Scrisoarea Apostolică Divini Amoris Scientia

DIVINI AMORIS SCIENTIA

Scrisoarea apostolică pentru proclamarea
Sfintei Tereza a Pruncului Isus și a Sfintei Fețe
Doctor al Bisericii universale

1. ȘTIINȚA IUBIRII DIVINE pe care Tatăl îndurărilor o revarsă prin Isus Cristos în Duhul Sfânt, este un dar făcut celor mici și umili, pentru ca ei să cunoască și să proclame misterele Împărăției, ascunse celor înțelepți și pricepuți; de aceea Isus s-a bucurat în Duhul Sfânt, slăvindu-l pe Tatăl care a binevoit astfel (cf. Luca 10, 21-22; Matei 11,25-26).

Maica Biserică se bucură și ea să vadă că, de-a lungul istoriei, Domnul a continuat să se descopere celor mici și umili, făcându-i capabili pe cei pe care i-a ales, prin Duhul care „toate le cercetează, chiar și adâncurile lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2,10), să vorbească despre „cele dăruite nouă de Dumnezeu (…), dar nu în cuvinte învățate din înțelepciunea omenească, ci în cuvinte învățate de la Duhul Sfânt, lămurind lucruri spirituale prin cuvinte spirituale” (1 Corinteni 2,12-13). Duhul Sfânt călăuzește, astfel, Biserica spre tot adevărul, o înzestrează cu diferite daruri, o împodobește cu roadele Sale, o întinerește prin puterea Evangheliei și o face capabilă să scruteze semnele timpului pentru a răspunde tot mai bine la voința lui Dumnezeu (cf. Lumen gentium, nn. 4,12; Gaudium et spes n. 4).

Printre cei mici cărora le-au fost descoperite misterele Împărăției într-un mod cu totul deosebit, strălucește Tereza a Pruncului Isus și a Sfintei Fețe, călugăriță cu voturi în Ordinul Carmelitelor desculțe, de la a cărei intrare în patria cerească sărbătorim centenarul în acest an.

În timpul vieții sale, Tereza a descoperit „lumini noi, înțelesuri ascunse și tainice” (Manuscris A, 83v) și a primit de la dumnezeiescul Învățător „știința Iubirii”, pe care apoi a făcut-o cunoscută în scrierile sale, cu o deosebită originalitate (cf. Manuscris B, 1r). Această știință este expresia luminoasă a modului în care ea a cunoscut misterul Împărăției și a experimentat harul. Poate fi considerată o carismă specială a înțelepciunii evanghelice pe care Tereza, asemenea altor sfinți și învățători ai credinței, a dobândit-o în rugăciune (cf. Manuscris C, 36r).

2. În secolul nostru, exemplul vieții ei și doctrina sa evanghelică au fost primite în mod rapid, universal și constant. Într-un fel asemenea maturității sale spirituale timpurii, sfințenia ei a fost recunoscută de către Biserică în câțiva ani. Într-adevăr, la 10 iunie 1914, Pius al X-lea semna decretul de introducere a cauzei beatificării; la 14 august 1921, Benedict al XV-lea declara eroismul virtuților slujitoarei lui Dumnezeu și pronunța, cu această ocazie, un discurs despre calea copilăriei spirituale; Pius al XI-lea o proclama fericită la 29 aprilie 1923. La puțin timp după aceea, la 17 mai 1925, același Papă o canoniza în Bazilica Sfântul Petru în fața unei mulțimi imense, scoțând în evidență splendoarea virtuților ei, ca și originalitatea doctrinei sale; doi ani mai târziu, la 14 decembrie 1927, la cererea multor episcopi misionari, o proclama patroană a misiunilor, împreună cu Francisc Xaveriu.

Ca urmare a acestor consacrări, strălucirea spirituală a Terezei a Pruncului Isus s-a intensificat în Biserică și s-a răspândit în lumea întreagă. Multe institute de viață consacrată și mișcări ecleziale, mai ales din Bisericile tinere, au ales-o ca patroană și îndrumătoare în viața spirituală, inspirându-se din doctrina ei. Mesajul său, sintetizat adesea în așa-zisa „cale îngustă”, și care nu este alta decât calea evanghelică a sfințeniei deschisă tuturor, a fost studiat de teologi și de specialiști în spiritualitate. Sub patronajul sfintei din Lisieux, au fost ridicate și consacrate Domnului numeroase catedrale, bazilici, sanctuare și biserici în lumea întreagă. Cultul său este celebrat de către Biserica Catolică în diferitele rituri din Orient și Occident. Mulți credincioși au putut experimenta puterea mijlocirii sale. Mulți sunt aceia care, chemați la slujirea sacerdotală sau la viața consacrată, mai ales în misiuni sau în viața contemplativă, atribuie harul divin al chemării lor mijlocirii și exemplului ei.

3. Păstorii Bisericii, începând cu predecesorii mei, Papii acestui secol, care au propus sfințenia ei ca exemplu pentru toți, au subliniat, de asemenea, că Tereza este învățătoare de viață spirituală printr-o doctrină simplă și profundă în același timp, pe care ea a extras-o din izvoarele Evangheliei, sub călăuzirea dumnezeiescului Învățător și pe care a transmis-o mai apoi fraților și surorilor din Biserică într-un mod foarte convingător (cf. Manuscris B, 2 v – 3 r).

Această doctrină spirituală ne-a fost transmisă îndeosebi prin autobiografia ei care, plecând de la trei manuscrise pe care le-a redactat în ultimii ani ai vieții sale și care au fost publicate la un an după moartea sa sub titlul Istoria unui suflet (Lisieux, 1898), a trezit un interes extraordinar până în zilele noastre. Această autobiografie, tradusă împreună cu alte scrieri ale sale în aproximativ cincizeci de limbi, a făcut-o cunoscută pe Tereza în toate colțurile lumii, ca și în afara Bisericii Catolice. La un secol de la moartea sa, Tereza a Pruncului Isus este recunoscută și astăzi ca unul dintre marii învățători spirituali ai timpului nostru.

4. Nu este deci surprinzător faptul că i-au fost prezentate Scaunului Apostolic numeroase cereri pentru ca ea să primească titlul de Doctor al Bisericii universale.

De câțiva ani, și mai cu seamă în preajma fericitei celebrări a primului centenar de la moartea sa, aceste cereri sunt în număr din ce în ce mai mare din partea Conferințelor episcopale; în plus, au avut loc Congrese de studiu, și sporesc publicațiile care pun în valoare faptul că Tereza a Pruncului Isus posedă o înțelepciune extraordinară și că doctrina sa îi ajută pe nenumărați bărbați și femei de toate condițiile sociale să-l cunoască și să-l iubească pe Isus Cristos și Evanghelia sa.

În lumina acestor lucruri, am hotărât să se facă un studiu atent pentru a putea vedea dacă sfânta din Lisieux întrunește calitățile cerute pentru a putea fi cinstită cu titlul de Doctor al Bisericii universale.

5. În acest context, îmi face plăcere să reamintesc pe scurt câteva etape ale vieții Terezei a Pruncului Isus. Ea s-a născut la Alençon, în Franța, la 2 ianuarie 1873. Este botezată două zile mai târziu în biserica Notre-Dame, primind numele de Marie Françoise Thérese. Părinții săi sunt Louis Martin și Zélie Guérin, cărora le-am recunoscut de curând eroismul virtuților. După moartea mamei sale, la 28 august 1877, Tereza se stabilește împreună cu întreaga familie în orașul Lisieux unde, înconjurată de afecțiunea tatălui său și a surorilor sale, primește o educație în același timp exigentă și plină de duioșie.

Spre sfârșitul anului 1879, se apropie pentru prima dată de sacramentul pocăinței. În ziua de Rusalii a anului 1883, ea beneficiază de harul deosebit al vindecării de o boală gravă, prin mijlocirea Fecioarei Maria a Izbânzilor. Sub îndrumarea benedictinelor din Lisieux, la 8 mai 1884 primește prima împărtășanie, după o pregătire intensă, încununată de o deosebită experimentare a harului unirii intime cu Isus. Câteva săptămâni mai târziu, la 14 iunie a aceluiași an, primește sacramentul Mirului, fiind pe deplin conștientă de ceea ce comportă darul Duhului Sfânt în participarea ei la harul Coborârii Duhului Sfânt. În 1886, de Crăciun, trăiește o experiență spirituală foarte profundă, pe care o definește ca pe „convertirea sa deplină”. Datorită acestei experiențe, depășește fragilitatea emotivă cu care a rămas după moartea mamei sale și întreprinde o „cursă cu pași de uriaș” pe calea desăvârșirii” (cf. Manuscris A, 44v – 45v).

Tereza dorește să îmbrățișeze viața contemplativă a Carmelului din Lisieux, asemenea surorilor ei Paulina și Maria, însă vârsta fragedă o împiedică. Cu ocazia unui pelerinaj în Italia, după ce a vizitat Casa de la Loretto și Cetatea eternă, în timpul audienței pe care Papa a acordat-o credincioșilor diecezei din Lisieux, la 20 noiembrie 1887, ea îi cere cu îndrăzneală filială lui Leon al XIII-lea permisiunea de a intra în Carmel la vârsta de 15 ani.

La 9 aprilie 1888 intră în Carmelul din Lisieux; în anul următor, la 10 ianuarie, primește veșmântul Ordinului Fecioarei și depune voturile la 8 septembrie 1890, de sărbătoarea Nașterii Fecioarei Maria. În Carmel ea se angajează pe calea desăvârșirii trasată de Maica fondatoare, Tereza a lui Isus, cu o fervoare și o fidelitate autentică, prin îndeplinirea feluritelor slujiri comunitare care îi sunt încredințate. Luminată de Cuvântul lui Dumnezeu, mult încercată prin îmbolnăvirea iubitului său tată, Louis Martin, care moare la 29 iulie 1894, Tereza înaintează în sfințenie, punând accent pe caracterul central al iubirii. Ea descoperă și transmite și novicelor încredințate grijii sale calea îngustă a copilăriei spirituale, în timp ce avansând ea însăși pe această cale, pătrunde tot mai mult în misterul Bisericii și, atrasă de iubirea lui Cristos, simte cum se consolidează în ea chemarea apostolică și misionară care o îndeamnă să antreneze lumea întreagă, împreună cu ea, spre întâlnirea cu Mirele divin.

La 9 iunie 1895, de sărbătoarea Preasfintei Treimi, se oferă pe sine ca jertfă de ispășire Iubirii milostive a lui Dumnezeu. La 3 aprilie a anului următor, în noaptea dintre Joia Mare și Vinerea Mare, simte primele semne ale bolii care o va duce la moarte. Tereza o acceptă ca pe o tainică vizită a Mirelui divin. În același timp, este încercată în credință, lucru ce va dura până la moartea sa. Agravându-se starea sănătății sale, este transferată la infirmerie la 8 iulie 1897. Surorile sale și alte călugărițe îi culeg cuvintele, în timp ce sporesc suferințele și încercările sale, suportate cu răbdare, până ating apogeul prin moartea sa în după amiaza zilei de 30 septembrie 1897. „Eu nu mor, ci intru în viață”, i-a scris ea unui frate spiritual, abatele Belliere (Scrisori 244). Ultimele sale cuvinte: „Dumnezeul meu… te iubesc !”, i-au pecetluit existența.

6. Tereza a Pruncului Isus ne-a lăsat scrieri care i-au atras pe drept cuvânt meritul de a fi considerată învățătoare de viață spirituală. Opera sa principală rămâne relatarea vieții sale în cele trei Manuscrise autobiografice A, B și C, publicate de la început sub titlul care a devenit repede celebru: Istoria unui suflet.

În Manuscrisul A, pe care l-a redactat la cererea surorii sale Agneza a lui Isus, pe-atunci superioara mănăstirii, și căreia i-l încredințează la 21 ianuarie 1896, Tereza descrie etapele experienței sale religioase: primii ani ai copilăriei, mai cu seamă evenimentul primei sale împărtășanii și al mirului, adolescența sa, până la intrarea în Carmel și depunerea voturilor.

Manuscrisul B, redactat în timpul reculegerii spirituale din același an, la cererea surorii sale Maria a Preasfintei Inimi a lui Isus, conține unele dintre cele mai frumoase, cele mai cunoscute și cele mai citate pagini ale sfintei din Lisieux. Din ele reiese deplina maturitate a sfintei, atunci când vorbește despre vocația ei în Biserică, Mireasa lui Cristos, și Maica sufletelor.

Manuscrisul C, alcătuit în luna iunie și în primele zile ale lui iulie 1897, cu câteva luni înaintea morții sale, și dedicat stareței Maria de Gonzaga, care i-l ceruse, completează amintirile din Manuscrisul A asupra vieții din Carmel. Aceste pagini dovedesc înțelepciunea supranaturală a autoarei. Tereza reamintește câteva experiențe foarte puternice din această ultimă perioadă a vieții sale. Consacră impresionante pagini încercării credinței: un har de purificare care o cufundă într-o lungă și dureroasă noapte întunecoasă, unde se sprijină pe încrederea sa în iubirea îndurătoare și părintească a lui Dumnezeu. Tot aici, și fără să se repete, Tereza face să strălucească lumina strălucitoare a Evangheliei. Găsim aici cele mai frumoase pagini pe care ea le-a consacrat abandonării pline de încredere în mâinile lui Dumnezeu, unității ce există între iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de aproapele, vocației sale misionare în Biserică.

În aceste trei manuscrise, unde se regăsește o unitate tematică și descrierea progresivă a vieții sale și a itinerarului său spiritual, Tereza ne-a lăsat o autobiografie originală și care este istoria sufletului său. Din ea reiese că prin viața ei Dumnezeu a prezentat lumii un mesaj specific, arătând o cale evanghelică, „calea cea îngustă”, pe care toți oamenii o pot străbate pentru că toți sunt chemați la sfințenie.

În cele 266 de Scrisori care s-au păstrat, adresate membrilor familiei sale, călugărițelor, „fraților” săi misionari, Tereza transmite înțelepciunea sa și expune o învățătură care constituie de fapt o profundă exercitare a îndrumării spirituale a sufletelor.

Scrierile sale conțin și 54 de poezii inspirate din Sfânta Scriptură, dintre care unele au o mare încărcătură teologică și spirituală. Două dintre aceste poezii merită să fie amintite în mod special: A trăi din iubire ! … (Poezii 17) și De ce te iubesc, o, Marie! (Poezii 54), aceasta din urmă prezentând o sinteză originală a itinerarului Fecioarei Maria, conform Evangheliei. Trebuie să mai adăugăm la această operă opt Recreații pioase: compoziții poetice și teatrale, concepute și reprezentate de către sfântă pentru comunitatea sa cu ocazia anumitor sărbători, urmând tradiția Carmelului. Printre celelalte scrieri trebuie să amintim și 21 de Rugăciuni. Și nu putem uita nici culegerea de cuvinte rostite în timpul ultimelor luni ale vieții sale. Aceste cuvinte, care s-au păstrat în mai multe redactări, cunoscute ca Novissima verba , au primit și titlul de Ultimele convorbiri.

7. Plecând de la studiul atent al scrierilor Sfintei Tereza a Pruncului Isus și ținând cont de răspândirea pe care ele au avut-o în Biserică, putem reliefa aspectele evidente ale „doctrinei eminente”, care constituie elementul esențial pe care se întemeiază atribuirea titlului de Doctor al Bisericii.

În primul rând, constatăm o carismă deosebită a înțelepciunii. Această tânără carmelită, într-adevăr, fără o formare teologică specială, dar luminată de lumina Evangheliei, simte că este învățată de dumnezeiescul Învățător care, după cum spunea ea, este „Doctorul doctorilor” (Manuscris A, 83 v), de la care primește „învățămintele divine”( Manuscris B, 1 r). Simte cum se împlinesc în ea cuvintele Scripturii: „Cine este neînțelept, să intre la mine”. (…) „Celor mici, Domnul le va arăta milă” (Manuscris B, 1 v; cf. Proverbe 9, 4; Cartea Înțelepciunii 6, 6); și se știe instruită în știința iubirii, ascunsă celor înțelepți și pricepuți, pe care dumnezeiescul Învățător a binevoit să i-o descopere, asemenea pruncilor (cf. Manuscris A, 49 r; Luca 10, 21-22).

Pius al XI-lea, care o considera pe Tereza „steaua pontificatului său”, n-a ezitat să afirme în omilia din ziua canonizării ei, din 17 mai 1925: „Duhul adevărului i s-a descoperit și i-a destăinuit ceea ce în mod obișnuit ascunde celor înțelepților și pricepuți, pentru a le face cunoscute pruncilor. Astfel, conform mărturiei predecesorului meu, ea a stăpânit o atare știință a celor de sus, încât poate arăta sufletelor o cale sigură a mântuirii” (Documentele Scaunului Apostolic 17, 1925, pag. 213).

Învățătura ei nu este numai conformă cu Scriptura și cu credința catolică, dar ea excelează (eminet) prin profunzimea și înțelepciunea sintetică la care a ajuns. Doctrina sa este în același timp o mărturisire de credință a Bisericii, o trăire a tainei creștine, precum și o cale spre sfințenie. Dând dovadă de maturitate, Tereza oferă o sinteză a spiritualității creștine; ea unește teologia cu viața spirituală, pe care o expune cu vigoare și autoritate, cu o mare putere de convingere și de comunicare, după cum o dovedește primirea și răspândirea mesajului ei în rândul Poporului lui Dumnezeu.

Învățătura Terezei expune cu coerență și integrează într-un ansamblu armonios dogmele credinței creștine considerate ca doctrină a adevărului și experiență de viață. Legat de aceasta, nu trebuie să uităm că, așa cum ne învață Conciliul Vatican II, înțelegerea tezaurului credinței transmis de către apostoli crește în Biserică sub asistența Duhului Sfânt: „Înțelegerea lucrurilor și cuvintelor transmise crește prin meditarea și studierea lor de către credincioși, care le păstrează în inimă (cf. Luca 2, 19 și 51), prin pătrunderea adâncă ce decurge din experiența spirituală și prin propovăduirea acelora care, odată cu succesiunea episcopală, au primit o carismă sigură a adevărului (Dei verbum, nr. 8).

Poate că în scrierile Terezei de Lisieux nu găsim, ca la alți Doctori ai Bisericii, o prezentare elaborată științific a celor ce țin de Dumnezeu, dar putem descoperi în ele o mărturie strălucită a credinței care, în timp ce primește cu o iubire plină de încredere bunăvoința milostivă a lui Dumnezeu și mântuirea în Cristos, revelează misterul și sfințenia Bisericii.

Așadar, în sfânta din Lisieux, putem recunoaște, pe drept cuvânt, carisma de Doctor al Bisericii, atât pentru harul pe care l-a primit de la Duhul Sfânt pentru a trăi și face cunoscută experiența sa de credință, cât și pentru înțelegerea sa deosebită a misterului lui Cristos. În ea se regăsesc darurile legii celei noi, adică harul Duhului Sfânt, care se manifestă în credința vie ce acționează prin iubire (cf. Sfântul Toma de Aquino, Summa theologica, I-II, q. 106, a. 1; q. 108, a. 1).

Putem să aplicăm la Tereza de Lisieux ceea ce spunea predecesorul meu, Paul al VI-lea, despre o altă tânără sfântă, Doctor al Bisericii, Ecaterina de Sienna: „Ceea ce impresionează mai mult la sfântă, este înțelepciunea primită, adică însușirea strălucită, profundă și entuziastă a adevărurilor dumnezeiești și a misterelor credinței (…): o însușire înlesnită, într-adevăr, de daruri naturale deosebite, dar în mod evident extraordinară, datorită carismei înțelepciunii Duhului Sfânt” (Documentele Scaunului Apostolic 62, 1970, p. 675).

8. Cu doctrina sa proprie și cu stilul său unic, Tereza se prezintă ca o autentică învățătoare a credinței și a vieții creștine. Prin scrierile sale, ca și prin expunerile sfinților Părinți, trece seva dătătoare de viață a tradiției catolice ale cărei bogății, după cum atestă și Conciliul Vatican II, ” se revarsă în practica și în viața Bisericii care crede și se roagă” (Dei verbum, n. 8).

Doctrina Terezei din Lisieux, analizată în genul său literar, legată fiind de educația și de cultura ei, și evaluată în raport cu condițiile speifice epocii sale, se prezintă într-o providențială armonie cu tradiția cea mai autentică a Bisericii, atât în ce privește mărturisirea credinței catolice, cât și promovarea vieții spirituale celei mai autentice, propusă tuturor credincioșilor într-un limbaj viu și accesibil.

Ea a făcut să strălucească în timpul nostru frumusețea Evangheliei; a avut misiunea de a face cunoscută și iubită Biserica, Trupul mistic al lui Cristos; a contribuit la vindecarea sufletelor de rigorile și temerile doctrinei janseniste, înclinată să sublinieze mai mult dreptatea lui Dumnezeu decât milostivirea sa divină. A contemplat și a adorat în milostivirea lui Dumnezeu toate perfecțiunile divine, pentru că „Dreptatea însăși (și poate că mai mult decât oricare alta) îmi pare înveșmântată în iubire” (Manuscris A, 83 v). Ea a devenit astfel o icoană vie a acestui Dumnezeu care, conform rugăciunii Bisericii „își arată atotputernicia în îndurare și iertare” (cf. Missale Romanum, Collecta, XXVI-a duminică a timpului de peste an).

Deși Tereza nu are un corpus doctrinal propriu zis, din scrierile sale strălucesc adevărate sclipiri de doctrină care, ca printr-un dar al Duhului Sfânt, concentrează esența însăși a mesajului Revelației într-o viziune originală și inedită, prezentând o învățătură de o calitate deosebită.

De fapt, esența mesajului său îl constituie însăși misterul lui Dumnezeu-Iubire, a lui Dumnezeu întreit, infinit de desăvârșit în sine. Dacă experiența creștină autentică trebuie să fie conformă cu adevărurile revelate, prin care Dumnezeu se dezvăluie și face cunoscut misterul voinței sale (cf. Dei verbum, nr. 2), trebuie să afirmăm că Tereza a experimentat Revelația divină, reușind să contemple realitățile fundamentale ale credinței noastre unite în misterul vieții trinitare. La cel mai înalt nivel se află, ca izvor și scop, iubirea milostivă a celor trei persoane divine, după cum afirmă ea, mai ales în al său Act de ofrandă Iubirii milostive. La bază, de partea subiectului, stă experiența de a fi copii adoptivi ai Tatălui, în Isus; acesta este sensul cel mai autentic al copilăriei spirituale, adică a experienței filiațiunii divine, sub acțiunea Duhului Sfânt. Tot la bază și în fața noastră, stă aproapele, ceilalți, iar noi trebuie să cooperăm la mântuirea lor cu și în Isus, cu însăși iubirea lui milostivă.

Prin copilăria spirituală experimentăm că totul vine de la Dumnezeu, că totul se întoarce la El și rămâne în El, spre mântuirea tuturor, în misterul iubirii milostive. Acesta este mesajul doctrinar învățat de această sfântă și trăit de ea.

Ca și pentru sfinții Bisericii din toate timpurile, și pentru ea, în experiența sa spirituală, Cristos constituie esența și plinătatea Revelației. Tereza L-a cunoscut pe Isus, L-a iubit și L-a făcut iubit cu iubirea înflăcărată a unei mirese. A pătruns tainele copilăriei lui, cuvintele Evangheliei lui, pătimirea Slujitorului suferind întipărită pe sfânta sa Față, strălucirea vieții sale glorioase, prezența lui euharistică. Ea a cântat toate formele iubirii dumnezeiești a lui Cristos, așa cum sunt ele prezentate în Evanghelie (cf. PN 24, Isuse, preaiubitul meu, amintește-ți !).

Tereza a fost luminată îndeosebi asupra realității Trupului mistic al lui Cristos, asupra diversității carismelor sale, a darurilor Duhului Sfânt, asupra puterii deosebite a iubirii care este într-un fel însăși inima Bisericii, unde ea și-a descoperit vocația de contemplativă și misionară (cf. Manuscris B, 2 r – 3 v).

În sfârșit, printre capitolele cele mai originale ale științei sale spirituale, trebuie să amintim cercetarea înțeleaptă a Terezei asupra misterului și itinerarului Fecioarei Maria, ajungând la rezultate foarte apropiate de doctrina Conciliului Vatican II din capitolul 8 al Constituției Lumen gentium, ca și de ceea ce eu însumi am propus în enciclica mea Redemptoris Mater din 25 martie 1987.

9. Izvorul principal al experienței sale spirituale și a învățăturii sale este Cuvântul lui Dumnezeu din Vechiul și Noul Testament. Ea însăși mărturisește acest lucru, îndeosebi punând în evidență iubirea sa înflăcărată pentru Evangheliei (cf. Manuscris A, 83 v). În scrierile sale pot fi numărate peste o mie de referințe biblice: mai mult de 400 din Vechiul Testament și peste 600 din Noul Testament .

În ciuda formației sale insuficiente și a absenței instrumentelor de studiere si interpretare a cărților sfinte, Tereza s-a adâncit în meditarea Cuvântului lui Dumnezeu cu o credință și o naturalețe deosebită. Sub influența Duhului, a reușit să ajungă, pentru sine și pentru ceilalți, la o cunoaștere profundă a Revelației. Concentrându-se cu iubire asupra Scripturii (ea ar fi vrut chiar să cunoască ebraica și greaca pentru a înțelege mai bine spiritul și litera cărților sfinte), a arătat importanța pe care o au izvoarele biblice în viața spirituală, a pus în evidență originalitatea și prospețimea Evangheliei, s-a interesat în mod serios de exegeza spirituală a Cuvântului lui Dumnezeu, atât din Vechiul cât și din Noul Testament. A descoperit astfel comori ascunse, însușindu-și cuvinte și fapte, uneori nu fără o îndrăzneală supranaturală ca atunci când, citind textele lui Paul (cf. 1 Corinteni 12-13), a descoperit vocația sa pentru iubire (cf. Manuscris B, 3 r – 3 v). Luminată de Cuvântul revelat, Tereza a scris pagini geniale despre unitatea dintre iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de aproapele (cf. Manuscris C, 11 v – 19 r); s-a identificat cu rugăciunea lui Isus de la ultima Cină, ca expresie a mijlocirii sale pentru mântuirea tuturor (cf. Manuscris C, 34 r – 35 r).

Doctrina sa este conformă cu învățătura Bisericii, așa cum s-a spus mai sus. Încă din copilărie ea a fost educată de familia sa să participe la rugăciune și la cultul liturgic. Pentru a se pregăti pentru prima spovadă, prima împărtășanie și pentru sacramentul mirului, a dat dovadă de o iubire extraordinară față de adevărurile de credință, și a învățat Catehismul aproape cuvânt cu cuvânt (cf. Manuscris A, 34 r – 37 v). La sfârșitul vieții sale a scris cu propriul sânge Crezul, ca expresie a atașamentului său fără rezerve față de mărturisirea de credință.

În afara cuvintelor Scripturii și a doctrinei Bisericii, Tereza s-a hrănit de foarte tânără cu învățătura Imitației lui Cristos, pe care o știa aproape pe de rost, așa cum recunoștea ea însăși (cf. Manuscris A, 47 r). În vederea desăvârșirii vocației sale carmelite, scrierile Maicii fondatoare, Tereza a lui Isus, au fost hotărâtoare, mai ales cele care expun semnificația contemplativă și eclezială al carismei Carmelului terezian (cf. Manuscris C, 33 v). Dar Tereza s-a hrănit în mod cu totul deosebit din doctrina mistică a sfântului Ioan al Crucii, care a fost adevăratul ei îndrumător spiritual (cf. Manuscris A, 83 r). Nu este așadar surprinzător că la școala acestor sfinți, declarați mai târziu Doctori ai Bisericii, și ea, discipol desăvârșit, a devenit Învățător de viață spirituală.

10. Doctrina spirituală a Terezei de Lisieux a contribuit la creșterea Împărăției lui Dumnezeu. Prin exemplul său de sfințenie, de fidelitate desăvârșită față de maica Biserică, de deplină comuniune cu scaunul lui Petru, ca și prin harurile speciale pe care le-a primit pentru numeroși frați și surori misionari, ea a adus o slujire cu totul deosebită reînnoirii vestirii și trăirii Evangheliei lui Cristos și răspândirii credinței catolice la toate națiunile pământului.

Nu este nevoie să ne extindem asupra universalității mesajului doctrinei tereziene și a importanței receptării mesajului ei de-a lungul secolului ce ne separă de moartea sa; acest lucru a fost bine documentat în studiile realizate în vederea atribuirii sfintei a titlului de Doctor al Bisericii.

Legat de acest lucru, faptul că însuși Magisteriul Bisericii nu doar a recunoscut sfințenia Terezei, dar a și pus în lumină înțelepciunea și doctrina ei, reprezintă o importanță deosebită. Pius al XI-lea a spus despre ea că a fost „cea mai mare sfântă a timpurilor moderne”. Întâmpinând cu bucurie prima ediție în italiană a Istoriei unui suflet , el sublinia roadele pe care le putem culege din spiritualitatea tereziană. Benedict al XV-lea, cu ocazia proclamării eroismului virtuților Slujitoarei lui Dumnezeu, a pus în lumină calea copilăriei spirituale și lăuda știința lucrurilor dumnezeiești acordată de Dumnezeu Terezei pentru a-i învăța pe alții căile mântuirii (cf. Documentele Scaunului Apostolic 13, 1921, pp. 449-452). Pius al XI-lea, cu ocazia beatificării și în cea a canonizării ei, a voit să expună doctrina sfintei și să o recomande, subliniind deosebita sa inspirație divină, (Discorsi di Pio XI, vol. I, Torino, 1959, p. 91) și numind-o învățătoare de viață (cf. Documentele Scaunului Apostolic 17, 1925, pp. 211-214). Atunci când a fost consacrată Bazilica di Lisieux, în 1954, Pius al XII-lea declara, printre altele, că Tereza, prin doctrina sa, a pătruns în însăși esența Evangheliei (cf. Documentele Scaunului Apostolic 46, 1954, pp. 404-408). Cardinalul Angelo Roncalli, viitorul Papă Ioan al XXIII-lea, a mers de mai multe ori la Lisieux, mai ales pe când era Nunțiu la Paris. În timpul pontificatului său, el și-a manifestat în mai multe împrejurări devoțiunea pentru sfântă și a reliefat legăturile dintre doctrina sfintei din Avila și cea a fiicei sale, Tereza din Lisieux (Discorsi, Messaggi, Colloqui, vol II, 1959-1960, pp. 771-772). În timpul desfășurării Conciliului Vatican II, Părinții conciliari au amintit în mai multe rânduri exemplul și doctrina ei. Paul al VI-lea, cu ocazia centenarului nașterii ei, a adresat o scrisoare episcopului de Bayeux și Lisieux, la 2 ianuarie 1973, în care lăuda exemplul pe care l-a dat Tereza prin căutarea lui Dumnezeu, o propunea drept învățătoare de rugăciune și speranță teologală, model de comuniune cu Biserica, recomandând învățătorilor, educatorilor, păstorilor, și chiar teologilor studierea doctrinei ei (cf. Documentele Scaunului Apostolic 65, 1963, pp. 12-15). Eu însumi, în diferite împrejurări, am avut bucuria să evoc figura și doctrina sfintei, mai ales cu ocazia vizitei mele de neuitat la Lisieux, în 2 iunie 1980, când am dorit să amintesc tuturor : „Despre Tereza de Lisieux se poate spune cu convingere că Duhul lui Dumnezeu a îngăduit inimii ei să le descopere oamenilor din timpul nostru misterul fundamental, realitatea Evangheliei (…). „Calea cea îngustă” este calea „copilăriei sfinte”. Pe această cale există ceva unic, un geniu al sfintei Tereza din Lisieux. Există în același timp confirmarea și reînnoirea adevărului celui mai fundamental și mai universal. Care adevăr al mesajului evanghelic este, cu adevărat, mai fundamental și mai universal decât acesta: Dumnezeu este Tatăl nostru iar noi suntem fiii săi ? ” (Învățăturile lui Ioan Paul al II-lea vol. III/1 [1980], p. 1659).

Aceste simple referințe dintr-o serie neîntreruptă de mărturii ale Papilor acestui secol asupra sfințeniei și doctrinei Sfintei Tereza a Pruncului Isus și a răspândirii universale a mesajului său arată în mod clar cu câtă deschidere a primit Biserica, prin păstorii și credincioșii săi, învățătura spirituală a acestei tinere sfinte.

Un semn al receptării ecleziale a învățăturii Sfintei îl putem găsi în recursul la doctrina sa din numeroase documente ale Magisteriului ordinar al Bisericii, îndeosebi atunci când este vorba de vocația contemplativă și misionară, de încrederea în Dumnezeu cel drept și îndurător, de bucuria creștină, de chemarea la sfințenie. Despre acest lucru dă mărturie prezența doctrinei ei în recentul Catehism al Bisericii Catolice (nn. 127, 826, 956, 1011, 2011, 2558). Cea căreia i-a plăcut să învețe din catehism adevărurile de credință, a meritat să fie numărată printre mărturisitorii autorizați ai doctrinei catolice.

Tereza se bucură de o universalitate extraordinară. Persoana sa, mesajul său evanghelic al „căii celei înguste” a încrederii și a copilăriei spirituale au primit și continuă să primească o întâmpinare surprinzătoare, care a depășit orice frontieră.

Influența mesajului se extinde înainte de toate la bărbații și femeile a căror sfințenie sau virtuți eroice au fost recunoscute de Biserica însăși, de păstorii Bisericii, de specialiști în teologie și spiritualitate, de preoți și seminariști, de călugări și călugărițe, de mișcările ecleziale și de comunitățile noi, de bărbații și femeile de toate condițiile sociale și de pe toate continentele. Tereza oferă tuturor confirmarea sa că misterul creștin, căruia ea i-a devenit, prin rugăciune, mărturisitoare și apostol, așa cum spune ea cu îndrăzneală, „apostol al apostolilor” (Manuscris A 56 r), trebuie considerat literal, cu cel mai mare realism cu putință, întrucât are o valoare universală în timp și spațiu. Puterea doctrinei sale provine din faptul că ea arată în mod concret felul în care toate promisiunile lui Isus își găsesc împlinirea deplină în credinciosul care știe să accepte cu încredere în viața sa prezența mântuitoare a Răscumpărătorului.

11. Toate aceste motive arată în mod clar actualitatea doctrinei Sfintei din Lisieux precum și influența deosebită a mesajului asupra bărbaților și femeilor din secolul nostru. Anumite împrejurări intervin pentru a face și mai semnificativă desemnarea ei ca Învățătoare a Bisericii din timpul nostru.

Mai întâi, Tereza este o femeie care, apropiindu-se de Evanghelie, a știut să descopere comorile ascunse cu o concretă și profundă rezonanță vitală și cu o înțelepciune proprii geniului feminin. Universalitatea sa îi conferă un loc însemnat printre femeile sfinte care strălucesc prin înțelepciunea lor evanghelică.

Tereza este, în plus, o contemplativă. În secretul Carmelului său a trăit marea aventură a experienței creștine, până la a cunoaște lărgimea, lungimea, înălțimea și adâncimea iubirii lui Cristos (cf. Efeseni 3, 18-19). Dumnezeu a voit ca tainele ei să nu rămână ascunse, permițându-i Terezei să proclame misterele Regelui (cf. Manuscris C, 2 v). Prin viața sa, Tereza oferă o mărturie și o ilustrare teologică a frumuseții vieții contemplative, ca o consacrare totală lui Cristos, Mirele Bisericii, și ca o afirmare a întâietății lui Dumnezeu față de toate celelalte lucruri. Viața sa este o viață tainică ce posedă o fecunditate misterioasă pentru răspândirea Evangheliei și umple Biserica și lumea de buna mireasmă a lui Cristos (cf. Scrisori 169 2 v).

Tereza de Lisieux, în sfârșit, este tânără. Ea a ajuns la maturitatea sfințeniei în plină tinerețe (cf. Manuscris C, 4 r). Astfel, ea se arată ca învățătoare de viață evanghelică, deosebit de eficace pentru a lumina căile tinerilor cărora le revine obligația de a deveni discipoli activi ai săi și mărturisitori ai Evangheliei pentru generațiile ce vin.

Tereza a Pruncului Isus este nu numai Doctorul Bisericii cu vârsta cea mai tânără, dar și cea mai aproape de noi în timp, și subliniază într-un anumit fel perseverența cu care Duhul Domnului trimite Bisericii mesageri ai săi, bărbați și femei, ca învățători și mărturisitori ai credinței. Într-adevăr, oricare ar fi schimbările constatate de-a lungul istoriei și în ciuda urmărilor pe care ele le au în mod obișnuit asupra vieții și gândirii oamenilor din fiecare epocă, nu trebuie să pierdem din vedere continuitatea care-i leagă între ei pe Doctorii Bisericii: ei rămân, în toate împrejurările istorice, mărturisitori ai Evangheliei neschimbate și, prin lumina și puterea primite de la Duh, devin mesageri ai acesteia, vestind-o în toată puritatea sa contemporanilor lor. Tereza este o învățătoare pentru timpul nostru, însetată de cuvinte vii și esențiale, de mărturii eroice și credibile. De aceea, ea este iubită și primită și de către frații și surorile din alte comunități creștine și chiar de persoane necreștine.

12. În acest an în care celebrăm centenarul morții glorioase a Terezei a Pruncului Isus și a Sfintei Fețe, în timp ce ne pregătim pentru celebrarea marelui Jubileu al Anului 2000, după ce am primit cereri numeroase și demne de încredere, în special din partea Conferințelor episcopale din lumea întreagă, și după ce am primit cererea oficială, sau Supplex Libellus, care mi-a fost adresată la 8 martie 1997 de către Episcopul de Bayeux și Lisieux, ca și din partea Superiorului general al Ordinului Carmeliților desculți ai Preasfintei Fecioare Maria de pe Muntele Carmel precum și din partea Postulatorului general al acestui ordin, am hotărât să încredințez Congregației pentru Cauzele sfinților, competentă în materie, studiul specific al cauzei pentru atribuirea Doctoratului acestei sfinte, „după ce am obținut avizul Congregației pentru Doctrina credinței în ceea ce privește eminența doctrinei ei” (Constituția apostolică Pastor bonus, nr. 73).

După ce am adunat documentația necesară, cele două Congregații mai sus amintite au abordat problema în reuniunile respective ale consultanților lor: cea a Congregației pentru Doctrina credinței la 5 mai 1997, în ceea ce privește „doctrina eminentă” , iar cea Congregației pentru Cauzele sfinților la 29 mai a aceluiași an, pentru a examina specificul Positio. La 17 iunie următor, Cardinalii și Episcopii membri ai acelorași Congregații, urmând o procedură aprobată de mine în acest scop, s-au reunit în sesiune interdicasterială plenară și au studiat cauza, exprimând în unanimitate avizul favorabil pentru atribuirea sfintei Tereza din Lisieux a titlului de Doctor al Bisericii universale. Acest aviz mi-a fost comunicat personal de către Cardinalul Joseph Ratzinger, Prefect al Congregației pentru Doctrina credinței și de către Pro-Prefectul Congregației pentru Cauzele sfinților, Monseniorul Alberto Bovone, Arhiepiscop titular de Cezareea Numidiei.

Luând în considerare toate acestea, la 24 august trecut, în momentul rugăciunii Angelus , în prezența a sute de episcopi și în fața unei imense mulțimi de tineri din lumea întreagă reuniți la Paris pentru a 12-a Zi Mondială a Tineretului, am vrut să anunț personal intenția mea de a o proclama pe Tereza a Pruncului Isus și a Sfintei Fețe Doctor al Bisericii universale cu ocazia celebrării la Roma a Zilei Mondiale a Misiunilor.

Astăzi, 19 octombrie 1997, în piața Sfântul Petru, plină de credincioși veniți din toate colțurile lumii, în prezența a numeroși Cardinali, Arhiepiscopi și Episcopi ai Bisericii universale,în timpul celebrării solemne a Euharistiei, am proclamat-o Doctor al Bisericii universale pe Tereza a Pruncului Isus și a Sfintei Fețe, rostind aceste cuvinte: Răspunzând voinței unui mare număr de Frați în episcopat și a mulțimii de credincioși din lumea întreagă, după ce am consultat Congregația pentru cauzele sfinților și am obținut avizul Congregației pentru doctrina credinței în ceea ce privește eminența doctrinei sale, cu bună știință și după ce am deliberat îndelung, în virtutea plinătății puterii apostolice, o declarăm Doctor al Bisericii universale pe sfânta Tereza a Pruncului Isus și a Sfintei Fețe, fecioară. În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Acestea fiind îndeplinite în mod legal, cerem ca scrisoarea noastră să fie primită cu respect religios și să aibă efect deplin acum și în viitor; mai mult, ca aceasta să fie judecată și definită în mod legitim, și să fie considerat nul și neavenit ceea ce oricine, indiferent de autoritate, ar încerca să contrazică aceste lucruri, cu bună știință sau fără bună știință.

Dat la Roma, la Sfântul Petru, sub inelul Pescarului, la 19 octombrie 1997.

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Traducător: Clemente Fătu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 19.10.1997
Publicarea pe acest sit: 19.06.2002
Etichete:

Lasă un răspuns