Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la veghea de rugăciune pentru
Sinodul Episcopilor dedicat familiei
Piața San Pietro, 4 octombrie 2014
Dragi familii, bună seara!
Coboară de acum seara asupra adunării noastre. Este ora în care cu plăcere ne întoarcem acasă pentru a ne întâlni la aceeași masă, în atmosferă afectelor, a binelui făcut și primit, a întâlnirilor care încălzesc inima și o fac să crească, vin bun care anticipă în zilele omului sărbătoarea fără apus.
Este și ora mai grea pentru cel care se află față în față cu propria singurătate, în crepusculul amar de vise și de proiecte eșuate: câte persoane târăsc zilele în fundătura resemnării, a abandonării, dacă nu a resentimentului; în câte case a dispărut vinul bucuriei, deci gustul – însăși înțelepciunea – vieții… Devenim în această seară glas și al unora și al altora cu rugăciunea noastră, o rugăciune pentru toți.
Este semnificativ cum – și în cultura individualistă care denaturează și face legăturile efemere – în fiecare născut din femeie rămâne vie o nevoie esențială de stabilitate, de o ușă deschisă, de cineva cu care să împletească și să împărtășească relatarea vieții, de o istorie căreia să-i aparțină. Comuniunea de viață asumată de soți, deschiderea lor la darul vieții, păzirea reciprocă, întâlnirea și amintirea generațiilor, însoțirea educativă, transmiterea credinței creștine copiilor…: cu toate acestea familia continuă să fie școală fără egal de umanitate, contribuție indispensabilă la o societate dreaptă și solidară (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 66-68). Și cu cât rădăcinile sale sunt mai adânci, cu atât în viață este posibil a ieși și a merge departe, fără a se rătăci și fără a se simți străini și nicio țară. Acest orizont ne ajută să percepem importanța Adunării sinodale care se deschide mâine.
Deja acest convenire in unum în jurul Episcopului de Roma este eveniment de har, în care colegialitatea episcopală se manifestă într-un drum de discernământ spiritual și pastoral. Pentru a căuta ceea ce astăzi Domnul cere Bisericii sale, trebuie să ne aplecăm urechea la bătăile acestui timp și să percepem „mirosul” oamenilor de astăzi, până suntem impregnați de bucuriile și speranțele lor, de tristețile și neliniștile lor (cf. Gaudium et spes, 1). În acel moment vom ști să propunem cu credibilitate vestea bună despre familie.
De fapt, cunoaștem cum în Evanghelie există o forță și o tandrețe capabile să învingă ceea ce creează nefericire și violență. Da, în Evanghelie este mântuirea care umple nevoile cele mai profunde ale omului! Ca Biserică suntem semn și instrument, sacrament viu și eficace al acestei mântuiri – operă a milostivirii lui Dumnezeu și a harului său – (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 112). Dacă n-ar fi așa, edificiul nostru ar rămâne doar un castel de cărți și păstorii s-ar reduce la clerici de stat, pe buzele cărora poporul ar căuta în zadar prospețimea și „parfumul Evangheliei” (Ibid., 39).
Astfel, în acest cadru, reies conținuturile rugăciunii noastre. De la Duhul Sfânt pentru părinții sinodali să cerem, înainte de toate, darul ascultării: ascultarea lui Dumnezeu, ajungând să audă cu El strigătul poporului; ascultarea poporului, ajungând să respire voința la care Dumnezeu ne cheamă. Alături de ascultare, să invocăm disponibilitatea la o confruntare sinceră, deschisă și fraternă, care să ne facă să luăm asupra noastră cu responsabilitate pastorală întrebările pe care această schimbare de epocă le poartă cu sine. Să lăsăm ca să se reverse în inima noastră, fără a pierde niciodată pacea, ci cu încrederea senină că la momentul potrivit Domnul nu va înceta să ne conducă la unitate. Istoria Bisericii – o știm – oare nu ne relatează despre atâtea situații asemănătoare, pe care părinții noștri au știut să le depășească prin răbdare stăruitoare și creativitate?
Secretul se află într-o privire: și este al treilea dar pe care-l implorăm cu rugăciunea noastră. Pentru că, dacă într-adevăr intenționăm să verificăm pasul nostru pe terenul provocărilor contemporane, condiția decisivă este a menține îndreptată privirea spre Isus Cristos, a sta în contemplarea și în adorarea feței sale. Dacă vom asuma modul său de a gândi, de a trăi și de a se relaționa, nu vom trudi să traducem munca sinodală în indicații și parcursuri pentru pastorația persoanei și a familiei. De fapt, de fiecare dată când ne întoarcem la izvorul experienței creștine se deschid drumuri noi și posibilități negândite. Este ceea ce lasă să se intuiască indicația evanghelică: „Faceți tot ceea ce vă va spune” (In 2,5). Sunt cuvinte care conțin testamentul spiritual al Mariei, „prietena mereu atentă pentru ca să nu lipsească vinul în viața noastră” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 286). Să ni le însușim!
În acel moment cele trei lucruri: ascultarea noastră și confruntarea noastră despre familie, iubită cu privirea lui Cristos, vor deveni o ocazie providențială cu care să reînnoim – după exemplul sfântului Francisc – Biserica și societatea. Cu bucuria Evangheliei vom regăsi pasul unei Biserici reconciliate și milostive, săracă și prietenă a săracilor; o Biserică în măsură „să învingă, prin răbdare și dragoste, suferințele și dificultățile sale interioare și exterioare” (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 8).
Fie ca să sufle Vântul de la Rusalii asupra lucrărilor sinodale, asupra Bisericii, asupra întregii omeniri. Să desfacă nodurile care împiedică persoanele să se întâlnească, să vindece rănile care sângerează, așa de mult, să reaprindă speranța; există atâția oameni fără speranță! Să ne dea acea caritate creativă care permite să iubim așa cum a iubit Isus. Și vestirea noastră va regăsi vivacitatea și dinamismul primilor misionari ai Evangheliei.