Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la concertul în onoarea sa de la Teatrul Scala din Milano
vineri, 1 iunie 2012
Domnilor Cardinali,
Ilustre Autorități,
Venerați Frați întru Episcopat și preoție,
Iubite Delegații ale celei de-a VII-a Întâlniri Mondiale a Familiilor!
În acest loc istoric doresc, înainte de toate, să amintesc o întâmplare: era ziua de 11 mai a anului 1946 și Arturo Toscanini ridica bagheta pentru a dirija un concert memorabil în Scala reconstruită după ororile războiului. Se povestește că marele maestru, abia ajuns aici la Milano, a venit imediat în acest Teatru și în centrul sălii a început să bată din palme pentru a proba dacă s-a păstrat intactă proverbiala acustică și, auzind că era perfectă, a exclamat: „Este Scala, este întotdeauna Scala mea!”
În aceste cuvinte, „Este Scala!”, este conținut sensul acestui loc, templu al operei, punct de referință muzical și cultural nu numai pentru Milano și pentru Italia, ci pentru întreaga lume. Teatrul Scala este legat de Milano în mod profund, este una dintre gloriile sale cele mai mari, și am dorit să amintesc acel mai din 1946 pentru că reconstruirea Teatrului Scala a fost un semn de speranță pentru reînceperea vieții întregului oraș după distrugerile războiului. Așadar, pentru mine este o onoare să fiu aici cu voi toți și să fi trăit, cu acest concert splendid, un moment de înălțare sufletească. Mulțumesc primarului, avocat Giuliano Pisapia, domnului superintendent, Stephane Lissner, și pentru că a prezentat această seară, dar mai ales Orchestrei și Corului Teatrului Scala, celor patru soliști și maestrului Daniel Barenboim, pentru interpretarea intensă și captivantă a uneia dintre capodoperele absolute ale istoriei muzicii. Lucrul la cea de-a noua Simfonie a lui Ludwig van Beethoven a fost îndelungat și complex, dar încă de la celebrele prime șaisprezece măsuri ale primului tempo, se creează o atmosferă de așteptare a ceva grandios, iar așteptarea nu este dezamăgită.
Beethoven, chiar urmărind în mod substanțial formele și limbajul tradițional al simfoniei clasice, face să se perceapă ceva nou deja din amploarea fără precedent a tuturor tempo-urilor lucrării, care se confirmă cu partea finală, introdusă de o disonanță teribilă, din care se desprinde recitativul cu faimoasele cuvinte „O, prieteni, nu aceste tonuri, să intonăm altele mai plăcute și pline de bucurie”, cuvinte care, într-un anume sens, „întorc pagina” și introduc tema principală a Odei Bucuriei. Este o viziune ideală a omenirii cea pe care Beethoven o proiectează cu muzica sa: „bucuria activă în fraternitatea și în iubirea reciprocă, sub privirea paternă a lui Dumnezeu” (Luigi Della Croce). Nu este o bucurie distinctă creștină cea pe care Beethoven o cântă, ci este bucuria conviețuirii fraterne a popoarelor, a victoriei împotriva egoismului, și este dorința ca drumul omenirii să fie marcat de iubire, aproape o invitație care se adresează tuturor, dincolo de orice barieră și convingere.
Peste acest concert, care trebuia să fie o sărbătoare bucuroasă cu ocazia acestei întâlniri a persoanelor provenite din aproape toate națiunile lumii, se află umbra cutremurului ce a adus mare suferință asupra atâtor locuitori ai țării noastre. Cuvintele reluate din Oda Bucuriei a lui Schiller sună goale pentru noi, ba chiar par neadevărate. Nu încercăm deloc scânteile divine ale Elysium-ului. Nu suntem îmbătați de foc, ci mai degrabă paralizați de durere pentru atât de multă și de neînțeles distrugere care a costat vieți omenești și locuințele multora. Și presupunerea că deasupra cerului înstelat trebuie să locuiască un Tată bun ne pare discutabilă. Tatăl bun este numai deasupra cerului înstelat? Bunătatea Sa nu ajunge jos, până la noi? Noi căutăm un Dumnezeu care nu stăpânește de la distanță, ci intră în viața noastră și în suferința noastră.
În acest moment, cuvintele lui Beethoven, „Prieteni, nu aceste tonuri…”, le-am vroi aproape să se refere tocmai la cele ale lui Schiller. Nu aceste tonuri. Nu avem nevoie de un discurs ireal despre un Dumnezeu îndepărtat și despre o fraternitate neangajantă. Suntem în căutarea unui Dumnezeu aproape. Căutăm o fraternitate care, în mijlocul suferințelor, îl susține pe celălalt și astfel îl ajută să meargă înainte. După acest concert, mulți vor merge la Adorația Euharistică – la Dumnezeu care s-a transpus în suferințele noastre și continuă să o facă. La Dumnezeu care suferă împreună cu noi și pentru noi și astfel i-a făcut pe oameni capabili să împărtășească suferința celorlalți și să o transforme în iubire. Tocmai la aceasta ne simțim chemați de către acest concert.
Mulțumesc, așadar, încă o dată Orchestrei și Corului Teatrului Scala, soliștilor și celor care au făcut posibil acest eveniment. Mulțumesc maestrului Daniel Barenboim și pentru că prin alegerea celei de-a noua Simfonii a lui Beethoven ne-a permis să lansăm un mesaj prin muzică care să afirme valoarea fundamentală a solidarității, a fraternității și a păcii. Și cred că acest mesaj este prețios și pentru familie, pentru că în familie se experimentează pentru prima dată faptul că persoana umană nu este creată pentru a trăi închisă în sine însăși, ci în relație cu alții; în familie se înțelege că realizarea de sine nu este cea de a fi în centru, conduși de egoism, ci de a se dărui; și în familie începe să se aprindă în inimă lumina păcii pentru ca să lumineze această lume a noastră. Vă mulțumesc tuturor pentru momentul pe care l-am trăit împreună. Mulțumesc din inimă!