Discursul Papei la vizita la refugiații de pe insula Lesbos

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la vizita la refugiații de pe insula Lesbos
duminică, 5 decembrie 2021

Iubiți frați și surori,

Mulțumesc pentru cuvintele voastre. Vă sunt recunoscător, doamnă președinte, pentru prezența dumneavoastră și pentru cuvintele dumneavoastră. Surori, frați, sunt din nou aici pentru a vă întâlni. Sunt aici pentru a vă spune că sunt aproape de voi și s-o spun cu inima. Sunt aici pentru a vedea fețele voastre, pentru a vă privi în ochi. Ochi încărcați de frică și de așteptare, ochi care au văzut violență și sărăcie, ochi brăzdați de prea multe lacrimi. Patriarhul ecumenic și fratele iubit Bartolomeu, în urmă cu cinci ani în această insulă, a spus un lucru care m-a impresionat: „Cel căruia îi este frică de voi nu v-a privit în ochi. Cel căruia îi este frică de voi nu a văzut fețele voastre. Cel căruia îi este frică de voi nu vede copiii voștri. Uită că demnitatea și libertatea transcend frica și diviziunea. Uită că migrația nu este o problemă a Orientului Mijlociu și a Africii de Nord, a Europei și a Greciei. Este o problemă a lumii” (Discurs, 16 aprilie 2016).

Da, este o problemă a lumii, o criză umanitară care îi privește pe toți. Pandemia ne-a lovit global, ne-a făcut să ne simțim cu toții în aceeași barcă, ne-a făcut să simțim ce înseamnă a avea aceleași frici. Am înțeles că marile probleme trebuie înfruntate împreună, pentru că în lumea de astăzi soluțiile fragmentate sunt nepotrivite. Dar, în timp ce se duc înainte cu greutate vaccinările la nivel planetar și ceva, deși printre multe întârzieri și incertitudini, pare să se miște în lupta împotriva schimbărilor climatice, totul pare să șovăie teribil în ceea ce privește migrațiile. Și totuși sunt în joc persoane, vieți umane! Este în joc viitorul tuturor, care va fi senin nu dacă va fi integrat. Numai dacă este reconciliat cu cei mai slabi viitorul va fi prosper. Pentru că atunci când săracii sunt respinși se respinge pacea. Închideri și naționalisme – istoria învață asta – duc la consecințe dezastruoase. De fapt, așa cum a amintit Conciliul al II-lea din Vatican, „voința fermă de a respecta pe ceilalți oameni, celelalte popoare și demnitatea lor, precum și practicarea asiduă a fraternității umane, sunt absolut necesare pentru a construi pacea” (Gaudium et spes, 78). Este o iluzie a crede că este suficient să ne salvgardăm pe noi înșine, apărându-ne de cei mai slabi care bat la ușă. viitorul ne va pune și mai mult în contact unii cu alții. Pentru a-l îndrepta spre bine nu sunt de folos acțiuni unilaterale, ci politici de amplă respirație. Istoria, repet, învață asta, dar încă nu am învățat. Să nu se întoarcă spatele realității, să se termine amânarea continuă a responsabilității, să nu se delege mereu altora problema migratoare, ca și cum nimănui nu i-ar păsa și că ar fi o povară inutilă pe care cineva este constrâns s-o ia asupra sa!

Surori, frați, fețele voastre, ochii voștri ne cer să nu ne întoarcem în cealaltă parte, să nu renegăm umanitatea care ne unește, să ne însușim istoriile voastre și să nu uităm dramele voastre. A scris Elie Wiesel, martor al celei mai mari tragedii din secolul trecut: „Pentru că îmi amintesc de originea noastră comună mă apropii de oameni, frații mei. Pentru că refuz să uit că viitorul lor este important ca și al meu” (From the Kingdom of Memory, Reminiscences, New York, 1990, 10). În această duminică, îl rog pe Dumnezeu să ne trezească din uitarea față de cel care suferă, să ne scuture din individualismul care exclude, să trezească inimile surde la nevoile aproapelui. Și îl rog și pe om, pe fiecare om: să depășim paralizia fricii, indiferența care ucide, dezinteresul cinic care cu mănuși de catifea condamnă la moarte pe cel care se află la margini! Să contrastăm la rădăcină gândirea dominantă, cea care se învârte în jurul propriului eu, al propriilor egoisme personale și naționale, care devin măsură și criteriu al oricărui lucru.

Au trecut cinci ani de la vizita făcută aici cu iubiții frați Bartolomeu și Ieronymos. După tot acest timp constatăm că despre problema migratoare puțin s-a schimbat. Desigur, mulți s-au angajat în primire și în integrare și aș vrea să le mulțumesc multor voluntari și celor care la orice nivel – instituțional, social, caritativ, politic – și-au asumat mari trude, îngrijindu-se de persoane și de problema migratoare. Recunosc angajarea în finanțarea și construirea de structuri demne de primire și mulțumesc din inimă populației locale pentru atât de mult bine făcut și pentru multele jertfe simțite. Și aș vrea să mulțumesc și autorităților locale, care sunt angajate în primirea, în păstrarea și în ducerea înainte a acestor oameni care vin la noi. Mulțumesc! Mulțumesc pentru ceea ce faceți! Dar trebuie să admitem cu amărăciune că această țară, ca altele, este încă la capătul puterilor și că în Europa există unii care persistă să trateze problema ca pe o treabă care nu-i privesc. Acest lucru este tragic. Amintesc [îndreptat spre președinte] ultimele cuvinte ale dumneavoastră: „Europa să facă la fel”. Și câte condiții nedemne de om! Câte hotspot unde migrații și refugiații trăiesc în condiții care sunt la limită, fără a întrevedea soluții la orizont! Și totuși respectarea persoanelor și a drepturilor umane, în special în continentul care nu încetează să le promoveze în lume, ar trebuie să fie mereu salvgardată, și demnitatea fiecăruia ar trebui să fie pusă înainte de toate! Este trist a auzi propunerea, ca soluții, folosirii de fonduri comune pentru a construi ziduri, pentru a construi garduri de sârmă ghimpată. Suntem în epoca zidurilor și a gardurilor de sârmă ghimpată. Desigur, se înțeleg temerile și nesiguranțele, dificultățile și pericolele. Se simt oboseala și frustrarea, accentuate de crizele economică și pandemică, dar problemele nu se rezolvă și conviețuirea nu se îmbunătățește ridicând bariere. În schimb, unind forțele pentru a ne îngriji de alții în funcție de posibilitățile reale ale fiecăruia și respectând legalitate, punând mereu pe primul loc valoarea nesuprimabilă a vieții fiecărui bărbat, a fiecărei femei, a fiecărei persoane. Tot Elie Wiessel a spus: „Când viețile umane sunt în pericol, când demnitatea umană este în pericol, granițele naționale devin irelevante” (Discurs de acceptare a Premiului Nobel pentru pace, 10 decembrie 1986).

În diferite societăți se opun în mod ideologic siguranța și solidaritatea, localul și universalul, tradiția și deschiderea. În loc de a adera la idei, poate fi de ajutor a porni de la realitate: a ne opri, a dilata privirea, a o cufunda în problemele majorității omenirii, ale atâtor populații victime ale urgențelor umanitare pe care nu le-au creat, ci doar le-au îndurat, adesea după lungi istorii de exploatarea aflate încă în desfășurare. Este ușor de a târî opinia publică inoculând frica de celălalt; în schimb, de ce nu se vorbește, cu aceeași atitudine, despre exploatarea săracilor, despre războaiele uitate și adesea finanțate din belșug, despre acordurile economice făcute pe pielea oamenilor, despre manevrele ascunse pentru a face trafic de arme și a prolifera comerțul cu ele? De ce nu se vorbește despre asta? Trebuie înfruntate motivele îndepărtate, nu persoanele sărace care plătesc consecințele, fiind chiar folosite pentru propagandă politică! Pentru a înlătura motivele profunde, nu se pot tampona numai urgențele. Este nevoie de acțiuni concertate. Este nevoie să se înfrunte schimbările epocale cu măreție de viziune. Pentru că nu există răspunsuri ușoare la probleme complexe; în schimb există necesitatea de a însoți procesele dinăuntru, pentru a depăși ghetoizările și a favoriza o integrare lentă și indispensabilă, pentru a primi în mod fratern culturile și tradițiile celuilalt.

Mai ales, dacă vrem să repornim, să privim fețele copiilor. Să găsim curajul de a ne rușina în fața lor, care sunt nevinovați și sunt viitorul. Interpelează conștiințele noastre și ne întreabă: „Ce lume vreți să ne dați?” Să nu fugim în grabă de imaginile crunte ale micilor lor trupuri întinse inerte pe plaje. Mediterana, care timp de milenii a unit popoare diferite și ținuturi distante, devine un cimitir rece fără lespezi. Acest mare bazin de apă, leagăn al atâtor civilizații, acum pare o oglindă de moarte. Să nu lăsăm ca mare nostrum să se transforme într-o dezolantă mare mortuum, ca acest loc de întâlnire să devină teatru de ciocnire! Să nu permite ca această „mare a amintirilor” să se transforme în „mare a uitării”. Frați și surori, vă rog, să oprim acest naufragiu de civilizație!

Pe malurile acestei mări Dumnezeu s-a făcut om. Cuvântul său a răsunat, aducând vestea lui Dumnezeu, care este „Tată și călăuză a tuturor oamenilor” (Sf. Grigore din Nazianz, Discurs 7 pentru fratele Cezar, 24). El ne iubește ca fii și ne vrea frați. Și în schimb Dumnezeu este ofensat, disprețuindu-l pe omul creat după chipul său, lăsându-l în voia valurilor, în clipocitul indiferenței, uneori justificată chiar în numele unor presupuse valori creștine. În schimb, credința cere compasiune și milostivire – să nu uităm că acesta este stilul lui Dumnezeu: apropiere, compasiune și duioșie. Credința îndeamnă la ospitalitate, la acea filoxenia care a impregnat cultura clasică, găsind după aceea în Isus propria manifestare definitivă, în special în parabola bunului samaritean (cf. Lc 10,29-37) și în cuvintele din capitolul 25 din Evanghelia lui Matei (cf. v. 31-46). Nu este o ideologie religioasă, sunt rădăcini creștine concrete. Isus afirmă solemn că este acolo, în cel străin, în cel refugiat, în cel care este gol și înfometat. Și programul creștin este de a ne afla acolo unde se află Isus. Da, pentru că programul creștin, a scris Papa Benedict, „este o inimă care vede” (Scrisoarea enciclică Deus caritas est, 31). Și n-aș vrea să termin acest mesaj fără a mulțumi poporului grec pentru primire. De atâtea ori această primire devine o problemă, pentru că nu se găsesc căi de ieșire pentru oameni, pentru a merge în altă parte. Mulțumesc, frați și surori greci, pentru această generozitate.

Acum s-o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria, pentru ca să ne deschidă ochii la suferințele fraților. Ea a pornit în grabă în călătorie spre verișoara Elisabeta care era însărcinată. Câte mame însărcinate au găsit în grabă și în călătorie moartea în timp ce purtau în sân viața! Născătoarea de Dumnezeu să ne ajute să avem o privire maternă, care vede în oameni niște fii ai lui Dumnezeu, surori și frați de primit, de protejat, de promovat și de integrat. Și de iubit cu duioșie. Cea Toată Sfântă să ne învețe să punem realitatea omului înainte de idei și de ideologii și să miște pași zvelți în întâmpinarea celui care suferă.

Acum să o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria toți împreună.

[Angelus]

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 05.12.2021
Publicarea pe acest sit: 05.12.2021
Etichete: , ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.