Discursul IPS Ioan Robu la aniversarea a 25 de ani de pontificat ai Papei

Discursul IPS Ioan Robu
Arhiepiscop Mitropolit de București
la aniversarea a 25 de ani de pontificat
ai Papei Ioan Paul al II-lea

Ioan Paul al II lea, neobosit căutător al unității

Vizitând România în luna mai a anului 1999, Sf. Părinte Ioan Paul al II lea a vorbit mult și despre ecumenism.

Sărbătorind 25 de ani ai pontificatului papei Ioan Paul al II lea aș vrea să mă opresc astăzi asupra aspectelor ecumenice în discursurile Sanctității Sale în timpul vizitei la București, interpretate în contextul întregii sale activități în câmp ecumenic.

„Am căutat unitatea cu toate forțele mele și voi continua să mă dăruiesc acestui ideal până la sfârșit”. Aceste cuvinte rostite de Suveranul Pontif în timpul întâlnirii cu Preafericitul Părinte Teoctist și cu cei 35 de metropoliți și episcopi ai Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, sintetizează angajamentul său în dialogul pentru reconcilierea bisericilor creștine nu doar în cadrul vizitei sale în România, prima într-o țară majoritar ortodoxă, ci din momentul în care a fost ales Papă pe 16 octombrie 1978.

Au trecut de atunci 25 de ani, ani plini de o mărturie profundă în favoarea unității. Un timp în care a răsunat fără încetare glasul profetic al urmașului lui Petru, chemarea sa la pace, la înțelegere, la unitate pentru că numai împreuna creștinii pot da dovada de credința lor în Isus Cristos Domnul și Mântuitorul tuturor oamenilor.

Acest glas a răsunat și în urechile românilor care au asistat fie prin intermediul televiziunii, fie personal la venirea Sf. Părinte, pelerin plin de credință și speranță, în România:

„Românie, țară punte între Orient și Occident, punct de răscruce între Europa Centrală și cea Orientală (…), vin la tine în numele lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu și al Preasfintei Fecioare Maria”, spunea Suveranul Pontif, abia ajuns pe pământ românesc.

O vizită istorică ce a lăsat amprenta unei voci, a unei priviri, dar care dincolo de cuvintele rostite a lăsat imaginea unui om plin de iubire, un om care comunica iubirea. Ioan Paul al II lea e convins că „iubirea fraterna este sufletul dialogului si aceasta este calea pentru a depăși obstacolele și dificultățile care stăruie pentru a atinge deplina unitate dintre creștini” așa cum amintea în cadrul audienței generale de la Roma imediat după vizita sa. (Roma, 12.05.1999).

O iubire care știe să mulțumească și să se angajeze, în ascultarea Duhului Sfânt, pe noi căi de cunoaștere și dialog. Adresându-se Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist și membrilor Sf. Sinod, Papa spunea:

„Fie ca dialogul să constituie calea pentru vindecarea rănilor încă deschise și pentru rezolvarea dificultăților ce mai persistă. Victoria carității va fi o pildă nu numai pentru Biserici, dar și pentru întreaga societate. Îl rog pe Dumnezeu, Părinte al milostivirii și Domn al păcii, ca iubirea primită și dăruită, să fie semnul prin care creștinii pot fi recunoscuți ca fideli Domnului lor.”

Dialogul, în viziunea Papei trebuie susținut de rugăciune, trebuie să fie însoțit de o reînnoire a minții și a inimii. Numai astfel poate depăși limitele unui schimb de idei și deveni schimb de daruri, dialog al carității și al adevărului. Caritatea și adevărul, două aspecte importante ale dialogului, trebuie menținute într-o viziune unitară. Un dialog numai al carității nu ar fi sincer fără un dialog al adevărului. Aceste aspecte Sf. Părinte le-a subliniat într-o ocazie importantă în viața milenară a Bisericii, și anume la deschiderea Porții Sfinte a Bazilicii Apostolului Neamurilor în anul Marelui Jubileu 2000. Tot atunci el a voit să amintească următoarele: „Restabilirea unității nu este posibilă fără o convertire interioară, pentru că dorința unității ia naștere și se maturizează prin reînnoirea minții, iubirea adevărului, abnegația de sine însuși și din caritate.”

Dialogul trebuie să continue printr-o serioasă cercetare teologică. Numai cunoașterea reciprocă stă la baza întâlnirii și împărtășirii darurilor pe care fiecare le posedă.

Amintind distinșilor ierarhi prezenți în palatul Patriarhiei de apropierea mileniului trei al erei creștine, Suveranul Pontif a ținut să sublinieze un alt aspect important al drumului spre unitate, și anume mărturia vieții: „Privirea oamenilor este ațintită asupra noastră, în așteptare. (…) vor să vadă dacă și noi suntem capabili să părăsim mrejele orgoliului nostru și ale temerilor noastre pentru a vesti anul de har al Domnului. Trebuie să murim nouă înșine, să îngropăm omul nostru cel vechi în apele nașterii din nou, și să înviem ca noi făpturi”, afirma Sf. Părinte.

Dincolo de cuvintele frumoase mărturia vieții este un mesaj grăitor în favoarea unității, o mărturie care trece prin jertfa de sine. Această idee Sf. Părinte a transmiso și cu prilejul deschiderii Porții Sfinte a Bazilicii Sf. Paul exprimându-se astfel: „Aspirația spre unitate merge împreună cu o profundă capacitate de „sacrificiu” a ceea ce este personal pentru a ne dispune spre o mai mare fidelitate față de Evanghelie. A ne predispune pentru sacrificiu în favoarea unității înseamnă să ne schimbăm privirea, să lărgim orizontul nostru, să recunoaștem acțiunea Duhului Sfânt care lucrează în frații noștri, să descoperim fețe noi de sfințenie și aspecte inedite ale angajamentului creștin.”

Mărturia vieții a fost sigilată de sângele nenumăraților martirilor catolici, ortodocși și protestanți, care n-au pregetat să-și dea viața slujind astfel Unicului și adevăratului Domn.

Pe ei, făuritori ai unității prin jertfa de sine, i-a amintit deseori Sf. Părinte în discursurile sale pe pământ românesc. „Într-adevăr comuniunea dintre creștinii de diverse Confesiuni, reală chiar dacă imperfectă, se confirmă prin martiriul pentru Cristos și se desăvârșește în împărtășirea sfinților” spunea el mulțimii adunate pentru celebrarea Sf. Liturghii Ortodoxe.

Exemplul lor rămâne un îndemn către noi toți să continuăm căutarea unității pe care ei au găsit-o în mărturia supremă.

Asemenea lor, așa cum amintea Sf. Părinte anul acesta la încheierea Săptămânii de rugăciune pentru Unitatea Creștinilor, „să crească în noi capacitatea de a simți fratele în credință, în unitatea corpului mistic ca unul care îmi aparține, pentru a ști să împart cu el bucuriile și suferințele sale” (Roma, 25.01.2003).

Iubirea, dialogul, studiul aprofundat și cunoașterea valorilor celuilalt, rugăciunea continuă, convertirea interioară, sacrificiul, toate acestea sunt importante pe drumul spre unitate în viziunea Papei Ioan Paul al II lea. Sunt importante dar nu sunt de ajuns pentru că nu ne este dat nouă să facem unitatea. Ea este darul Domnului. Și acest aspect, poate cel mai important al ecumenismului, Sf. Părinte nu pierde nici o ocazie pentru a-l reaminti. L-a spus la București afirmând: „Această unitate a creștinilor este înainte de toate, opera Duhului Sfânt, de invocat fără încetare”. L-a spus pelerinilor români prezenți la Roma în timpul Marelui Jubileu: „Unitatea Bisericii este un dar al Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt, pe care trebuie să-l invocăm neîncetat. Ea este în același timp și un angajament încredințat fiecăruia dintre noi, un drum pe care trebuie să-l parcurgem cu perseverență, chiar dacă uneori riscăm să ne descurajăm” (Roma, 9.05.2000). Și îl repetă neîncetat pe străzile lumii unde merge pentru a-l anunța pe Cristos și dorința lui „ca toți ă fie una”.

Strigătul de „Unitate” „Unitate”, care s-a ridicat din rândul mulțimii la sfârșitul Sf. Liturghii din Piața Izvor a rămas pe buzele Sf. Părinte și nu încetează să bată în inima sa. Drept dovadă la sfârșitul unei alte Celebrări, în ianuarie 2000, de data aceasta la Roma, în Bazilica Sf. Paul, unde erau adunați reprezentanții întregii creștinătăți Papa a încheiat astfel: „Unitate, Unitate, acest strigăt pe care l-am auzit l-a București, în timpul vizitei mele, se întoarce ca un puternic ecou. Unitate, Unitate, striga poporul adunat pentru Celebrarea Euharistică: toți creștinii – catolici și ortodocși și protestanți evanghelici – toți strigau împreună Unitate, Unitate. Mulțumesc pentru această voce, pentru această voce mângâietoare a fraților noștri și a surorilor noastre. Poate și noi putem ieși din această bazilică strigând ca ei: Unitate, Unitate, Unité, Unity” (Roma, 18.01.2000).

Și atunci înțelegem că vorbele Sf. Părinte rostite la București „Mă aflu aici printre voi însuflețit numai de dorința adevăratei unități și de voința de a îndeplini ministerul petrin pe care Domnul mi l-a încredințat între frații și surorile în credință” exprimă un adevăr profund al ființei și misiunii sale.

Unitate, Unitate! Să dea Domnul ca acest strigăt ce a răsunat la București să devină realitate începând cu țara noastră.

Pod între Orient și Occident. Cuvinte care exprimă un adevăr din punct de vedere geografic, istoric, cultural și care în același timp indică o misiune.

Pământul vostru românesc, spunea Papa în fața membrilor Sf. Sinod, ” între latinitas și Bizanț, poate deveni punct de întâlnire și comuniune. El este străbătut de marele Danubiu, care udă regiuni din Răsărit și din Apus: fie ca România, ca și acest fluviu, să poată lega raporturi de înțelegere și de comuniune între popoare diverse, contribuind la afirmarea în lume a civilizației iubirii”.

Marcat profund de experiența avută la București, Papa s-a adresat astfel românilor și celor prezenți la Roma în cadrul audienței de miercuri, imediat după vizita sa: „Națiunea română care s-a născut odată cu evanghelizarea – primind sămânța cuvântului Mântuitorului Isus Cristos de la unul din apostolii săi – tot prin Evanghelie va găsi lumina si puterea de ași împlini vocația, de a fi punct de confluență a păcii și a unității în Europa mileniu trei.” (Roma, 12.05.1999).

Și închei cu o urare pe care Sf. Părinte Ioan Paul al II lea ne-a adresat-o în cadrul primului său discurs pe pământul nostru: „Românie, întemeiază-ți viitorul mai departe pe stânca tare a Evangheliei. Cu ajutorul lui Cristos vei fi protagonista unei noi perioade de entuziasm și curaj. Vei fi națiune prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar și făcător de pace”.

Urarea acestui neobosit căutător al unității să rămână pentru noi o încurajare și o lumină în împlinirea vocației de „punte între Orient și Occident”.