Discursul Papei la întâlnirea din Alessano

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu credincioșii din Alessano
vineri, 20 aprilie 2018

Iubiți frați și surori,

Am venit pelerin în acest ținut care a dat naștere slujitorului lui Dumnezeu Tonino Bello. Tocmai m-am rugat la mormântul său, care nu se înalță monumental în sus, ci este complet plantat în pământ: Don Tonino, semănat în pământul său – el, ca o sămânță semănată –, pare că vrea să ne spună cât de mult a iubit acest teritoriu. Asupra acestui lucru aș vrea să reflectez, evocând înainte de toate câteva cuvinte ale sale de recunoștință: „Mulțumesc, ținut al meu, mic și sărac, care m-ai făcut să mă nasc sărac ca tine dar care, tocmai pentru asta, mi-ai dat bogăția incomparabilă de a-i înțelege pe cei săraci și de a mă putea dispune astăzi să-i slujesc”[1].

A-i înțelege pe săraci era pentru el adevărată bogăție, era și a o înțelege pe mama sa, a-i înțelege pe săraci era bogăția sa. Avea dreptate, pentru că săracii sunt realmente bogăție a Bisericii. Să ne amintească iarăși, don Tonino, în fața ispitei dese de a ne așeza la coadă în spatele puternicilor care sunt la rând, de a căuta privilegii, de a ne acomoda într-o viață comodă. Evanghelia – obișnuia să amintească asta la Crăciun și la Paște – cheamă la o viață adesea incomodă, pentru că acela care-l urmează pe Isus îi iubește pe săraci și pe umili. Așa a făcut Învățătorul, așa a proclamat Mama sa, lăudându-l pe Dumnezeu pentru că „a dat jos de pe tron pe cei puternici și i-a înălțat pe cei smeriți” (Lc 1,52). O Biserică ce are la inimă pe cei săraci rămâne mereu sintonizată pe canalul lui Dumnezeu, nu pierde niciodată frecvența Evangheliei și simte că trebuie să se întoarcă la esențial pentru a mărturisi cu coerență că Domnul este unicul bine adevărat.

Don Tonino ne amintește să nu teoretizăm apropierea de cei săraci, ci să fim aproape de ei, așa cum a făcut Isus, care pentru noi, bogat fiind, s-a făcut sărac (cf. 2Cor 8,9). Don Tonino simțea nevoia de a-l imita, implicându-se personal, până la deposedarea de sine. Nu-l deranjau cererile, îl rănea indiferența. Nu se temea de lipsa de bani, ci se preocupa pentru nesiguranța locului de muncă, problemă care și astăzi este atât de actuală. Nu pierdea ocazia pentru a afirma că pe primul loc se află muncitorul cu demnitatea sa, nu profitul cu aviditatea sa. Nu stătea cu mâinile încrucișate: acționa local pentru a semăna pace global, având convingerea că modul cel mai bun pentru a preveni violența și orice gen de războaie este îngrijirea celor nevoiași și promovarea dreptății. De fapt, dacă războiul generează sărăcie, și sărăcia generează război[2]. De aceea, pacea se construiește începând de la case, de la străzi, de la prăvălii, acolo unde artizanal se plăsmuiește comuniunea. Spunea, plin de speranță, don Tonino: „Din atelier, ca într-o zi din atelierul din Nazaret, va ieși cuvântul de pace care va îndrepta omenirea, însetată de dreptate, spre noi destine”[3].

Iubiți frați și surori, această vocație de pace aparține ținutului vostru, acestui minunat ținut de frontieră – finis-terrae – pe care Don Tonino îl numea „ținut-fereastră”, pentru că din sudul Italiei se deschide larg spre multele sud-uri din lume, unde „cei mai săraci sunt tot mai numeroși în timp ce bogații devin tot mai bogați și tot mai puțini”[4]. Sunteți o „fereastră deschisă, de la care să vedeți toate sărăciile care apasă asupra istoriei”[5], dar sunteți mai ales o fereastră de speranță pentru ca Mediterana, bazin istoric de civilizație, să nu fie niciodată un arc întins de război, ci o arcă primitoare de pace[6].

Don Tonino este om al ținutului său, pentru că în acest ținut s-a maturizat preoția sa. Aici a îmbobocit vocația sa, pe care îi plăcea s-o numească evocație, evocație a ceea ce Dumnezeu iubește la nebunie, una câte una, viețile noastre fragile; ecou al glasului său de iubire care ne vorbește în fiecare zi; chemare de a merge mereu înainte, de a visa cu îndrăzneală, de a descentra propria existență pentru a o pune în slujire; invitație de a ne încrede mereu în Dumnezeu, singurul capabil să transforme viața într-o sărbătoare. Iată, aceasta este vocația conform lui don Tonino: o chemare de a deveni nu numai credincioși evlavioși, ci adevărați îndrăgostiți de Domnul, cu ardoarea visului, elanul dăruirii, îndrăzneala de a nu ne opri la jumătăți de măsură. Pentru că atunci când Domnul incendiază inima, nu se poate stinge speranța. Când Domnul ne cere un „da”, nu se poate răspunde cu un „poate că”. Va face bine, nu numai tinerilor, ci nouă tuturor, tuturor celor care caută sensul vieții, să ascultăm și să reascultăm cuvintele lui Don Tonino.

În acest ținut, Antonio s-a născut Tonino și a devenit don Tonino. Acest nume, simplu și familial, pe care-l citim pe mormântul său, ne vorbește încă. Relatează dorința sa de a se face mic pentru a fi apropiat, de a scurta distanțele, de a oferi o mână întinsă. Invită la deschiderea simplă și genuină a Evangheliei. Don Tonino a recomandat-o așa de mult, lăsând-o ca moștenire preoților săi. Spunea el: „Să iubim lumea. Să-i vrem binele. S-o luăm sub braț. Să fim milostivi cu ea. Să nu ne opunem ei mereu în fața rigorilor legii dacă nu le-am temperat mai înainte cu doze de duioșie”[7]. Sunt cuvinte care revelează dorința unei Biserici pentru lume: nu lumești, ci pentru lume. Fie ca Domnul să ne dea acest har: o Biserică nu lumească, ci în slujba lumii. O Biserică curată de autoreferențialitate și „extrovertită, îndreptată spre, nu încâlcită înlăuntrul său”[8]; nu așteptând să primească, ci să presteze prim ajutor; niciodată ațipită în nostalgiile trecutului, ci aprinsă de iubire pentru prezent, după exemplul lui Dumnezeu, care „atât de mult a iubit lumea” (In 3,16).

Numele de „don Tonino” ne spune și alergia sa salutară față de titluri și onoruri, dorința sa de a se priva de ceva pentru Isus care s-a despuiat de toate, curajul său de a se elibera de ceea ce poate aminti semnele puterii pentru a da spațiu puterii semnelor[9]. Desigur, don Tonino nu făcea asta din conveniență sau pentru a căuta consensuri, ci mișcat de exemplul Domnului. În iubirea față de El găsim forța de a nu mai folosi hainele care împiedică pasul pentru a ne îmbrăca în slujire, pentru a fi „Biserică a șorțului, singurul veșmânt sacerdotal înregistrat de Evanghelie”[10].

Din acest iubit ținut al său ce anume ne-ar mai putea spune don Tonino? Acest credincios cu picioarele pe pământ și ochii spre cer, și mai ales cu o inimă care lega cer și pământ, a creat, printre multe altele, un cuvânt original, care transmite fiecăruia dintre noi o mare misiune. Îi plăcea să spună că noi creștinii „trebuie să fim niște contempl-activi [contempl-attivi, cu dublul t], adică oameni care pornesc de la contemplație și apoi lasă să ajungă dinamismul său, angajarea sa în acțiune”[11], oameni care nu separă niciodată rugăciunea de acțiune. Dragă don Tonino, ne-ai avertizat să nu ne cufundăm în vârtejul ocupațiilor fără a ne planta în fața tabernacolului, pentru a nu ne înșela că lucrăm în zadar pentru Împărăție[12]. Și noi ne-am putea întreba dacă pornim de la tabernacol sau de la noi înșine. Ai putea să ne întrebi și dacă, odată plecați, mergem; dacă, asemenea Mariei, Femeia drumului, ne ridicăm pentru a ajunge la om și a-l sluji pe om, pe fiecare om. Dacă ne-ar întreba asta, ar trebui să simțim rușine pentru imobilismele noastre și pentru justificările noastre continue. Retrezește-ne, așadar, la înalta noastră vocație; ajută-ne să fim tot mai mult o Biserică contemplativă, îndrăgostită de Dumnezeu și pasionată de om!

Iubiți frați și surori, în fiecare epocă Domnul pune pe drumul Bisericii martori care întrupează vestea bună a Paștelui, profeți ai speranței pentru viitorul tuturor. Din ținutul vostru Dumnezeu a făcut să se ridice unul, ca dar și profeție pentru timpurile noastre. Și Dumnezeu dorește ca darul său să fie primit, ca profeția sa să fie pusă în practică. Să nu ne mulțumim să adnotăm amintiri frumoase, să nu ne lăsăm încâlciți de nostalgii trecute și nici de bârfe răutăcioase din prezent sau de frici față de viitor. Să-l imităm pe don Tonino, să ne lăsăm transportați de tânăra sa ardoare creștină, să auzim invitația sa urgentă de a trăi Evanghelia fără precupețire. Este o invitație puternică adresată fiecăruia dintre noi și nouă ca Biserică. Într-adevăr ne va ajuta să răspândim astăzi bucuria plăcut mirositoare a Evangheliei.

Acum, toți împreună, s-o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria și după aceea vă voi da binecuvântarea, de acord?

[Bucură-te Marie și binecuvântarea]

Note:
[1] «Mulțumesc, Biserică din Alessano», La terra dei miei sogni. Bagliori di luce dagli scritti ugentini, 2014, 477.
[2] Cf. Sf. Ioan Paul al II-lea, „Dacă tu cauți pacea, mergi în întâmpinarea săracilor”, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii, 1 ianuarie 1993.
[3]La terra dei miei sogni, 32.
[4] «Pentalogul speranței», Scritti vari, interviste aggiunte, 2007, 252.
[5] «Speranța scumpă», Scritti di pace, 1997, 348.
[6] Cf. «Profeție dincolo de mafie», ivi, 280.
[7] «Teasc și spirit. Omilie pentru Liturghia crismei 1993», Omelie e scritti quaresimali, 2015, 97.
[8] «Preoți pentru lume», Cirenei della gioia, 2004, 26.
[9] «De la săraci spre toți», ivi, 122 șu.
[10] «Configurați lui Cristos cap și preot», ivi, 61.
[11]Ivi, 55.
[12] Cf. «Contempl-activi viața de zi cu zi», Non c’è fedeltà senza rischio, 2000, 124; «A suferi lucrurile lui Dumnezeu și a suferi lucrurile omului», Cirenei della gioia, 81-82.