Discursul Papei la întâlnirea cu preoți, călugări și călugărițe, diaconi, cateheți, asociații și mișcări ecleziale din Grecia

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu preoți, călugări și călugărițe, diaconi,
cateheți, asociații și mișcări ecleziale din Grecia
sâmbătă, 4 decembrie 2021

Dragi frați episcopi,
Dragi preoți, călugărițe și călugări, seminariști,
Dragi frați și surori, kalispera sas! [Bună seara!]

Vă mulțumesc din inimă pentru primirea voastră și pentru cuvintele de salut pe care Monseniorul Rossolatos mi le-a adresat. Și mulțumesc, soră, pentru mărturia dumneavoastră: este important ca persoanele consacrate, călugării și călugărițele, să trăiască slujirea lor cu acest spirit, cu o iubire pasionată care devine dar pentru comunitatea în care sunt trimiși. Mulțumesc! Mulțumesc și lui Rokos pentru frumoasa mărturie de credință trăită în familie, în viața zilnică, împreună cu copiii care, ca atâția tineri, la un anumit moment își pun întrebări, se întreabă, despre unele lucruri care devin critice. Dar, este bine și acest lucru, pentru că ne ajută pe noi ca Biserică să reflectăm și să ne schimbăm.

Sunt bucuros să vă întâlnesc într-o țară care este un dar, un patrimoniu al umanității pe care au fost construite fundamentele Occidentului. Suntem toți un pic fii și debitori ai țării voastre: fără poezia, literatura, filozofia și arta care s-au dezvoltat aici nu vom putea cunoaște multe fațete ale existenței umane, nici să satisfacem multe întrebări interioare despre viață, despre iubire, despre durere și chiar despre moarte.

În matca acestui patrimoniu bogat, aici, la începuturile creștinismului, a fost inaugurat un „laborator” pentru înculturarea credinței, gestionat de înțelepciunea atâtor Părinți ai Bisericii, care cu sfânta lor conduită de viață și cu scrierile lor reprezintă un far luminos pentru credincioșii din orice epocă. Dar dacă ne întrebăm cine a inaugurat întâlnirea dintre creștinismul de la începuturi și cultura greacă, gândul nu poate decât să meargă spre Apostolul Paul. El e cel care a deschis „laboratorul credinței”, pe care l-a sintetizat în două lumi. Și l-a însușit chiar aici, așa cum relatează Faptele Apostolilor: ajunge la Atena, începe să predice în piețe și intelectualii timpului îl conduc la Areopag (cf. Fap 17,16-34), care era consiliul bătrânilor, al înțelepților care judecau chestiuni de interes public. Să ne oprim asupra acestui episod și să ne lăsăm orientați, în drumul nostru de Biserică, de două atitudini ale apostolului utile pentru actuala noastră elaborară a credinței.

Prima atitudine este încrederea. În timp ce Paul predica, unii filozofi încep să se întrebe ce anume vrea să învețe acest „vorbăreț” (v. 18). Îl numesc așa, vorbăreț: unul care inventează lucruri profitând de buna credință a celor care îl ascultă. De aceea îl duc la Areopag. Așadar, nu trebuie să ne imaginăm că îi deschid cortinele unei scene. Dimpotrivă, îl duc acolo pentru interogatoriu: „Putem afla ce este această nouă învățătură pe care tu o vestești? De fapt, ne pui în urechi lucruri stranii; de aceea dorim să știm despre ce este vorba” (v. 19-20). Așadar, Paul este pus la colț.

Aceste circumstanțe ale misiunii sale în Grecia sunt important și pentru noi, astăzi. Apostolul este pus la colț. Deja cu puțin mai înainte, la Tesalonic, a fost împiedicat în predicare și, din cauza agitațiilor ridicate în popor pentru a-l acuza că provoacă dezordini, a trebuit să scape noaptea. Acum, ajuns la Atena, este luat ca vorbăreț și, ca oaspete mai puțin plăcut, condus la Areopag. Așadar, nu trăiește un moment triumfător; duce înainte misiunea într-o condiție dificilă. Probabil, în multe momente din drumul nostru, și noi simțim oboseala și uneori frustrarea că suntem o comunitate mică, sau o Biserică fără multe forțe care se mișcă într-un context care nu este întotdeauna favorabil. Meditați istoria lui Paul la Atena. Era singur, în minoritate și cu puține probabilități de succes. Dar nu s-a lăsat învins de descurajare, nu a renunțat la misiune. Și nu s-a lăsat cuprins de ispita de a se plânge. Acest lucru este foarte important: fiți atenți la plângeri. Iată atitudinea adevăratului apostol: a merge înainte cu încredere, preferând neliniștea situațiilor neașteptate în locul obișnuinței și al repetării. Paul are acest curaj. De unde se naște? Din încrederea în Dumnezeu. Curajul său este curajul încrederii: încredere în măreția lui Dumnezeu, căruia îi place mereu să acționeze mereu în micimea noastră.

Iubiți frați și surori, să avem încredere, pentru că faptul de a fi Biserică mică ne face semn elocvent al evangheliei, al lui Dumnezeu vestit de Isus care îi alege pe cei mici și pe cei săraci, care schimbă istoria cu gesturile simple ale celor umili. Nouă, ca Biserică, nu ni se cere spiritul cuceririi și al victoriei, măreția cifrelor mari, strălucirea lumească. Toate aceste sunt periculoase. Este ispita triumfalismului. Nouă ni se cere să ne inspirăm din grăuntele de muștar, care este infim, dar crește umil și lent; „este cel mai mic din toate semințele – spune Isus – însă, crescând, devine copac” (Mt 13,32). Nouă ni se cere să fim drojdie, care dospește în ascuns răbdătoare și tăcută în aluatul lumii, grație lucrării neîncetate a Duhului Sfânt (v. 33). Secretul împărăției lui Dumnezeu este conținut în lucrurile mici, în ceea ce adesea nu se vede și nu face zgomot. Apostolul Paul, al cărui nume amintește de micime, trăiește în încredere pentru că a primit în inimă aceste cuvinte ale evangheliei, așa încât a făcut din ele o învățătură pentru frații din Corint: „Slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii”; „Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii ca să le facă de rușine pe cele puternice” (1Cor 1,25.27).

Așadar, preaiubiților, aș vrea să vă spun: binecuvântați micimea și primiți-o. Vă dispune să vă încredeți în Dumnezeu și numai în Dumnezeu. A fi minoritari – și în lumea întreagă Biserica este minoritară – nu înseamnă a fi nesemnificativi, ci a parcurge calea deschisă de Domnul, care este cea a micimii: a lui kenosis, a înjosirii, a condescendenței, a lui synkatábasis a lui Dumnezeu în Isus Cristos. El a coborât până la ascunderea în pliurile umanității și în plăgile trupului nostru. Ne-a mântuit slujindu-ne. De fapt, el – afirmă Paul – „s-a despuiat pe sine luând firea sclavului” (Fil 2,7). De atâtea ori avem obsesia apariției, a vizibilității, dar „împărăția lui Dumnezeu nu vine în mod vizibil” (Lc 17,20). Vine în ascuns, ca ploaia, lent, pe pământ. Să ne ajutăm să reînnoim această încredere în lucrarea lui Dumnezeu și să nu pierdem entuziasmul slujirii. Curaj, înainte pe acest drum al umilinței, al micimii!

Aș vrea să subliniez acum o a doua atitudine a lui Paul la Areopagul din Atena: primirea. Este dispoziția interioară necesară pentru evanghelizare: a nu voi să ocupăm spațiul și viața celuilalt, ci să semănăm vestea bună în terenul existenței sale, învățând înainte de toate să primească și să recunoască semințele pe care Dumnezeu le-a pus deja în inima sa, înainte de venirea noastră. Să ne amintim: Dumnezeu ne precede mereu, Dumnezeu precede mereu semănatul nostru. A evangheliza nu înseamnă a umple un recipient gol, înseamnă înainte de toate a aduce la lumină ceea ce Dumnezeu a început deja să săvârșească. Și aceasta este pedagogia extraordinară demonstrată de apostol în fața atenienilor. Nu le spune „greșiți totul” sau „acum vă învăț adevărul”, ci începe cu primirea spiritului lor religios: „Bărbați atenieni! Din tot ceea ce văd, constat că voi sunteți foarte religioși. Căci străbătând cetatea și observând cu atenție monumentele voastre sacre, am găsit și un altar pe care este scris: «Dumnezeului necunoscut»” (Fap 17,22-23). Ia o bogăție a atenienilor. Apostolul recunoaște demnitatea interlocutorilor săi și primește sensibilitatea lor religioasă. Chiar dacă străzile din Atena erau pline de idoli, care l-au făcut „să i se umple sufletul de indignare” (v. 16), Paul primește dorința de Dumnezeu ascunsă în inima acelor persoane și cu gentilețe vrea să le dăruiască uimirea credinței. Stilul său nu este impunător, ci propunător. Nu se întemeiază pe prozelitism – niciodată! -, ci pe blândețea lui Isus. Și acest lucru este posibil pentru că Paul are o privire spirituală asupra realității: crede că Duhul Sfânt lucrează în inima omului, dincolo de etichetele religioase. Am ascultat asta din mărturia lui Rokos. Copiii la un moment dat se îndepărtează un pic de practica religioasă, dar Duhul Sfânt a lucrat și continuă să lucreze, și astfel ei cred mult în unitatea, în fraternitatea cu aproapele. Duhul lucrează mereu dincolo de ceea ce se vede în exterior, să ne amintim asta! Atitudinea apostolului din orice timp începe, așadar, de primirea celuilalt: să nu uităm că „harul presupune cultura și darul lui Dumnezeu se întrupează în cultura celui care îl primește” (Evangelii gaudium, 115). Nu există un har abstract care se plimbă peste capetele noastre; întotdeauna harul este întrupat într-o cultură, se întrupează acolo.

Cu privire la vizita lui Paul la Areopag, Benedict al XVI-lea a spus că noi trebuie să avem mult la inimă persoanele agnostice sau atee, dar trebuie să fim atenți pentru că „atunci când vorbim despre o nouă evanghelizare, aceste persoane probabil se înspăimântă. Nu vor să se vadă pe ele însele ca obiect de misiune, nici să renunța la libertatea lor de gândire și de voință” (Discurs adresat Curiei Romane, 21 decembrie 2009). Și nouă ni se cere astăzi atitudinea primirii, stilul ospitalității, o inimă animată de dorința de a crea comuniune între diferențele umane, culturale sau religioase. Provocarea este de a elabora pasiunea pentru ansamblu, care să ne conducă pe toți – catolici, ortodocși, frați și surori cu alt crez, chiar și frații agnostici – să ne ascultăm reciproc, să visăm și să lucrăm împreună, să cultivăm „mistica” fraternității (cf. Evangelii gaudium, 87). Istoria trecută rămâne încă o rană deschisă pe drumul acestui dialog primitor, dar să îmbrățișăm cu curaj provocarea de astăzi!

Iubiți frați și surori, Sfântul Paul, aici în ținut grec, a manifestat încrederea sa senină în Dumnezeu și asta l-a făcut primitor față de areopagiții care aveau suspiciuni față de el. Cu aceste două atitudini l-a vestit pe acel Dumnezeu care era necunoscut de interlocutorii săi. Și a ajuns să prezinte fața unui Dumnezeu care în Isus Cristos a semănat în inima lumii germenul învierii, dreptul universal la speranță, care este un drept uman, dreptul la speranță. Când Paul anunță această veste bună, cea mai mare parte îl ia în râs și pleacă. Totuși, „unii bărbați i s-au alăturat și au crezut. Printre ei erau Dionisiu Areopagitul, o femeie cu numele Damaris și alții împreună cu ei” (Fap 17,34). Majoritatea pleacă; un mic rest se unește cu Paul, între care Dionisiu, căruia îi este dedicată această catedrală! Este un mic rest, dar așa țese Dumnezeu firele istoriei, de atunci până la voi astăzi. Vă urez din inimă să continuați opera istoricului vostru laborator al credinței și să faceți asta cu aceste două ingrediente, cu încrederea și cu primirea, pentru a gusta evanghelia ca experiență de bucurie, precum și ca experiență de fraternitate. Vă port cu mine în afect și în rugăciune. Și voi, vă rog, nu uitați să vă rugați pentru mine. O Theós na sas evloghi! [Dumnezeu să vă binecuvânteze!]

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 04.12.2021
Publicarea pe acest sit: 04.12.2021
Etichete: , ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.