate de politicile de integralism și dezbinare și de sistemele de câștig deșănțat și de tendințele ideologice odioase, care manipulează acțiunile și destinele oamenilor.
În numele libertății pe care Dumnezeu a dăruit-o tuturor ființelor umane, creându-le libere și distingându-le cu ea.
În numele dreptății și milostivirii, fundamente ale prosperității și piloni ai credinței.
În numele tuturor persoanelor de bunăvoință, prezente în fiecare colț al pământului.
În numele lui Dumnezeu și al tuturor acestora, […] [declarăm] că adoptăm cultura dialogului drept cale; colaborarea comună drept conduită; cunoașterea reciprocă drept metodă și criteriu”[285].
* * *
286. În acest spațiu de reflecție asupra fraternității universale, m-am simțit motivat în special de Sfântul Francisc din Assisi, precum și de alți frați care nu sunt catolici: Martin Luther King, Desmond Tutu, Mahatma Gandhi și mulți alții. Însă vreau să închei amintind o altă persoană cu o credință profundă, care, pornind de la experiența sa intensă cu Dumnezeu, a parcurs un drum de transformare ajungând să se simtă frate al tuturor. Mă refer la Fericitul Charles de Foucauld.
287. El și-a orientat idealul său de dăruire totală lui Dumnezeu spre o identificare cu cei din urmă, abandonați în adâncul deșertului african. În acel context, exprima aspirația sa de a simți oricare ființă umană ca pe un frate[286] și îi cerea unui prieten: „Rugați-l pe Dumnezeu ca eu să fiu cu adevărat frate al tuturor sufletelor din această țară”[287]. Voia să fie, în definitiv, „frate universal”[288]. Însă, numai identificându-se cu cei din urmă, a ajuns să fie frate al tuturor. Dumnezeu să inspire acest ideal în fiecare dintre noi. Amin.
Stăpân și Tată al umanității,
care ai creat toate ființele umane cu aceeași demnitate,
insuflă în inimile noastre un spirit fratern.
Inspiră-ne visul unei noi întâlniri, al dialogului, al dreptății și al păcii.
Stimulează-ne să creăm societăți mai sănătoase și o lume mai demnă,
fără foame, fără sărăcie, fără violență, fără războaie.
Inima noastră să se deschidă
tuturor popoarelor și națiunilor de pe pământ,
pentru a recunoaște binele și frumusețea
pe care le-ai semănat în fiecare dintre ele,
pentru a crea legături de unitate, de proiecte comune,
de speranțe împărtășite. Amin.
Dumnezeul nostru, Treime de iubire,
din comuniunea puternică a intimității tale divine,
revarsă în mijlocul nostru fluviul iubirii fraterne.
Dăruiește-ne iubirea care transpărea în gesturile lui Isus,
în familia sa din Nazaret și în prima comunitate creștină.
Dă-ne nouă, creștinilor, să trăim evanghelia
și să-l recunoaștem pe Cristos în fiecare ființă umană,
pentru a-l vedea răstignit în angoasele celor abandonați
și ale celor uitați din această lume
și înviat în fiecare frate care se ridică în picioare.
Vino, Duhule Sfânt! Arată-ne frumusețea ta
reflectată în toate popoarele de pe pământ,
pentru a descoperi că toate sunt importante,
că toate sunt necesare, că sunt fețe diferite
ale aceleiași umanități iubite de Dumnezeu. Amin.
Dat la Assisi, la mormântul Sfântului Francisc, la 3 octombrie, ajunul sărbătorii Sărăcuțului, din anul 2020, al optulea al pontificatului meu
Francisc
Note:
[1] Îndemnuri, 6, 1: FF 155.
[2] Ibidem, 25: FF 175.
[3] Sfântul Francisc din Assisi, Regola non bollata, 16, 3.6: FF 42-43.
[4] Eloi Leclerc, O.F.M., Exilio y ternura, ed. Maroua, Madrid 1987, 205.
[5] Document despre fraternitatea umană pentru pacea mondială și conviețuirea comună, Abu Dhabi (4 februarie 2019): L’Osservatore Romano, 4-5 februarie 2019, pag. 6.
[6] Discurs la Întâlnirea ecumenică și interreligioasă cu tinerii, Skopje – Macedonia de Nord (7 mai 2019): L’Osservatore Romano, 9 mai 2019, pag. 9.
[7] Discurs la Parlamentul European, Strasbourg (25 noiembrie 2014): AAS 106 (2014), 996.
[8] Întâlnirea cu autoritățile, cu societatea civilă și corpul diplomatic, Santiago de Chile (16 ianuarie 2018): AAS 110 (2018), 256.
[9] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 19: AAS 101 (2009), 655.
[10] Exortația apostolică post-sinodală Christus vivit (25 martie 2019), 181.
[11] Card. Raúl Silva Henríquez, S.D.B., Omilie la Te Deum la Santiago de Chile (18 septembrie 1974).
[12] Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 57: AAS 107 (2015), 869.
[13] Discurs adresat Corpului diplomatic acreditat la Sfântul Scaun (11 ianuarie 2016): AAS 108 (2016), 120.
[14] Discurs adresat Corpului diplomatic acreditat la Sfântul Scaun (13 ianuarie 2014): AAS 106 (2014), 83-84.
[15] Cf. Discurs adresat Fundației „Centesimus annus pro Pontifice” (25 mai 2013): Insegnamenti, I, 1 (2013), 238.
[16] Cf. Sfântul Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio (26 martie 1967), 14: AAS 59 (1967), 264.
[17] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 22: AAS 101 (2009), 657.
[18] Discurs adresat autorităților, Tirana – Albania (21 septembrie 2014): AAS 106 (2014), 773.
[19] Mesaj adresat participanților la Conferința interconfesională „Drepturile umane în lumea contemporană: cuceriri, omisiuni, negări” (10 decembrie 2018): L’Osservatore Romano, 10-11 decembrie 2018, pag. 8.
[20] Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 212: AAS 105 (2013), 1108.
[21] Mesaj pentru a 48-a Zi Mondială a Păcii 1 ianuarie 2015 (8 decembrie 2014): AAS 107 (2015), 69-71.
[22] Ibid., 5: AAS (107 (2015), 72.
[23] Mesaj pentru a 49-a Zi Mondială a Păcii 1 ianuarie 2016 (8 decembrie 2015), 2: AAS 108 (2016), 49.
[24] Mesaj pentru a 49-a Zi Mondială a Păcii 1 ianuarie 2020 (8 decembrie 2019), 1: L’Osservatore Romano, 13 decembrie 2019, pag. 8.
[25] Discurs despre armele nucleare, Nagasaki – Japonia (24 noiembrie 2019): L’Osservatore Romano, 25-26 noiembrie 2019, pag. 6.
[26] Discurs adresat profesorilor și studenților de la Colegiul „Sfântul Carol” din Milano (6 aprilie 2019): L’Osservatore Romano, 8-9 aprilie 2019, pag. 6.
[27] Document despre fraternitatea umană pentru pacea mondială și conviețuirea comună, Abu Dhabi (4 februarie 2019): L’Osservatore Romano, 4-5 februarie 2019, pag. 6.
[28] Discurs adresat lumii culturii, Cagliari – Italia (22 septembrie 2013): L’Osservatore Romano, 23-24 septembrie 2013, pag. 7.
[29] Humana communitas. Scrisoare către președintele Academiei Pontificale pentru Viață cu ocazia celei de-a XXV-a aniversări a instituirii sale (6 ianuarie 2019), 2.6: L’Osservatore Romano, 16 ianuarie 2019, pag. 6-7.
[30] Video-mesaj adresat la TED2017 din Vancouver (26 aprilie 2017): L’Osservatore Romano, 27 aprilie 2017, pag. 7.
[31] Moment extraordinar de rugăciune în timp de epidemie (27 martie 2020): L’Osservatore Romano, 29 martie 2020, pag. 10.
[32] Omilia la Sfânta Liturghie, Skopje – Macedonia de Nord (7 mai 2019): L’Osservatore Romano, 8 mai 2019, pag. 12.
[33] Cf. Aeneis, I, 462: „Sunt lacrimae rerum et mentem mortalia tangunt” (Există lacrimi pentru lucruri și lucrurile mortale ating spiritul.)
[34] „Historia […] magistra vitae” (M.T. Cicero, De Oratore, II, 36).
[35] Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 204: AAS 107 (2015), 928.
[36] Exortația apostolică post-sinodală Christus vivit (25 martie 2019), 91.
[37] Ibidem, 92.
[38] Ibidem, 93.
[39] Benedict al XVI-lea, Mesaj pentru a 99-a Zi Mondială a Migrantului și Refugiatului (12 octombrie 2012): AAS 104 (2012), 908.
[40] Exortația apostolică post-sinodală Christus vivit (25 martie 2019), 92.
[41] Cf. Mesaj pentru a 106-a Zi Mondială a Migrantului și Refugiatului 2020 (13 mai 2020): L’Osservatore Romano, 16 mai 2020, pag. 8.
[42] Discurs adresat Corpului diplomatic acreditat la Sfântul Scaun (11 ianuarie 2016): AAS 108 (2016), 124.
[43] Discurs adresat Corpului diplomatic acreditat la Sfântul Scaun (13 ianuarie 2014): AAS 106 (2014), 84.
[44] Discurs adresat Corpului diplomatic acreditat la Sfântul Scaun (11 ianuarie 2016): AAS 108 (2016), 123.
[45] Mesaj pentru a 105-a Zi Mondială a Migrantului și Refugiatului 2020 (27 mai 2020): L’Osservatore Romano, 27-28 mai 2020, pag. 8.
[46] Exortația apostolică post-sinodală Christus vivit (25 martie 2019), 88.
[47] Ibidem, 89.
[48] Exortația apostolică Gaudete et exsultate (19 martie 2018), 115.
[49] Din filmul Papa Francisc – Un om de cuvânt. Speranța este un mesaj universal, de Wim Wenders (2018).
[50] Discurs adresat autorităților, societății civile și corpului diplomatic, Tallin – Estonia (25 septembrie 2018): L’Osservatore Romano, 27 septembrie 2018, pag. 7.
[51] Cf. Moment extraordinar de rugăciune în timp de epidemie (27 martie 2020): L’Osservatore Romano, 29 martie, pag. 10; Mesaj pentru a 4-a Zi Mondială a Săracilor (13 iunie 2020), 6: L’Osservatore Romano, 14 iunie 2020, pag. 8.
[52] Salut adresat tinerilor de la Centrul Cultural Preot Félix Varela, Havana – Cuba (20 septembrie 2015): L’Osservatore Romano, 21-22 septembrie 2015, pag. 6.
[53] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția pastorală Gaudium et spes, 1.
[54] Sfântul Irineu din Lyon, Adversus haereses, II, 25, 2: PG 7/1, 798-s.
[55] Talmud Bavli (Talmudul din Babilonia), Shabbat, 31 a.
[56] Discurs adresat celor asistați din operele de caritate ale Bisericii, Tallin – Estonia (25 septembrie 2018): L’Osservatore Romano, 27 septembrie 2018, pag. 8.
[57] Video-mesaj la TED2017 din Vancouver (26 aprilie 2017): L’Osservatore Romano, 27 aprilie 2017, pag. 7.
[58] Homiliae in Mattheum, 50, 3-4: PG 58, 508.
[59] Mesaj cu ocazia Întâlnirii mișcărilor populare, Modesto – SUA (10 februarie 2017): AAS 109 (2017), 291.
[60] Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 235: AAS 105 (2013), 1115.
[61] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Mesaj adresat persoanelor cu dizabilități. Angelus la Osnabrück – Germania (16 noiembrie 1980): L’Osservatore Romano, 19 noiembrie 1980, Supliment, pag. XIII.
[62] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția pastorală Gaudium et spes, 24.
[63] Gabriel Marcel, Du refus à l’invocation, ed. NRF, París 1940, 50 (ed. it. Dal rifiuto all’invocazione, Città Nuova, Roma 1976, 62).
[64] Angelus (10 noiembrie 2019): L’Osservatore Romano, 11-12 noiembrie 2019, pag. 8.
[65] Cf. Sfântul Toma de Aquino, Scriptum super libros Sententiarum, III, Dist. 27, q. 1, a. 1, ad 4: „Dicitur amor extasim facere, et fervere, quia quod fervet extra se bullit, et exhalat”.
[66] Karol Wojtyła, Amore e responsabilità, Marietti, Casale Monferrato 1983, 90.
[67] Karl Rahner, S.I., Kleines Kirchenjahr. Ein Gang durch den Festkreis, Herder, Friburgo 1981, 30 (ed. it. L’anno liturgico, Morcelliana, Brescia 1964, 34).
[68] Regula, 53, 15: «Pauperum et peregrinorum maxime susceptioni cura sollicite exhibeatur».
[69] Cf. Summa Theologiae II-II, q. 23, art. 7; Sfântul Augustin, Contra Julianum, 4, 18: PL 44, 748: «Ei [avarii] se abțin de la plăceri fie din aviditatea de a mări câștigul, fie de teama de a-l diminua».
[70] «Secundum acceptionem divinam» (Commentaria in III librum Sententiarum Petri Lombardi, Dist. 27, a. 1, q. 1, concl. 4).
[71] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005), 15: AAS 98 (2006), 230.
[72] Summa Theologiae II-II, q. 27, art. 2, resp.
[73] Cf. ibid. I-II, q. 26, a. 3, resp.
[74] Ibidem, q. 110, a. 1, resp.
[75] Mesaj pentru a 47-a Zi Mondială a Păcii, 1 ianuarie 2014 (8 decembrie 2013), 1: AAS 106 (2014), 22.
[76] Cf. Angelus (29 decembrie 2013): L’Osservatore Romano, 30-31 decembrie 2013, pag. 7; Discurs adresat Corpului diplomatic acreditat la Sfântul Scaun (12 ianuarie 2015): AAS 107 (2015), 165.
[77] Mesaj pentru Ziua Mondială a persoanelor cu dizabilități (3 decembrie 2019): L’Osservatore Romano, 4 decembrie 2019, pag. 7.
[78] Discurs la Întâlnirea pentru libertatea religioasă cu comunitatea hispanică și alți imigrați, Filadelfia – SUA (26 septembrie 2015): AAS 107 (2015), 1050-1051.
[79] Discurs adresat tinerilor, Tokyo – Japonia (25 noiembrie 2019): L’Osservatore Romano, 25-26 noiembrie 2019, pag. 10.
[80] În aceste considerații mă las inspirat de gândirea lui Paul Ricoeur, „Asociatul și aproapele”, în Histoire et vérité, Ed. du Seuil, Paris 1967, 113-127.
[81] Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 190: AAS 105 (2013), 1100.
[82] Ibid., 209: AAS 105 (2013), 1107.
[83] Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 129: AAS 107 (2015), 899.
[84] Mesaj pentru evenimentul „Economy of Francesco” (1 mai 2019): L’Osservatore Romano, 12 mai 2019, pag. 8.
[85] Discurs la Parlamentul European, Strasbourg (25 noiembrie 2014): AAS 106 (2014), 997.
[86] Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 229: AAS 107 (2015), 937.
[87] Mesaj pentru a 49-a Zi Mondială a Păcii, 1 ianuarie 2016 (8 decembrie 2015), 6: AAS 108 (2016), 57-58.
[88] Soliditatea se găsește în rădăcina etimologică a cuvântului solidaritate. Solidaritatea, în semnificația etico-politică pe care ea a asumat-o în ultimele două secole, dă loc la o construcție socială sigură și solidă.
[89] Omilia la Sfânta Liturghie, Havana – Cuba (20 septembrie 2015): L’Osservatore Romano, 21-22 septembrie 2015, pag. 8.
[90] Discurs adresat participanților la Întâlnirea mondială a mișcărilor populare (28 octombrie 2014): AAS 106 (2014), 851-852.
[91] Cf. Sfântul Vasile, Homilia 21. Quod rebus mundanis adhaerendum non sit, 3.5: PG 31, 545-549; Regulae brevius tractatae, 92: PG 31, 1145-1148; Sfântul Petru Crisologul, Sermo 123: PL 52, 536-540; Sfântul Ambroziu, De Nabuthe, 27.52: PL 14, 738 ș.u; Sfântul Augustin, In Iohannis Evangelium, 6, 25: PL 35, 1436 șu.
[92] De Lazaro, II, 6: PG 48, 992D.
[93] Regula pastoralis, III, 21: PL 77, 87.
[94] Scrisoarea enciclică Centesimus annus (1 mai 1991), 31: AAS 83 (1991), 831.
[95] Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 93: AAS 107 (2015), 884.
[96] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Laborem exercens (14 septembrie 1981), 19: AAS 73 (1981), 626.
[97] Cf. Consiliul Pontifical al Dreptății și Păcii, Compendiu de doctrină socială a Bisericii, 172.
[98] Scrisoarea enciclică Populorum progressio (26 martie 1967), 22: AAS 59 (1967), 268.
[99] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis (30 decembrie 1987), 33: AAS 80 (1988), 557.
[100] Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 95: AAS 107 (2015), 885.
[101] Ibidem, 129: AAS 107 (2015), 899.
[102] Cf. Sfântul Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio (26 martie 1967), 15: AAS 59 (1967), 265; Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 16: AAS 101 (2009), 652.
[103] Cf. Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 93: AAS 107 (2015), 884-885; Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 189-190: AAS 105 (2013), 1099-1100.
[104] Conferința Episcopilor Catolici din Statele Unite, Open wide our Hearts: The enduring Call to Love. A Pastoral Letter against Racism (noiembrie 2018).
[105] Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 51: AAS 107 (2015), 867.
[106] Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 6: AAS 101 (2009), 644.
[107] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus (1 mai 1991), 35: AAS 83 (1991), 838.
[108] Discurs despre armele nucleare, Nagasaki – Japonia (24 noiembrie 2019): L’Osservatore Romano, 25-26 noiembrie 2019, pag. 6.
[109] Cf. Episcopii catolici din Mexic și din Statele Unite, Scrisoarea pastorală Strangers no longer: together on the journey of hope (ianuarie 2003).
[110] Audiența generală (3 aprilie 2019): L’Osservatore Romano, 4 aprilie 2019, pag. 8.
[111] Cf. Mesaj pentru a 104-a Zi Mondială a Migrantului și Refugiatului (14 ianuarie 2018): AAS 109 (2017), 918-923.
[112] Document despre fraternitatea umană pentru pacea mondială și conviețuirea comună, Abu Dhabi (4 februarie 2019): L’Osservatore Romano, 4-5 februarie 2019, pag. 7.
[113] Discurs adresat Corpului diplomatic acreditat la Sfântul Scaun (11 ianuarie 2016): AAS 108 (2016), 124.
[114] Ibidem: AAS 108 (2016), 122.
[115] Exortația apostolică post-sinodală Christus vivit (25 martie 2019), 93.
[116] Ibidem, 94.
[117] Discurs adresat autorităților, Sarajevo – Bosnia-Herțegovina (6 iunie 2015): L’Osservatore Romano, 7 iunie 2015, pag. 7.
[118] Latinoamérica. Conversaciones con Hernán Reyes Alcaide, Ed. Planeta, Buenos Aires 2017, 105.
[119] Document despre fraternitatea umană pentru pacea mondială și conviețuirea comună, Abu Dhabi (4 februarie 2019): L’Osservatore Romano, 4-5 februarie 2019, pag. 7.
[120] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 67: AAS 101 (2009), 700.
[121] Ibidem, 60: AAS 101 (2009), 695.
[122] Ibidem, 67: AAS 101 (2009), 700.
[123] Consiliul Pontifical al Dreptății și Păcii, Compendiu de doctrină socială a Bisericii, 447.
[124] Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 234: AAS 105 (2013), 1115.
[125] Ibidem, 235: AAS 105 (2013), 1115.
[126] Ibidem.
[127] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat reprezentanților din lumea culturii argentiniene, Buenos Aires – Argentina (12 aprilie 1987), 4: L’Osservatore Romano, 14 aprilie 1987, pag. 7.
[128] Cf. Idem, Discurs adresat cardinalilor (21 decembrie 1984), 4: AAS 76 (1984), 506.
[129] Exortația apostolică post-sinodală Querida Amazonia (2 februarie 2020), 37.
[130] Georg Simmel, Brücke und Tür. Essays des Philosophen zur Geschichte, Religion, Kunst und Gesellschaft, Köhler-Verlag, Stuttgart 1957, pag. 6 (ed. it. Ponte e porta, în Saggi di estetica, a cura di M. Cacciari, Liviana, Padova 1970, 8).
[131] Cf. Jaime Hoyos-Vásquez, S.I., Lógica de las relaciones sociales. Reflexión ontológica, in Revista Universitas Philosophica, 15-16, decembrie 1990 – iunie 1991, Bogota, 95-106.
[132] Antonio Spadaro, S.I., Urmele unui păstor. O conversație cu papa Francisc [Le orme di un pastore. Una conversazione con Papa Francesco], în Jorge Mario Bergoglio/Papa Francesco, Nei tuoi occhi è la mia parola. Omelie e discorsi di Buenos Aires 1999-2013, Rizzoli, Milano 2016, XVI; cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 220-221: AAS 105 (2013), 1110-1111.
[133] Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 204: AAS 105 (2013), 1106.
[134] Cf. ibid.: AAS 105 (2013), 1105-1106.
[135] Ibidem, 202: AAS 105 (2013), 1105.
[136] Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 128: AAS 107 (2015), 898.
[137] Discurs adresat membrilor Corpului diplomatic acreditat la Sfântul Scaun (12 ianuarie 2015): AAS (107) (2015), 165; cf. Discurs adresat participanților la Întâlnirea mondială a mișcărilor populare (28 octombrie 2014): AAS 106 (2014), 851-859.
[138] Ceva asemănător se poate spune despre categoria biblică de „Împărăție a lui Dumnezeu”.
[139] Paul Ricoeur, Histoire et vérité, Ed. du Seuil, Paris 1967, 122 (ed. it. A. Plé et al., L’amore del prossimo, Paoline, Alba 1958, 247).
[140] Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 129: AAS 107 (2015), 899.
[141] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 35: AAS 101 (2009), 670.
[142] Discurs adresat participanților la Întâlnirea mondială a mișcărilor populare (28 octombrie 2014): AAS 106 (2014), 858.
[143] Ibidem.
[144] Discurs adresat participanților la Întâlnirea mondială a mișcărilor populare (5 noiembrie 2016): L’Osservatore Romano, 7-8 noiembrie 2016, pag. 4-5.
[145] Ibidem.
[146] Ibidem.
[147] Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 189: AAS 107 (2015), 922.
[148] Discurs la Organizația Națiunilor Unite, New York (25 septembrie 2015): AAS 107 (2015), 1037.
[149] Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 175: AAS 107 (2015), 916-917.
[150] Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 67: AAS 101 (2009), 700-701.
[151] Ibidem: AAS 101 (2009), 700.
[152] Consiliul Pontifical al Dreptății și Păcii, Compendiu de doctrină socială a Bisericii, 434.
[153] Discurs la Organizația Națiunilor Unite, New York (25 septembrie 2015): AAS 107 (2015), 1037.1041.
[154] Consiliul Pontifical al Dreptății și Păcii, Compendiu de doctrină socială a Bisericii, 437.
[155] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Mesaj pentru a 37-a Zi Mondială a Păcii, 1 ianuarie 2004, 5: AAS 96 (2004), 117.
[156] Consiliul Pontifical al Dreptății și Păcii, Compendiu de doctrină socială a Bisericii, 439.
[157] Cf. Comisia Socială a Episcopilor din Franța, Declarația Réhabiliter la politique (17 februarie 1999).
[158] Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 189: AAS 107 (2015), 922.
[159] Ibidem, 196: AAS 107 (2015), 925.
[160] Ibidem, 197: AAS 107 (2015), 925.
[161] Ibidem, 181: AAS 107 (2015), 919.
[162] Ibidem, 178: AAS 107 (2015), 918.
[163] Conferința Episcopală Portugheză, Scrisoarea pastorală Responsabilidade solidária pelo bem comum (15 septembrie 2003), 20; cf. Scrisoarea enciclică Laudato si’, 159: AAS 107 (2015), 911.
[164] Scrisoarea enciclică Laudato si’, 191: AAS 107 (2015), 923.
[165] Pius al XI-lea, Discurs adresat Federației Universitare Catolice Italiene (18 decembrie 1927): L’Osservatore Romano (23 decembrie 1927), 3.
[166] Cf. Idem, Scrisoarea enciclică Quadragesimo anno (15 mai 1931), 88: AAS 23 (1931), 206-207.
[167] Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 205: AAS 105 (2013), 1106.
[168] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 2: AAS 101 (2009), 642.
[169] Scrisoarea enciclică Laudato si’, 231: AAS 107 (2015), 937.
[170] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 2: AAS 101 (2009), 642.
[171] Consiliul Pontifical al Dreptății și Păcii, Compendiu de doctrină socială a Bisericii, 207.
[172] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptor hominis (4 martie 1979), 15: AAS 71 (1979), 288.
[173] Cf. Sfântul Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio (26 martie 1967), 44: AAS 59 (1967), 279.
[174] Consiliul Pontifical al Dreptății și Păcii, Compendiu de doctrină socială a Bisericii, 207.
[175] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 2: AAS 101 (2009), 642.
[176] Ibidem, 3: AAS 101 (2009), 643.
[177] Ibidem, 4: AAS 101 (2009), 643.
[178] Ibidem.
[179] Ibidem, 3: AAS 101 (2009), 643.
[180] Ibidem: AAS 101 (2009), 642.
[181] Doctrina morală catolică, urmând învățătura Sfântului Toma de Aquino, face distincție între actul „elicit” și actul „imperativ” (cf. Summa Theologiae, I-II, q. 8-17; Marcellino Zalba, S.J., Theologiae moralis summa. Theologia moralis fundamentalis. Tractatus de virtutibus theologicis, ed. BAC, Madrid 1952, vol. 1, 69; Antonio Royo Marín, Teología de la Perfección cristiana, ed. BAC, Madrid 1962, 192-196).
[182] Consiliul Pontifical al Dreptății și Păcii, Compendiu de doctrină socială a Bisericii, 208.
[183] Cf. Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis (30 decembrie 1987), 42: AAS 80 (1988), 572-574; Idem, Scrisoarea enciclică Centesimus annus (1 mai 1991), 11: AAS 83 (1991), 806-807.
[184] Discurs adresat participanților la Întâlnirea Mondială a Mișcărilor Populare (28 octombrie 2014): AAS 106 (2014), 852.
[185] Discurs în Parlamentul European, Strasbourg (25 noiembrie 2014): AAS 106 (2014), 999.
[186] Discurs adresat clasei conducătoare și Corpului diplomatic, Bangui – Republica Centrafricană (29 noiembrie 2015): AAS 107 (2015), 1320.
[187] Discurs la Organizația Națiunilor Unite, New York (25 septembrie 2015): AAS 107 (2015), 1039.
[188] Discurs adresat participanților la Întâlnirea Mondială a Mișcărilor Populare (28 octombrie 2014): AAS 106 (2014), 853.
[189] Document despre fraternitatea umană pentru pacea mondială și conviețuirea comună, Abu Dhabi (4 februarie 2019): L’Osservatore Romano, 4-5 februarie 2019, pag. 6.
[190] René Voillaume, Frère de tous, Ed. du Cerf, Paris 1968, 12-13.
[191] Video-mesaj adresat la TED2017 din Vancouver (26 aprilie 2017): L’Osservatore Romano, 27 aprilie 2017, pag. 7.
[192] Audiența generală (18 februarie 2015): L’Osservatore Romano, 19 februarie 2015, pag. 8.
[193] Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 274: AAS 105 (2013), 1130.
[194] Ibidem, 279: AAS 105 (2013), 1132.
[195] Mesaj pentru a 52-a Zi Mondială a Păcii 1 ianuarie 2019 (8 decembrie 2018), 5: L’Osservatore Romano, 19 decembrie 2018, pag. 8.
[196] Discurs la Întâlnirea cu clasa conducătoare, Rio de Janeiro – Brazilia (27 iulie 2013): AAS 105 (2013), 683-684.
[197] Exortația apostolică post-sinodală Querida Amazonia (2 februarie 2020), 108.
[198] Din filmul Papa Francisc – Un om de cuvânt. Speranța este un mesaj universal, de Wim Wenders (2018).
[199] Mesaj pentru a 48-a Zi Mondială a Comunicațiilor Sociale (24 ianuarie 2014): AAS 106 (2014), 113.
[200] Conferința Episcopilor Catolici din Australia, Departamentul de dreptate socială, Making it real: genuine human encounter in our digital world (noiembrie 2019), 5.
[201] Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 123: AAS 107 (2015), 896.
[202] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Veritatis splendor (6 august 1993), 96: AAS 85 (1993), 1209.
[203] În afară de aceasta, fiind creștini, credem că Dumnezeu dăruiește harul său pentru a fi posibil să acționăm ca frați.
[204] Vinicius De Moraes, Samba binecuvântării (Samba da Bênção), pe discul Um encontro no Au bon Gourmet, Rio de Janeiro (2 august 1962).
[205] Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 237: AAS 105 (2013), 1116.
[206] Ibidem, 236: AAS 105 (2013), 1115.
[207] Ibidem, 218: AAS 105 (2013), 1110.
[208] Exortația apostolică post-sinodală Amoris laetitia (19 martie 2016), 100: AAS 108 (2016), 351.
[209] Mesaj pentru a 53-a Zi Mondială a Păcii, 1 ianuarie 2020 (8 decembrie 2019), 2: L’Osservatore Romano, 13 decembrie 2019, pag. 8.
[210] Conferința Episcopală din Congo, Message au Peuple de Dieu et aux femmes et aux hommes de bonne volonté (9 mai 2018).
[211] Discurs la marea întâlnire de rugăciune pentru reconcilierea națională, Villavicencio – Columbia (8 septembrie 2017): AAS 109 (2017), 1063-1064. 1066.
[212] Mesaj pentru a 53-a Zi Mondială a Păcii, 1 ianuarie 2020 (8 decembrie 2019), 2: L’Osservatore Romano, 13 decembrie 2019, pag. 8.
[213] Conferința Episcopilor din Africa de Sud, Pastoral letter on christian hope in the current crisis (mai 1986).
[214] Conferința Episcopilor Catolici din Coreea, Appeal of the Catholic Church in Korea for Peace on the Korean Peninsula (15 august 2017).
[215] Discurs adresat societății civile, Quito – Ecuador (7 iulie 2015): L’Osservatore Romano, 9 iulie 2015, pag. 9.
[216] Discurs la Întâlnirea interreligioasă cu tinerii, Maputo – Mozambic (5 septembrie 2019): L’Osservatore Romano, 6 septembrie 2019, pag. 7.
[217] Omilia la Sfânta Liturghie, Cartagena de Indias – Columbia (10 septembrie 2017): AAS 109 (2017), 1086.
[218] Discurs adresat autorităților, Corpului diplomatic și reprezentanților societății civile, Bogota – Columbia (7 septembrie 2017): AAS 109 (2017), 1029.
[219] Conferința Episcopală din Columbia, Por el bien de Colombia: diálogo, reconciliación y desarrollo integral (26 noiembrie 2019), 4.
[220] Discurs adresat autorităților, societății civile și Corpului diplomatic, Maputo – Mozambic (5 septembrie 2019): L’Osservatore Romano, 6 septembrie 2019, pag. 6.
[221] A V-a Conferință Generală a Episcopatului Latino-american și din Caraibe, Documentul de la Aparecida (29 iunie 2007), 398 (ed. it. EDB, Bologna 2014).
[222] Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 59: AAS 105 (2013), 1044.
[223] Scrisoarea enciclică Centesimus annus (1 mai 1991), 14: AAS 83 (1991), 810.
[224] Omilia la Sfânta Liturghie pentru dezvoltarea popoarelor, Maputo – Mozambic (6 septembrie 2019): L’Osservatore Romano, 7 septembrie 2019, pag. 8.
[225] Discurs la ceremonia de bun-venit, Colombo – Sri Lanka (13 ianuarie 2015): L’Osservatore Romano, 14 ianuarie 2015, pag. 7.
[226] Discurs adresat copiilor de la Centrul Betania și unei reprezentanțe a asistaților din alte centre caritative din Albania, Tirana – Albania (21 septembrie 2014): Insegnamenti, II, 2 (2014), 288.
[227] Video-mesaj adresat la TED2017 din Vancouver (26 aprilie 2017): L’Osservatore Romano, 27 aprilie 2017, pag. 7.
[228] Pius al XI-lea, Scrisoarea enciclică Quadragesimo anno (15 mai 1931), 114: AAS 23 (1931), 213.
[229] Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 228: AAS 105 (2013), 1113.
[230] Discurs adresat autorităților, societății civile și Corpului diplomatic, Riga – Letonia (24 septembrie 2018): L’Osservatore Romano, 24-25 septembrie 2018, pag. 7.
[231] Discurs la ceremonia de bun-venit, Tel Aviv – Israel (25 mai 2014): Insegnamenti, II, 1 (2014), 604.
[232] Discurs la Memorialul Yad Vashem, Ierusalim (26 mai 2014): AAS 106 (2014), 228.
[233] Discurs la Memorialul Păcii, Hiroshima – Japonia (24 noiembrie 2019): L’Osservatore Romano, 25-26 noiembrie 2019, pag. 8.
[234] Mesaj pentru a 53-a Zi Mondială a Păcii, 1 ianuarie 2020 (8 decembrie 2019), 2: L’Osservatore Romano, 13 decembrie 2019, pag. 8.
[235] Conferința Episcopilor din Croația, Letter on the Fiftieth Anniversary of the End of the Second World War (1 mai 1995).
[236] Omilia la Sfânta Liturghie, Amman – Iordania (24 mai 2014): Insegnamenti, II, 1 (2014), 593.
[237] Mesaj pentru a 53-a Zi Mondială a Păcii, 1 ianuarie 2020 (8 decembrie 2019), 1: L’Osservatore Romano, 13 decembrie 2019, pag. 8.
[238] Discurs la Organizația Națiunilor Unite, New York (25 septembrie 2015): AAS 107 (2015), 1041-1042.
[239] Nr. 2309.
[240] Ibidem.
[241] Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 104: AAS 107 (2015), 888.
[242] Și Sfântul Augustin, care a elaborat o idee a „războiului drept” pe care astăzi n-o mai susținem, a spus că „a omorî războiul cu cuvânt și a ajunge la pace și a obține pacea cu pacea și nu cu războiul este mai mare glorie decât a o da oamenilor cu sabia” (Epistula 229, 2: PL 33, 1020).
[243] Scrisoarea enciclică Pacem in terris (11 aprilie 1963), 67: AAS 55 (1963), 291.
[244] Mesaj adresat Conferinței ONU pentru negocierea unui instrument obligatoriu din punct de vedere juridic cu privire la interzicerea armelor nucleare (23 martie 2017): AAS 109 (2017), 394-396.
[245] Cf. Sfântul Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio (26 martie 1967), 51: AAS 59 (1967), 282.
[246] Cf. Scrisoarea enciclică Evangelium vitae (25 martie 1995), 56: AAS 87 (1995), 463-464.
[247] Discurs cu ocazia celei de-a 25-a aniversări a Catehismului Bisericii Catolice (11 octombrie 2017): AAS 109 (2017), 1196.
[248] Cf. Congregația pentru Doctrina Credinței, Scrisoare către episcopi cu privire la noua redactare a nr. 2267 din Catehismul Bisericii Catolice despre pedeapsa cu moartea (1 august 2018): L’Osservatore Romano, 3 august 2018, pag. 8.
[249] Discurs adresat unei delegații a Asociației Internaționale de Drept Penal (23 octombrie 2014): AAS 106 (2014), 840.
[250] Consiliul Pontifical al Dreptății și Păcii, Compendiu de doctrină socială a Bisericii, 402.
[251] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Discurs la Asociația Națională a Magistraților (31 martie 2000), 4: AAS 92 (2000), 633.
[252] Divinae Institutiones VI, 20, 17: PL 6, 708.
[253] Epistula 97 (responsa ad consulta bulgarorum), 25: PL 119, 991.
[254] Epistula ad Marcellinum, 133, 1.2: PL 33, 509.
[255] Discurs adresat delegației Asociației Internaționale de Drept Penal (23 octombrie 2014): AAS 106 (2014), 840-841.
[256] Ibidem: AAS 106 (2014), 842.
[257] Ibidem.
[258] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Evangelium vitae (25 martie 1995), 9: AAS 87 (1995), 411.
[259] Conferința Episcopilor Catolici din India, Response of the Church in India to the present day challenges (9 martie 2016).
[260] Omilia la Sfânta Liturghie, Domus Sanctae Marthae (17 mai 2020).
[261] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 19: AAS 101 (2009), 655.
[262] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus (1 mai 1991), 44: AAS 83 (1991), 849.
[263] Discurs adresat liderilor altor religii și altor denominațiuni creștine, Tirana – Albania (21 septembrie 2014): Insegnamenti, II, 2 (2014), 277.
[264] Document despre fraternitatea umană pentru pacea mondială și conviețuirea comună, Abu Dhabi (4 februarie 2019), L’Osservatore Romano, 4-5 februarie 2019, pag. 6.
[265] Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 256: AAS 105 (2013), 1123.
[266] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005), 28: AAS 98 (2006), 240.
[267] „Ființa umană este un animal politic” (Aristotel, Politica, 1253a 1-3).
[268] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 11: AAS 101 (2009), 648.
[269] Discurs adresat comunității catolice, Rakovsky – Bulgaria (6 mai 2019): L’Osservatore Romano, 8 mai 2019, pag. 9.
[270] Omilia la Sfânta Liturghie, Santiago de Cuba (22 septembrie 2015): AAS 107 (2015), 1005.
[271] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Declarația Nostra aetate, 2.
[272] Discurs la Întâlnirea ecumenică, Riga – Letonia (24 septembrie 2018): L’Osservatore Romano, 24-25 septembrie 2018, pag. 8.
[273] Lectio divina la Universitatea Pontificală Lateran (26 martie 2019): L’Osservatore Romano, 27 martie 2019, pag. 10.
[274] Sfântul Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Ecclesiam suam (6 august 1964), 101: AAS 56 (1964), 650.
[275] Discurs adresat autorităților palestiniene, Betleem – Palestina (25 mai 2014): Insegnamenti, II, 1 (2014), 597.
[276] Enarrationes in Psalmos, 130, 6: PL 37, 1707.
[277] Declarație comună a Sfântului Părinte Francisc și a patriarhului ecumenic Bartolomeu I, Ierusalim (25 mai 2014), 5: L’Osservatore Romano, 26-27 mai 2014, pag. 6.
[278] Din filmul Papa Francisc. Un om de cuvânt. Speranța este un mesaj universal, de Wim Wenders (2018).
[279] Exortația apostolică post-sinodală Querida Amazonia (2 februarie 2020), 106.
[280] Omilia la Sfânta Liturghie, Colombo – Sri Lanka (14 ianuarie 2015): AAS 107 (2015), 139.
[281] Document despre fraternitatea umană pentru pacea mondială și conviețuirea comună, Abu Dhabi (4 februarie 2019): L’Osservatore Romano, 4-5 februarie 2019, pag. 7.
[282] Discurs adresat autorităților, Sarajevo – Bosnia-Herțegovina (6 iunie 2015): L’Osservatore Romano, 7 iunie 2015, pag. 7.
[283] Discurs adresat participanților la Întâlnirea internațională pentru pace promovată de Comunitatea „Sfântul Egidiu” (30 septembrie 2013): Insegnamenti, I, 2 (2013), 301-302.
[284] Document despre fraternitatea umană pentru pacea mondială și conviețuirea comună, Abu Dhabi (4 februarie 2019): L’Osservatore Romano, 4-5 februarie 2019, pag. 6.
[285] Ibidem.
[286] Cf. B. Charles de Foucauld, Meditație despre Tatăl nostru (23 ianuarie 1897): Opere spirituali, Ed. Paoline, Roma 1983, 555-562.
[287] Idem, Scrisoare către Henry de Castries (29 noiembrie 1901): Idem, Solo con Dio in compagnia dei fratelli, a cura di E. Bolis, Ed. Paoline, Milano 2002, 254.
[288] Idem, Scrisoare către Madame de Bondy (7 ianuarie 1902): cit. în P. Sourisseau, Charles de Foucauld 1858-1916. Biografia, trad. îngrijită de Discipolele Evangheliei și de A. Mandonico, Effatà, Cantalupa (TO), 359. Așa îl numea și Sfântul Paul al VI-lea elogiind angajarea sa: Enciclica Populorum progressio (26 martie 1967), 12: AAS 59 (1967), 263.