Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la veghea de rugăciune cu tinerii participanți la ZMT
Sydney, sâmbătă, 19 iulie 2008
Dragi tineri,
Încă o dată în această seară am ascultat marea promisiune a lui Cristos – „veți primi puterea când Duhul Sfânt va veni asupra voastră”. Și am auzit încă o dată acest îndemn – „fiți mie martori până la marginile pământului” – (Fapte 1,8). Acestea au fost chiar ultimele cuvinte spuse de Isus înainte de înălțarea Sa la cer. Cum s-au simțit Apostolii la auzul lor, putem doar să ne imaginăm. Dar știm că iubirea lor profundă pentru Isus, și încrederea lor în această lume, i-a îndemnat să se adune și să aștepte; nu să aștepte fără vreun țel, ci împreună, uniți în rugăciune, cu câteva femei și cu Maria în cenacol (cf. Fapte 1,14). În această seară și noi facem la fel. Strânși în fața Cruci peregrine și a icoanei Mariei, și sub constelația magnifică a Crucii Sudului, ne rugăm. În această seară mă rog pentru voi și pentru tinerii din lumea întreagă. Să fiți inspirați de exemplul patronilor voștri! Să acceptați în inimile și mințile voastre cele șapte daruri ale Duhului Sfânt! Să recunoașteți și să credeți în puterea Duhului în viețile voastre!
Deunăzi am vorbit despre unitatea și armonia creației lui Dumnezeu și locul nostru în ea. Ne-am amintit cum în marele dar al Botezului, noi, cei care suntem făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, am renăscut, am devenit copii adoptivi ai lui Dumnezeu, o nouă creație. Tocmai ca și copii ai luminii lui Cristos – simbolizate de candelele aprinse pe care le țineți acum în mână – dăm noi mărturie în lumea noastră despre strălucirea pe care nici un întuneric nu o poate acoperi (cf. Ioan 1,5).
În această seară ne concentrăm atenția asupra modului în care putem să devenim martori. Avem nevoie să înțelegem persoana Duhului Sfânt și prezența sa vie în viețile noastre. Nu este ușor de înțeles. Într-adevăr, varietatea de imagini găsită în Scriptură referitor la Duhul – vânt, foc, adiere – ne indică dificultatea articulării unei înțelegeri a Lui. Și totuși știm că Duhul Sfânt este cel care, deși tăcut și nevăzut, ne îndrumă și definește mărturia noastră despre Isus Cristos.
Voi conștientizați deja bine faptul că mărturia noastră creștină este oferită unei lumi care din multe puncte de vedere este fragilă. Unitatea creației lui Dumnezeu este slăbită de răni care se adâncesc în mod special atunci când relațiile sociale se distrug sau când spiritul uman este subjugat prin exploatare și abuz. Într-adevăr, societatea de astăzi este fragmentată datorită unui mod de gândire care este inerent obtuz, deoarece ignoră orizontul deplin al adevărului – adevărul despre Dumnezeu și despre noi. Prin natura lui, relativismul eșuează când este vorba de imaginea întreagă. Ignoră însăși principiile care ne permit să trăim și să înflorim în unitate, ordine și armonie.
Care este răspunsul nostru, de mărturisitori creștini, într-o lume divizată și fragmentată? Cum putem noi oferi pace, vindecare și armonie acelor „stațiuni” de conflict, suferințe și tensiune prin care voi ați ales să treceți cu această Cale a Crucii a Zilei Mondiale a Tineretului? Unitatea și reconcilierea nu pot fi atinse decât prin eforturile noastre. Dumnezeu ne-a făcut unul pentru celălalt (cf. Geneză 2,24) și doar în Dumnezeu și în Biserica Sa putem să găsim unitatea pe care o căutăm. Și totuși, în fața imperfecțiunilor și dezamăgirilor – atât individuale cât și instituționale – suntem uneori tentați să construim artificial o comunitate „perfectă”. Această tentație nu este nouă. Istoria Bisericii include multe exemple de încercări de depășire a slăbiciunilor ori eșecurilor omenești pentru a crea o unitate perfectă, o utopie spirituală.
Astfel de tentative de construire a unității de fapt o subminează! A separa Duhul Sfânt de Cristos prezent în structura instituțională a Bisericii ar compromite unitatea comunității creștine, care este tocmai darul Duhului! Ar trăda natura Bisericii ca templu viu al Duhului Sfânt (cf. 1Corinteni 3,16). Este Duhul de fapt cel care călăuzește Biserica spre tot adevărul, care o unește în comuniune și în slujire (cf. Lumen Gentium, nr. 4). Din păcate tentația de „a merge singur” persistă. Unii își prezintă comunitățile lor locale ca fiind cumva separate de așa-numita Biserică instituțională, vorbind despre ele ca fiind flexibile și deschise Duhului, iar Biserica o consideră rigidă și golită de Duh.
Unitatea ține de esența Bisericii (cf. Catehismului Bisericii Catolice, nr. 813); este un dar pe care trebuie să îl recunoaștem și să îl prețuim. În această seară să ne rugăm pentru hotărârea de a încuraja unitatea: contribuiți la ea! rezistați tentației de a o părăsi! Pentru că tocmai complexitatea, viziunea vastă a credinței noastre – solidă și totuși deschisă, consecventă și totuși dinamică, adevărată și totuși mereu în căutare de profunzime – este ceea ce putem oferi lumii noastre. Dragi tineri, nu tocmai datorită credinței voastre prietenii în dificultate sau care caută un sens în viețile lor au venit la voi? Fiți atenți! Ascultați! Din disonanța și diviziunea lumii noastre puteți voi auzi vocea omenirii? De la copilul deznădăjduit din Darfur, sau tânărul chinuit, sau părintele neliniștit din orice suburbie, sau poate chiar acum din străfundul inimii noastre, se aude același strigăt omenesc după recunoaștere, după apartenență, după unitate. Cine satisface acea dorință umană esențială de a fi una, de a fi cufundat în comuniune, de a fi edificat, de a fi condus la adevăr? Duhul Sfânt! Este rolul Duhului: să ducă lucrarea lui Cristos la împlinire. Îmbogățiți cu darurile Duhului, voi veți avea puterea să treceți dincolo de viziuni parțiale, de goliciunea utopiei, de efemer, pentru a oferi consecvență și certitudine mărturiei creștine!
Prieteni, când recităm Crezul spunem: „Credem în Duhul Sfânt, Domnul și de viață dătătorul”. „Duhul Creator” este puterea lui Dumnezeu de a da viață întregii creații și izvorul vieții noi și abundente în Cristos. Duhul susține Biserica în unirea ei cu Domnul și în fidelitatea față de Tradiția apostolică. El a inspirat Sfintele Scripturi și El călăuzește poporul lui Dumnezeu la deplinătatea adevărului (cf. Ioan 16,13). În toate aceste moduri Duhul este „dătător de viață”, conducându-ne în însăși inima lui Dumnezeu. Astfel, cu cât îi permitem mai mult Duhului să ne călăuzească, cu atât mai perfectă va fi configurarea noastră după Cristos și mai profundă scufundarea noastră în viața Dumnezeului Treime.
Faptul de a fi părtași la natura lui Dumnezeu (cf. 2Petru 1,4) are loc în desfășurarea momentelor de zi cu zi ale vieților noastre, unde El este mereu prezent (cf. Baruh 3,38). Sunt momente însă când am putea fi tentați să căutăm o anumită împlinire separat de Dumnezeu. Isus însuși i-a întrebat pe cei doisprezece: „nu cumva vreți să plecați și voi?” (Ioan 6,67). Astfel de separări pot să ofere iluzia libertății. Dar unde conduc de fapt? La cine vom merge? Pentru că inimile noastre știu că Domnul este cel care are „cuvintele vieții veșnice” (Ioan 6,67-68). A-i întoarce spatele este doar o inutilă încercare de a scăpa de noi înșine (cf. Sf. Augustin, Confesiunile VIII, nr. 7). Dumnezeu este cu noi în realitatea vieții și nu în fantezie! Îmbrățișarea ei, nu fuga de ea este ceea ce căutăm noi! Astfel Duhul Sfânt în mod delicat dar sigur ne conduce înapoi la ceea ce este real, la ceea ce este durabil, la ceea ce este adevărat. Duhul este cel care ne întoarce în comuniunea Preasfintei Treimi!
Duhul Sfânt a fost într-un fel persoana neglijată a Preasfintei Treimi. O clară înțelegere a Duhului pare a fi aproape dincolo de capacitățile noastre. Și totuși, când eram mic, părinții mei, ca și ai voștri, m-au învățat Semnul Crucii. Am ajuns în curând să conștientizez că există un Dumnezeu în trei Persoane și că Treimea este centrul credinței și vieții noastre creștine. În timp ce am reușit să am o oarecare înțelegere a Dumnezeului Tată și Fiu – numele deja îmi spuneau multe – înțelegerea celei de-a treia persoane a Treimii îmi rămânea incompletă. Astfel, ca tânăr preot predând teologie, m-am decis să studiez mărturiile extraordinare despre Duh din istoria Bisericii. De-a lungul acestui drum am ajuns să îl citesc, printre alții, pe marele Sfânt Augustin.
Înțelegerea lui Augustin privind Duhul Sfânt a crescut treptat; a fost o luptă. Ca tânăr a fost adept al maniheismului – una dintre acele încercări, menționate anterior, de a crea o utopie spirituală prin separarea radicală a lucrărilor spiritului de lucrările trupului. Astfel el a fost mai întâi suspicios vizavi de învățătura creștină că Dumnezeu a devenit om. Dar experiența lui privind iubirea lui Dumnezeu prezentă în Biserică l-a condus să caute izvorul ei în viața Dumnezeului Treime. Aceasta l-a condus la trei intuiții particulare despre Duhul Sfânt ca legătură de unitate în Preasfânta Treime: unitate ca și comuniune, unitate ca iubire durabilă și unitate ca dăruire și dar. Aceste trei intuiții nu sunt doar teoretice. Ele ajută să explicăm cum lucrează Duhul. Într-o lume unde atât indivizii cât și comunitățile suferă adesea de o absență a unității și coeziunii, aceste intuiții ne ajută să rămânem atenți la Duh și să extindem și clarificăm orizontul mărturiei noastre.
Să încercăm deci cu ajutorul lui Augustin să ilustrăm câte ceva din lucrarea Duhului Sfânt. El observă faptul că cele două cuvinte, „Duhul” și „Sfânt”, se referă la ceea ce este divin legat de Dumnezeu; cu alte cuvinte ceea ce este împărtășit de Tatăl și de Fiul – comuniunea lor. Dacă trăsătura caracteristică a Duhului Sfânt este legată de ceea ce au în comun Tatăl și Fiul, Augustin trage concluzia că unitatea este calitatea particulară a Duhului. Este o unitate trăită în comuniune: o unitate de persoane într-o relație de dăruire continuă, Tatăl și Fiul dăruindu-se pe sine unul celuilalt. Începem să întrezărim, cred, cât de iluminantă este această înțelegere a Duhului Sfânt ca unitate, ca și comuniune. Adevărata unitate nu ar putea fi niciodată fondată pe relații care neagă egalitatea demnității celorlalte persoane. Unitatea nu este nici simplu suma totală a grupurilor prin care încercăm noi uneori să ne „definim”. De fapt, doar în viața de comuniune unitatea este susținută iar identitatea umană împlinită: recunoaștem nevoia comună de Dumnezeu, răspundem prezenței unificatoare a Duhului Sfânt și ne dăruim unul altuia prin slujire.
A doua intuiție a lui Augustin – Duhul Sfânt ca iubire durabilă – vine din studierea primei epistole a Sf. Ioan. Ioan ne spune că „Dumnezeu este iubire” (1Ioan 4,16). Augustin sugerează că în timp ce aceste cuvinte se referă la Treime ca întreg, ele exprimă o trăsătură caracteristică Duhului Sfânt. Reflectând asupra naturii durabile a iubirii – „cine rămâne în iubire române în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el” (ibid.) – s-a întrebat: iubirea sau Duhul Sfânt dau durabilitatea? Și ajunge la această concluzie: „Duhul Sfânt ne face să rămânem în Dumnezeu și Dumnezeu în noi; și totuși iubirea este cea care face aceasta. De aceea Duhul este Dumnezeu ca iubire!” (De Trinitate, 15,17,31). Este o explicație frumoasă: Dumnezeu se împărtășește pe sine ca iubire în Duhul Sfânt. Ce am mai putea suplimentar să înțelegem din această intuiție? Că iubirea este semnul prezenței Duhului Sfânt! Ideile sau vocile cărora le lipsește iubirea – chiar dacă par sofistice sau inteligente – nu pot fi „ale Duhului”. Mai mult, iubirea are o trăsătură particulară: departe de a fi indulgentă sau capricioasă, ea are sarcina sau scopul de a împlini: de a rămâne. Prin natura ei iubirea este durabilă. Din nou, dragi prieteni, putem înțelege puțin mai bine cât de mult oferă Duhul Sfânt lumii noastre: iubirea care risipește incertitudinea; iubirea care învinge teama de trădare; iubirea care poartă în ea eternitatea; iubirea adevărată care ne atrage într-o unitate ce rămâne!
A treia intuiție – Duhul Sfânt ca dar – Augustin a dedus-o din meditarea unui pasaj evanghelic pe care îl știm și îl îndrăgim cu toții: conversația lui Cristos cu femeia samariteană, la fântână. Aici Isus se revelează pe Sine ca dătător al apei vieții (cf. Ioan 4,14), care mai apoi este explicată ca Duhul Sfânt (cf. Ioan 7,39; 1Corinteni 12,13). Duhul este „darul lui Dumnezeu” (Ioan 4,10) – izvorul interior (cf. Ioan 4,14), care satisface cu adevărat setea noastră profundă și care ne conduce spre Tatăl. Din această observație, Augustin trage concluzia că Dumnezeu care ni se împărtășește ca dar este Duhul Sfânt (cf. De Trinitate, 15,18,32). Prieteni, din nou surprindem ceva din Treimea în acțiune: Duhul Sfânt este Dumnezeu care se dăruiește veșnic pe sine; ca un izvor nesfârșit El revarsă tocmai pe sine însuși. Văzând acest dar neîncetat ajungem să înțelegem limitările lucrurilor pieritoare, nebunia mentalității consumiste. Începem să înțelegem de ce căutarea noutății ne lasă nesatisfăcuți și încă doritori. Nu căutăm noi un dar etern? Izvorul care nu va seca niciodată? Cu femeia samariteană să exclamăm atunci: dă-mi această apă pentru ca să nu mai însetez niciodată! (cf. Ioan 4,15).
Dragi tineri, am văzut că Duhul Sfânt este cel care realizează comuniunea minunată a credincioșilor în Isus Cristos. Fidel naturii Sale de dătător și dar deopotrivă, El chiar și acum lucrează prin voi. Inspirați de intuițiile Sfântului Augustin: lăsați iubirea unificatoare să fie măsura voastră; iubirea statornică să fie provocarea voastră; iubirea dăruitoare de sine să fie misiunea voastră!
Mâine, același dar al Duhului va fi conferit în mod solemn candidaților la Sacramentul Mirului. Mă voi ruga: „dă-le duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul științei și al evlaviei și umple-i de duhul sfintei frici de Dumnezeu”. Aceste daruri ale Duhului – fiecare, după cum ne amintește Sf. Francisc de Sales, fiind o cale de a participa la iubirea una a lui Dumnezeu – nu sunt nici premii și nici recompense. Ele sunt date în mod liber (cf. 1Corinteni 12,11). Și ele cer un singur răspuns din partea celui care le primește: le accept! Aici vedem ceva din misterul profund al faptului de a fi creștin. Ceea ce constituie credința noastră nu este în primul rând ceea ce facem ci ceea ce am primit. La urma urmelor, multe persoane generoase care nu sunt creștini pot foarte bine să fi realizat mai multe decât am făcut noi. Prieteni, acceptați voi să fiți atrași în viața trinitară a lui Dumnezeu? Acceptați voi să fiți atrași în comuniunea Sa de iubire?
Darurile Duhului care lucrează în noi ne călăuzesc și ne definesc mărturia. Îndreptate spre unitate, darurile Duhului ne atrag mai aproape de întreg Trupul lui Cristos (cf. Lumen Gentium, nr. 11), înzestrându-ne mai bine pentru construirea Bisericii cu scopul slujirii lumii (cf. Efeseni 4,13). Ele ne cheamă să participăm activ și cu bucurie la viața Bisericii: în parohii și în mișcările ecleziale, la orele de educație religioasă, în capelele universităților și alte organizații catolice. Da, Biserica trebuie să crească în unitate, trebuie întărită în sfințenie, trebuie întinerită, trebuie în mod constant înnoită (cf. Lumen Gentium, nr. 4). Dar conform căror standarde? Ale Duhului Sfânt! Îndreptați-vă către El, dragi tineri, și veți găsi adevăratul sens al înnoirii.
În această seară, strânși sub frumusețea cerului nocturn, inimile și mințile noastre sunt pline de recunoștință pentru marele dar al credinței noastre trinitare. Ne amintim de părinții și bunicii noștri care au mers alături de noi când, ca și copii, făceam primii pași în itinerariul nostru de credință. Acum, după mulți ani, voi v-ați adunat ca tineri împreună cu Succesorul lui Petru. Sunt plin de o profundă bucurie pentru că mă aflu aici cu voi. Să îl invocăm pe Duhul Sfânt: El este artizanul lucrărilor lui Dumnezeu (cf. Catehismului Bisericii Catolice, nr. 741). Lăsați darurile Lui să vă modeleze! Așa după cum Biserica parcurge același itinerar cu întreaga omenire, și voi sunteți chemați să practicați darurile Duhului Sfânt în urcușurile și coborâșurile vieții voastre de zi cu zi. Fie ca credința voastră să se maturizeze prin studiu, muncă, sport, muzică și arte. Să fie susținută de rugăciune și hrănită de Sacramente, și astfel să fie un izvor de inspirație și ajutor pentru cei de lângă voi. Viața nu înseamnă în cele din urmă acumulare, și este mai mult decât succesul. A fi cu adevărat viu înseamnă a fi transformat din interior, deschis energiei iubirii lui Dumnezeu. Acceptând puterea Duhului Sfânt și voi puteți transforma familiile, comunitățile și națiunile voastre. Eliberați darurile! Fie ca înțelepciunea, înțelegerea, tăria, știința și evlavia să fie semnele măreției voastre!
* * *
Și acum, îndreptându-ne spre adorarea Preasfântului Sacrament, în tăcere și în așteptare, mă fac ecou cuvintelor Fericitei Mary MacKillop, spuse când avea doar douăzeci și șase de ani: „Credeți în ceea ce Dumnezeu șoptește inimilor voastre!” Credeți în El! Credeți în puterea Duhului Iubirii!