Discursul Papei la schimbul de felicitări de Crăciun

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu membrii Curiei Romane
pentru schimbul de felicitări de Crăciun
Vatican, 21 decembrie 2018

„Noaptea este pe sfârșite, ziua este aproape. Așadar, să ne dezbrăcăm de faptele întunericului și să îmbrăcăm armele luminii” (Rom 13,12).

Iubiți frați și surori,

Învăluiți de bucuria și de speranța care iradiază de pe fața Pruncului divin, ne întâlnim și anul acesta pentru schimbul de urări de Crăciun, purtând în inimă toate trudele și bucuriile lumii și ale Bisericii.

Urez din toată inima un Crăciun Sfânt vouă, colaboratorilor voștri, tuturor persoanelor care prestează serviciu în Curie, reprezentanților pontificali și colaboratorilor din nunțiaturi. Și doresc să vă mulțumesc vouă pentru dăruirea voastră zilnică în slujba Sfântului Scaun, a Bisericii și a Succesorului lui Petru. Multe mulțumiri!

Permiteți-mi să adresez un călduros bun-venit noului substitut al Secretariatului de Stat, Excelența Sa Mons. Edgar Peña Parra, care a început slujirea sa, delicată și importantă, la 15 octombrie. Proveniența sa venezueleană oglindește catolicitatea Bisericii și necesitatea de a deschide tot mai mult orizonturile până la marginile pământului. Bine ați venit, dragă Excelență, și spor la treabă!

Crăciunul este sărbătoarea care ne umple de bucurie și ne dăruiește certitudinea că niciun păcat nu va fi niciodată mai mare decât milostivirea lui Dumnezeu și nicio faptă umană nu va putea împiedica niciodată în zorii luminii divine să se nască și să se renască în inimile oamenilor. Este sărbătoarea care ne invită să reînnoim angajarea evanghelică de a-l vesti pe Cristos, Mântuitorul lumii și lumină a universului. De fapt, dacă „Cristos, «sfânt, nevinovat și fără pată» (Evr 7,26) nu a cunoscut păcatul (cf. 2Cor 5,21), ci a venit pentru a ispăși doar păcatele poporului (cf. Evr 2, 17), Biserica, incluzând în sânul ei oameni păcătoși, deopotrivă sfântă și având mereu nevoie de purificare, practică neîncetat pocăința și înnoirea. Biserica «își continuă peregrinarea între prigoana lumii și mângâierile lui Dumnezeu» – printre persecuțiile spiritului lumesc și mângâierile Duhului lui Dumnezeu – vestind crucea și moartea Domnului până când va veni (cf. 1Cor 11,26). Dar, cu puterea Domnului înviat, ea este întărită pentru a învinge, prin răbdare și dragoste, suferințele și dificultățile sale interioare și exterioare și pentru a revela lumii, în mod fidel, deși sub umbre, misterul Domnului, până când, la sfârșit, el se va manifesta în plină lumină” Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituția dogmatică Lumen gentium, 8).

Așadar, pe baza convingerii ferme că lumina este mereu mai puternică decât întunericul, aș vrea să reflectez cu voi despre lumina care leagă Crăciunul – adică prima venire în umilință – cu Parusia – a doua venire în strălucire – și ne confirmă în speranța care nu dezamăgește niciodată. Acea speranță de care depinde viața fiecăruia dintre noi și toată istoria Bisericii și a lumii. Ar fi urâtă o Biserică fără speranță!

În realitate, Isus se naște într-o situație sociopolitică și religioasă încărcată de tensiune, de agitații și de întuneric. Nașterea sa, pe de o parte așteptată și pe de altă parte refuzată, rezumă logica divină care nu se oprește în fața răului, ba chiar îl transformă radical și treptat în bine, precum și logica rea care transformă chiar și binele în rău, pentru a duce omenirea să rămână în disperare și în întuneric: „lumina în întuneric luminează, dar întunericul n-a cuprins-o” (In 1,5).

Însă, în fiecare an Crăciunul ne amintește că mântuirea lui Dumnezeu, dăruită gratuit întregii omeniri, Bisericii și îndeosebi nouă, persoane consacrate, nu acționează fără voința noastră, fără cooperarea noastră, fără libertatea noastră, fără efortul nostru zilnic. Mântuirea este un dar, acest lucru este adevărat, însă un dar care trebuie să fie primit, păstrat și făcut să rodească (cf. Mt 25,14-30). Faptul de a fi creștini, în general, iar pentru noi îndeosebi faptul de a fi unși, consacrați ai Domnului nu înseamnă să ne comportăm ca un cerc de privilegiați care cred că-l au pe Dumnezeu în buzunar, ci ca persoane care știu că sunt iubite de Domnul în pofida faptului că suntem păcătoși și nevrednici. De fapt, consacrații nu sunt altceva decât slujitori în via Domnului care trebuie să dea, la timpul cuvenit, recolta și câștigul Stăpânului viei (cf. Mt 20,1-16).

Biblia și istoria Bisericii ne dau demonstrația că de atâtea ori chiar aleșii înșiși, înaintând, încep să gândească, să creadă și să se comporte ca stăpâni ai mântuirii și nu ca beneficiari, ca niște controlori ai tainelor lui Dumnezeu și nu ca umili distribuitori, ca vameși ai lui Dumnezeu și nu ca slujitori ai turmei încredințate lor.

De atâtea ori – prin zel excesiv și orientat rău – în loc să-l urmăm pe Dumnezeu ne punem în fața Lui, ca Petru care l-a criticat pe Învățătorul și a meritat reproșul cel mai dur pe care Cristos l-a adresat vreodată unei persoane: „Mergi în urma mea, Satană, căci nu te gândești la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor” (Mc 8,33).

Iubiți frați și surori,

În lumea turbulentă, barca Bisericii a trăit și trăiește în acest an momente dificile și a fost lovită de furtuni și uragane. Atâția au ajuns să-l întrebe pe Învățătorul, care aparent dormea: „Învățătorule, nu-ți pasă că pierim?” (Mc 4,38). Alții, zdruncinați de știri, au început să-și piardă încrederea în ea și s-o părăsească; alții, de frică, din interes, pentru alte scopuri, au încercat să lovească trupul ei crescând numărul rănilor ei; alții nu ascund satisfacția lor când o văd zdruncinată; însă foarte mulți continuă să se țină de ea cu certitudinea că „porțile iadului nu o vor birui” (Mt 16,18).

Între timp Mireasa lui Cristos continuă pelerinajul său între bucurii și chinuri, între succese și dificultăți, externe și interne. Desigur dificultățile interne rămân mereu cele mai dureroase și mai distructive.

Chinurile

Multe sunt chinurile. Câți imigrați – constrânși să părăsească patria și să-și riște viața – întâlnesc moartea, sau câți supraviețuiesc dar găsesc ușile închise și pe frații lor în umanitate angajați în cuceririle politice și de putere. Câtă frică și prejudecată! Câte persoane și câți copii mor în fiecare zi datorită lipsei de apă, de hrană și de medicamente! Câtă sărăcie și mizerie! Câtă violență împotriva celor slabi și împotriva femeilor! Câte scenarii și războaie declarate și nedeclarate! Cât sânge nevinovat este vărsat în fiecare zi! Câtă inumanitate și brutalitate ne înconjoară din toate părțile! Câte persoane sunt torturate sistematic și astăzi în secțiile de poliție, în închisori și în lagărele de refugiați din diferite părți ale lumii!

În realitate, trăim și o nouă epocă de martiri. Pare că persecuția crudă și atroce a imperiului roman nu ia sfârșit. Noi Nero se nasc încontinuu pentru a-i asupri pe cei care cred, numai pentru credința lor în Cristos. Noi grupuri extremiste se înmulțesc luând în vizor bisericile, locurile de cult, pe slujitori și pe credincioșii simpli. Cercuri și asociații noi și vechi trăiesc hrănindu-se cu ură și ostilitate față de Cristos, față de Biserică și față de credincioși. Câți creștini trăiesc și astăzi sub povara persecuției, a marginalizării, a discriminării și a nedreptății în atâtea părți ale lumii! Totuși, continuă cu curaj să îmbrățișeze moartea pentru a nu-l nega pe Cristos. Cât de dificil este, și astăzi, a trăi liber credința în atâtea părți ale lumii unde lipsește libertatea religioasă și libertatea de conștiință!

Pe de altă parte, exemplul eroic al martirilor și al foarte numeroșilor buni samariteni, adică al tinerilor, al familiilor, al mișcărilor caritative și de voluntariat și al atâtor credincioși și consacrați, nu ne face oricum să uităm contra-mărturia și scandalurile unor fii și slujitori ai Bisericii.

Mă limitez aici numai la cele două plăgi ale abuzurilor și infidelităților.

De mai mulți ani Biserica este angajată serios să dezrădăcineze răul abuzurilor, care strigă răzbunare la Domnul, la Dumnezeul care nu uită niciodată suferința trăită de mulți minori din cauza clericilor și persoanelor consacrate: abuzuri de putere, de conștiință și sexuale.

Gândindu-mă la această temă dureroasă mi-a venit în minte figura regelui David – un „uns al Domnului” (cf. 1Sam 16,13; 2Sam 11-12). El, din a cărui descendență derivă Pruncul Divin – numit și „Fiul lui David” – în pofida faptul că este ales, rege și uns al Domnului, a comis un triplu păcat, adică trei abuzuri grave împreună: abuz sexual, de putere și de conștiință. Trei abuzuri distincte, însă care converg și se suprapun.

Așa cum știm, istoria începe atunci când regele, deși fiind expert al războiului, rămâne acasă să lenevească în loc să meargă în mijlocul poporului lui Dumnezeu aflat în bătălie. David profită, pentru comoditatea și interesul său, de faptul că este rege (abuz de putere). Cel uns, abandonându-se comodității, începe declinul moral și de conștiință de neoprit. Și tocmai în acest context el, de pe terasa palatului, o vede pe Betsabea, soția lui Urie hititul, în timp ce face baie și se simte atras de ea (cf. 2Sam 11). Trimite ca s-o cheme și se unește cu ea (alt abuz de putere, plus abuz sexual). Astfel abuzează de o femeie căsătorită și singură și, pentru a acoperi păcatul său, îl cheamă acasă pe Urie și încearcă în zadar să-l convingă să petreacă noaptea cu soția sa. Și după aceea ordonează conducătorului armatei să-l expună pe Urie la moarte sigură în bătălie (alt abuz de putere, plus abuz de conștiință). Lanțul păcatului se lărgește ca o pată de ulei și devine rapid o rețea de corupție. El a rămas acasă să lenevească.

De la scânteile lenei și necurăției și de la „coborârea gărzii” începe lanțul diabolic al păcatelor grave: adulter, minciună și omucidere. Presupunând că, fiind rege, poate să facă tot și să obțină tot, David încearcă și să-l înșele pe soțul Betsabeei, pe oameni, pe sine însuși și chiar pe Dumnezeu. Regele neglijează relația sa cu Dumnezeu, încalcă poruncile divine, rănește propria integritate morală, chiar fără să se simtă vinovat. Unsul continua să exercite misiunea sa ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Singurul lucru care-l interesa era să salvgardeze imaginea sa și aparența sa. „Pentru că aceia care nu-și dau seamă că săvârșesc lipsuri grave împotriva Legii lui Dumnezeu pot să se lase duși la un soi de buimăceală sau ațipire. Dat fiind că nu găsesc nimic grav să-și reproșeze, nu simt acea lâncezeală care puțin câte puțin ia în stăpânire viața lor spirituală și ajung să se uzeze și să se corupă” (Exortația apostolică Gaudete et exsultate, 164). Din păcătoși ajung să devină corupți.

Și astăzi sunt atâția „unși ai Domnului”, oameni consacrați, care abuzează de cei slabi, profitând de propria putere morală și de convingere. Comit urâciuni și continuă să exercite slujirea lor ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic; nu se tem de Dumnezeu sau de judecata lui, ci se tem numai să fie descoperiți și demascați. Slujitori care sfâșie trupul Bisericii, provocând scandaluri și discreditând misiunea mântuitoare a Bisericii și jertfele atâtor confrați ai lor.

Și astăzi, iubiți frați și surori, atâția de David, fără a clipi, intră în rețeaua de corupție, îl trădează pe Dumnezeu, poruncile sale, propria vocație, Biserica, poporul lui Dumnezeu și încrederea celor mici și a celor din familia lor. Adesea în spatele gentileții lor nemăsurate, a unei hărnicii impecabile și a unei fețe îngerești, ascund cu nerușinare un lup atroce gata să devoreze sufletele nevinovate.

Păcatele și delictele persoanele consacrate se colorează în nuanțe și mai sumbre de infidelitate, de rușine și deformează fața Bisericii amenințând credibilitatea sa. De fapt, Biserica, împreună cu fiii săi fideli, este și victimă a acestor infidelități și a acestor adevărate „delicte de delapidare”.

Iubiți frați și surori,

Să fie clar că în fața acestor urâciuni Biserica nu se va cruța în a face tot ceea ce este necesar pentru a preda justiției pe oricine a comis aceste delicte. Biserica nu va încerca niciodată să mușamalizeze sau să subevalueze niciun caz. Este de netăgăduit că unii responsabili, în trecut, din ușurătate, din incredulitate, din nepregătire, din inexperiență – trebuie să judecă trecutul cu hermeneutica trecutului – sau din superficialitate spirituală și umană au tratat atâtea cazuri fără seriozitatea și promptitudinea cuvenită. Asta nu mai trebuie să se întâmple niciodată. Aceasta este alegerea și decizia întregii Biserici.

În februarie 2019 Biserica va reafirma voința sa fermă de a continua, cu toată forța sa, pe drumul purificării. Biserica se va interoga, folosindu-se și de experți, despre cum să-i protejeze pe copii; cum să evite aceste nenorociri, cum să îngrijească și să reintegreze victimele; cum să întărească formarea în seminarii. Se va încerca să se transforme erorile comise în oportunități pentru a dezrădăcina această plagă nu numai din trupul Bisericii ci și din cel al societății. De fapt, dacă această calamitate foarte gravă a ajuns să lovească unii slujitori consacrați, ne întrebăm: cât de profundă ar putea să fie ea în societățile noastre și în familiile noastre? Așadar Biserica nu se va limita să se îngrijească, ci va încerca să înfrunte acest rău care provoacă moartea lentă a atâtor persoane, la nivelul moral, psihologic și uman.

Iubiți frați și surori,

Vorbind despre această plagă, unii din cadrul Bisericii se manifestă vehement împotriva anumitor lucrători din comunicare, acuzându-i că ignoră cea mai mare majoritate a cazurilor de abuzuri, care nu sunt comise de clericii Bisericii – statisticile vorbesc despre peste 95% – și acuzându-i că vor în mod intenționat să dea o imagine falsă, ca și cum acest rău ar fi lovit numai Biserica catolică. În schimb eu aș vrea să mulțumesc din inimă acelor lucrători din media care au fost onești și obiectivi și care au încercat să-i demaște pe acești lupi și să dea glas victimelor. Chiar dacă ar fi vorba de un singur caz de abuz – care reprezintă deja în sine o monstruozitate – Biserica cere să nu se tacă și să-l aducă la lumină în mod obiectiv, pentru că scandalul mai mare în această materie este acela de a acoperi adevărul.

Ne amintim toți că numai grație întâlnirii cu profetul Natan David înțelege gravitatea păcatului său. Avem nevoie astăzi de noi Natan care să-i ajute pe atâția David să se trezească dintr-o viață ipocrită și perversă. Vă rog, să ajutăm Sfânta Maică Biserică în misiunea sa dificilă, adică aceea de a recunoaște cazurile adevărate distingându-le de cele false, acuzele de calomnii, supărările de insinuări, vorbăriile de defăimări. O misiune foarte dificilă, deoarece adevărații vinovați știu să se ascundă cu scrupulozitate, până acolo încât atâtea soții, mame și surori nu reușesc să-i descopere în persoanele mai apropiate: soți, nași, bunici, unchi, frați, vecini, învățători… Și victimele, bine ales de prădătorii lor, adesea preferă tăcerea și chiar, aflate în voia fricii, devin supuse rușinii și terorii de a fi abandonate.

Și celor care abuzează de minori aș vrea să spun: convertiți-vă și predați-vă justiției umane și pregătiți-vă pentru justiția divină, amintindu-vă de cuvintele lui Cristos: „Dar oricine ar scandaliza pe unul dintre aceștia mai mici, care cred în mine, ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră de moară trasă de măgar și să fie aruncat în adâncul mării. Vai lumii pentru scandaluri! Căci este inevitabil să vină scandalurile, dar vai omului prin care vine scandalul” (Mt 18,6-7).

Iubiți frați și surori,

Acum permiteți-mi să vorbesc și despre un alt chin, adică despre infidelitatea celor care trădează vocația lor, jurământul lor, misiunea lor, consacrarea lor lui Dumnezeu și Bisericii; cei care se ascund în spatele bunelor intenții pentru a-i înjunghia pe frații și a semăna neghină, dezbinare și descumpănire; persoane care găsesc mereu justificări, chiar logice, și chiar spirituale, pentru a continua să parcurgă nederanjați drumul pierzării.

Și aceasta nu este o noutate în istoria Bisericii. Sfântul Augustin, vorbind despre grâul bun și despre neghină, afirmă: „Oare credeți, frații mei, că neghina nu poate urca până la catedrele episcopale? Oare credeți că ea este numai în grupurile inferioare și nu în cele superioare? Să dea Dumnezeu ca noi să nu fim neghină! […] Și pe catedrele episcopale există grâul și există neghina; și printre diferitele comunități de credincioși există grâul și există neghina” (Sermo 73, 4: PL 38, 472).

Aceste cuvinte ale sfântului Augustin ne îndeamnă să ne amintim proverbul: „strada iadului este pavată cu intenții bune”; și ne ajută să înțelegem că Ispititorul, Marele Acuzator, este cel care dezbină, seamănă discordie, insinuează dușmănie, îi convinge pe fii și îi face să se îndoiască.

În realitate, în realitate în spatele acestor semănători de neghină se află aproape întotdeauna cele treizeci de monede de argint. Iată așadar că figura lui David ne duce la aceea a lui Iuda Iscarioteanul, un alt ales de Domnul care îl vinde și îl dă la moarte pe învățătorul său. David păcătos și Iuda Iscarioteanul vor fi prezenți mereu în Biserică, deoarece reprezintă slăbiciunea, care face parte din ființa noastră umană. Sunt icoane ale păcatelor și delictelor săvârșite de persoane alese și consacrate. Uniți în gravitatea păcatului, se deosebesc totuși în convertire. David s-a căit încredințându-se milostivirii lui Dumnezeu, în timp ce Iuda s-a sinucis.

Deci noi toți, pentru a face să strălucească lumina lui Cristos, avem obligația de a combate orice corupție spirituală, care „este mai rea decât căderea unui păcătos, pentru că este vorba despre o orbire comodă și autosuficientă unde până la urmă totul pare permis: înșelarea, calomnia, egoismul și atâtea forme subtile de autoreferențialitate, pentru că «și Satana însuși se preface că este un înger al luminii» (2Cor 11,14). Așa și-a terminat zilele sale Solomon, în timp ce marele păcătos David a știut să depășească mizeria sa” (Exortația apostolică Gaudete et exsultate, 165).

Bucuriile

Să trecem la bucurii. Au fost numeroase anul acesta, de exemplu buna reușită a Sinodului dedicat tinerilor, despre care vorbea cardinalul decan. Pașii făcuți până acum în reforma Curiei. Mulți se întreabă: când se va termina? Nu se va termina niciodată, dar pașii sunt buni. De exemplu, lucrările de clarificare și de transparență în economie; eforturile lăudabile făcute de Oficiul Revizorului General și de Autoritatea de Informare Financiară; rezultatele bune obținute de Institutul pentru Operele de Religie; noua lege a Statului Vatican; decretul despre muncă în Vatican, și atâtea alte realizări mai puțin vizibile. Amintim, printre bucurii, noii fericiți și sfinți care sunt „pietrele prețioase” care împodobesc fața Bisericii și iradiază în lume speranță, credință și lumină. Este necesar să-i menționăm aici pe cei nouăsprezece martiri din Algeria: „Nouăsprezece vieți dăruite pentru Cristos, pentru Evanghelia sa și pentru poporul algerian, […] modele de sfințenie comună, sfințenia «de la ușa de alături»” (Thomas Georgeon, „Sub semnul fraternității”, L’Osservatore Romano, 8 decembrie 2018, pag. 6); numărul mare de credincioși care în fiecare an, primind Botezul, reînnoiesc tinerețea Bisericii, ca mamă mereu rodnică, și fiii foarte numeroși care se întorc acasă și reîmbrățișează credința și viața creștină; familiile și părinții care trăiesc serios credința și o transmit zilnic copiilor lor prin bucuria iubirii lor (cf. Exortația apostolică post-sinodală Amoris laetitia, 259-290); mărturia atâtor tineri care aleg curajos viața consacrată și preoția.

Un adevărat motiv de bucurie este și marele număr de consacrați și consacrate, episcopi și preoți, care trăiesc zilnic vocația lor în fidelitate, tăcere, sfințenie și abnegație. Sunt persoane care luminează întunericul omenirii, cu mărturia lor de credință, de iubire și de caritate. Persoane care lucrează cu răbdare, din iubire față de Cristos și față de Evanghelia sa, în favoarea săracilor, a celor asupriți și a celor din urmă, fără a căuta să se pună pe primele pagini ale ziarelor sau să ocupe primele locuri. Persoane care, lăsând totul și oferind viața lor, duc lumina credinței acolo unde Cristos este abandonat, însetat, înfometat, închis și gol (cf. Mt 25,31-46). Și mă gândesc îndeosebi la numeroșii parohi care oferă în fiecare zi exemplu bun poporului lui Dumnezeu, preoți apropiați de familii, cunosc numele tuturor și trăiesc viața lor în simplitate, credință, zel, sfințenie și caritate. Persoane uitate de mass media dar fără de care ar domni întunericul.

Iubiți frați și surori,

Vorbind despre lumină, despre chinuri, despre David și despre Iuda, am voit să scot în evidență valoarea conștiinței, care trebuie să se transforme într-o obligație de vigilență și de păzire din partea celui care, în structurile vieții ecleziastice și consacrate, exercită slujirea conducerii. În realitate, forța oricărei instituții nu se află în faptul de a fi compusă din oameni perfecți (acest lucru este imposibil), ci în voința sa de a se purifica încontinuu; în capacitatea sa de a recunoaște cu umilință greșelile și a le corecta; în abilitatea sa de a se ridica din căderi; în a vedea lumina Crăciunului care pornește de la ieslea din Betleem, parcurge istoria și ajunge până la Parusie.

Așadar este necesar să deschidem inima noastră la adevărata lumină, Isus Cristos: lumina care poate ilumina viața și transforma întunericul nostru în lumină; lumina binelui care învinge răul; lumina iubirii care depășește ura; lumina vieții care înfrânge moartea; lumina divină care transformă în lumină totul și pe toți; lumina Dumnezeului nostru: sărac și bogat, milostiv și drept, prezent și ascuns, mic și mare.

Ne amintim de cuvintele minunate ale sfântului Macarie cel Mare, părinte al deșertului egiptean din secolul al IV-lea, care, vorbind despre Crăciun, afirmă: „Dumnezeu se face mic! Inaccesibilul și necreatul, în bunătatea sa infinită și inimaginabilă a asumat un trup și s-a făcut mic. În bunătatea sa a coborât din gloria sa. Nimeni, în ceruri și pe pământ nu poate înțelege măreția lui Dumnezeu și nimeni, în ceruri și pe pământ nu poate înțelege cum Dumnezeu se face sărac și mic pentru cei săraci și cei mici. După cum este incomprehensibilă măreția sa, tot așa este și micimea sa” (cf. Omilii IV, 9-10; XXXII, 7: în Spirito e fuoco. Omelie spirituali. Collezione II, Qiqajon-Bose, Magnano 1995, pag. 88-89; 332-333).

Amintim că Crăciunul este sărbătoarea „Dumnezeului mare care se face mic și în micimea sa nu încetează să fie mare. Și în această dialectică, mare este mic: este duioșia lui Dumnezeu. Acel cuvânt pe care mondenitatea încearcă mereu să-l scoată din dicționar: duioșie. Dumnezeul mare care se face mic, care este mare și continuă să se facă mic” (cf. Omilia la „Sfânta Marta”, 14 decembrie 2017; Omilia la „Sfânta Marta”, 25 aprilie 2013).

Crăciunul ne dăruiește în fiecare an certitudinea că lumina lui Dumnezeu va continua să strălucească în pofida mizeriei noastre umane; certitudinea că Biserica va ieși din aceste suferințe și mai frumoasă și purificată și splendidă. Pentru că toate păcatele, căderile și răul comis de unii fii ai Bisericii nu vor putea întuneca niciodată frumusețea feței sale, dimpotrivă, dau chiar dovada sigură că forța sa nu se află în noi, ci se află mai ales în Cristos Isus, Mântuitor al lumii și Lumină a universului, care o iubește și și-a dat viața pentru ea, mireasa sa. Crăciunul dă certitudinea că adevărata forță a Bisericii și a muncii noastre de fiecare zi, de atâtea ori ascunsă – ca aceea a Curiei, unde există sfinți -, se află în Duhul Sfânt care o conduce și o ocrotește de-a lungul secolelor, transformând chiar și păcatele în ocazii de iertare, căderile în ocazii de reînnoire, răul în ocazie de purificare și victorie.

Multe mulțumiri și Crăciun Fericit tuturor!

[Binecuvântarea]

Și anul acesta aș vrea să vă las un gând. Este un clasic: Compendiu de teologie ascetică și mistică de Tanquerey, dar în recenta ediție elaborată de monseniorul Libanori, episcop auxiliar de Roma, și de părintele Forlai, părinte spiritual de la Seminarul din Roma. Cred că este bun. A nu-l citi de la început la sfârșit, ci a căuta în cuprins această virtute, această atitudine, acest lucru… Ne va face bine, pentru reforma fiecăruia dintre noi și pentru reforma Bisericii. Este pentru voi!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 21.12.2018
Publicarea pe acest sit: 21.12.2018
Etichete: ,

Lasă un răspuns