Discursul Papei la întâlnirea de rugăciune din Bahrain

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la
întâlnirea de rugăciune cu Episcopii, preoții,
consacrații, seminariștii și lucrătorii pastorali

Manama, duminică, 6 noiembrie 2022

Dragi episcopi, preoți, consacrați și seminariști, lucrători pastorali, bună ziua! Good morning!

Sunt bucuros să mă aflu în mijlocul vostru, în această comunitate creștină care manifestă bine fața sa „catolică”, adică universală: o Biserică locuită de persoane care provin din multe părți ale lumii, care se adună împreună pentru a mărturisi unica credință în Cristos. Mons. Hinder, căruia îi mulțumesc pentru slujirea sa și pentru cuvintele sale, ieri a vorbit despre „o mică turmă compusă din migranți”: așadar, salutând pe fiecare dintre voi, îndrept un gând și popoarelor voastre de apartenență, familiilor voastre pe care le purtați în inimă cu un pic de nostalgie, țărilor voastre de origine. Îndeosebi, văzând prezenți credincioșii din Liban, asigur rugăciunea și apropierea mea de acea țară iubită, așa de obosită, așa de încercată, și de toate popoarele care suferă în Orientul Mijlociu. Este frumos a aparține la o Biserică formată din istorii și fețe diferite, care găsesc armonie în unica față a lui Isus. Și această varietate – am văzut asta în aceste zile – este oglinda acestei țări, a oamenilor care o populează, dar și a peisajului care o caracterizează și care, deși dominată de deșert, se mândrește cu o bogată și variată prezență de plante și de ființe vii.

Cuvintele lui Isus pe care le-am ascultat vorbesc despre apa vie care izvorăște din Cristos și din credincioși (cf. In 7,37-39). M-au făcut să mă gândesc tocmai la această țară: este adevărat, există atâta deșert, dar există și izvoare de apă dulce care curg în tăcere sub pământ, irigându-l. Este o imagine frumoasă a ceea ce sunteți voi și mai ales a ceea ce credința realizează în viață: la suprafață reiese umanitatea noastră, uscată de atâtea fragilități, frici, provocări pe care trebuie să le înfrunte, rele personale și sociale de diferite genuri; dar în subteranul sufletului, chiar înăuntru, în intimitatea inimii, curge calmă și tăcută apa dulce a Duhului, care irigă deșerturile noastre, redă vigoare la ceea ce riscă să se usuce, spală ceea ce urâțește, adapă setea noastră de fericire. Și mereu reînnoiește viața. Despre această apă vorbește Isus, acesta este izvorul de viață nouă pe care ne-o promite: darul Duhului Sfânt, prezența duioasă, iubitoare și regenerantă a lui Dumnezeu în noi.

Ne face bine, așadar, să ne oprim asupra scenei pe care o descrie Evanghelia. Isus se află în templul din Ierusalim, unde se celebrează una din sărbătorile cele mai importante, în timpul căreia poporul îl binecuvântează pe Domnul pentru darul pământului și al recoltelor, comemorând Alianța. Și în acea zi de sărbătoare se desfășura un rit important: marele preot mergea la piscina Siloe, lua apă și după aceea, în timp ce poporul cânta și tresălta de bucurie, o vărsa în afara zidurilor cetății pentru a arăta că din Ierusalim va curge o mare binecuvântare pentru toți. De fapt, despre Ierusalim psalmistul a spus: „Toate izvoarele mele sunt în tine” (Ps 87,7); și profetul Ezechiel a vorbit despre un izvor de apă care, curgând din templu, va iriga și va fecunda ca un fluviu tot pământul (cf. Ez 47,1-12).

Cu aceste premise înțelegem bine ce vrea să ne spună Evanghelia lui Ioan cu această scenă: suntem în ultima zi a sărbătorii, Isus se ridică „drept în picioare” și cu voce tare proclamă: „Dacă îi este sete cuiva, să vină la mine” (In 7,37), pentru că „râuri de apă vie” vor curge din pieptul său (v. 38). Ce invitație frumoasă! Și Evanghelistul explică: „Aceasta o spune despre Duhul pe care aveau să-l primească cei care cred în el; căci încă nu venise Duhul, pentru că Isus nu fusese încă glorificat” (v. 39). Referința este la ora în care Isus moare pe cruce: în acel moment, nu din templul de pietre, ci din coasta deschisă a lui Cristos va ieși apa vieții noi, apa dătătoare de viață a Duhului Sfânt, destinată să regenereze toată omenirea eliberând-o de păcat și de moarte.

Fraților și surorilor, să ne amintim mereu de asta: Biserica se naște acolo, se naște din coasta deschisă a lui Cristos, dintr-o baie de renaștere în Duhul Sfânt (cf. Tit 3,5). Nu suntem creștini prin meritul nostru sau numai pentru că aderăm la un crez, ci pentru că în Botez ne-a fost dăruită apa vie a Duhului, care ne face fii iubiți ai lui Dumnezeu și frați între noi, făcându-ne creaturi noi. Totul izvorăște din har, – totul este har! -, totul vine de la Duhul Sfânt. Așadar, permiteți-mi să mă opresc pe scurt cu voi asupra a trei daruri mari pe care Duhul Sfânt ni le încredințează și ne cere să le primim și să le trăim: bucuria, unitatea și profeția. Bucuria, unitatea și profeția.

Înainte de toate Duhul este izvor de bucurie. Apa dulce care Domnul vrea ca să curgă în deșerturile umanității noastre, amestecată cu pământ și cu fragilitate, este certitudinea că suntem niciodată singuri pe drumul vieții. De fapt, Duhul este Cel care nu ne lasă singuri, este Mângâietorul; ne întărește cu prezența sa discretă și benefică, ne însoțește cu iubire, ne susține în lupte și în dificultăți, încurajează visele noastre cele mai frumoase și dorințele noastre cele mai mari, deschizându-ne la uimirea și la frumusețea vieții. De aceea, bucuria Duhului nu este o stare ocazională sau o emoție de moment; cu atât mai puțin este acea specie de „bucurie consumistă și individualistă așa de prezentă în unele experiențe culturale de astăzi” (Exortația apostolică Gaudete et exsultate, 128). În schimb bucuria în Duhul Sfânt este aceea care se naște din relația cu Dumnezeu, din faptul de a ști că, deși în trudele și în nopțile întunecate prin care trecem uneori, nu suntem singuri, pierduți sau înfrânți, pentru că el este cu noi. Și cu el putem să înfruntăm și să depășim totul, chiar și abisurile durerii și ale morții.

Vouă, care ați descoperit această bucurie și o trăiți în comunitate, aș vrea să vă spun: păstrați-o, ba mai mult, înmulțiți-o. Și știți care este cea mai bună metodă pentru a face asta? A o dărui. Da, așa este: bucuria creștină este contagioasă, pentru că Evanghelia ne face să ieșim din noi înșine pentru a comunica frumusețea iubirii lui Dumnezeu. Așadar este esențial ca în comunitățile creștine bucuria să nu dispară și să fie împărtășită; ca să nu ne limităm să repetăm gesturi din obișnuință, fără entuziasm, fără creativitate. Altminteri vom pierde credința și vom deveni o comunitate plictisitoare, și acest lucru este urât! Este important ca, în afară de liturgie, îndeosebi de celebrarea Liturghiei, izvor și culme a vieții creștine (cf. Sacrosanctum Concilium, 10), să facem să circule bucuria Evangheliei și într-o acțiune pastorală vie, în special pentru tineri, pentru familii și pentru vocațiile la viața sacerdotală și călugărească. Bucuria creștină nu se poate ține pentru sine, și când o punem în circulație, se înmulțește.

În al doilea rând, Duhul Sfânt este izvor de unitate. Cei care îl acceptă primesc iubirea Tatălui și devin fiii săi (cf. Rom 8,15-16); și, dacă sunt fii ai lui Dumnezeu, ei sunt și frați și surori. Nu poate să existe spațiu pentru faptele trupului, adică ale egoismului: pentru diviziuni, certuri, vorbiri de rău, bârfe. Fiți atenți la bârfă, vă rog: bârfele distrug o comunitate. Diviziunile din lume, precum și diferențele etnice, culturale și rituale, nu pot răni sau compromite unitatea Duhului. Dimpotrivă, focul său arde dorințele lumești și aprinde viața noastră cu acea iubire primitoare și compătimitoare cu care ne iubește Isus, pentru ca și noi să ne putem iubi astfel între noi. Pentru aceasta, când Duhul Celui Înviat coboară asupra discipolilor, devine izvor de unitate și de fraternitate împotriva oricărui egoism; inaugurează unicul limbaj al iubirii, pentru ca diferitele limbaje umane să nu rămână distante și incomprehensibile; dă la o parte barierele neîncrederii și urii, pentru a crea spații de primire și de dialog; eliberează de frică și revarsă curajul de ieși în întâmpinarea celorlalți cu forța dezarmată și dezarmantă a milostivirii.

Asta face Duhul Sfânt, care modelează astfel Biserica încă de la începuturi: începând de la Rusalii, proveniențele, sensibilitățile și viziunile diferite sunt armonizate în comuniune, forjate într-o unitate care nu este uniformitate, este armonie, pentru că Duhul Sfânt este armonia. Dacă l-am primit pe Duhul, vocația noastră eclezială este înainte de toate aceea de a păstra unitatea și de a cultiva ansamblul, adică – așa cum spune sfântul Paul – „a păstra unitatea Duhului în legătura păcii. Este un singur trup și un singur Duh, după cum ați fost chemați la o singură speranță” (Ef 4,3-4).

În mărturia sa, Chris a spus că, atunci când era foarte tânăr, ceea ce a fascinat-o despre Biserica catolică era „evlavia comună a tuturor credincioșilor”, independent de culoarea pielii, de proveniența geografică, de limbă: toți reuniți într-o singură familie, toți cântând laudele Domnului. Aceasta este forța comunității creștine, prima mărturie pe care o putem da lumii. Să încercăm să fim păzitori și constructori de unitate! Pentru a fi credibili în dialogul cu ceilalți, să trăim fraternitatea între noi. Să facem asta în comunități, valorizând carismele tuturor fără a mortifica niciuna; să facem asta în casele călugărești, ca semne vii de înțelegere și de pace; să facem asta în familii, așa încât legătura de iubire a sacramentului să se traducă în atitudini zilnice de slujire și de iertare; să facem asta și în societatea multireligioasă și multiculturală în care trăim: mereu în favoarea dialogului, mereu, țesători de comuniune cu frații de alte crezuri și de alte confesiuni. Știu că pe această cale voi oferiți deja un exemplu frumos, dar fraternitatea și comuniunea sunt daruri pe care nu trebuie să încetăm să le cerem Duhului, pentru a respinge ispitele dușmanului, care seamănă mereu neghină.

În sfârșit, Duhul este izvor de profeție. Istoria mântuirii, așa cum știm, este presărată de numeroși profeți pe care Dumnezeu îi cheamă, îi consacră și îi trimite în mijlocul poporului pentru ca să vorbească în numele său. Profeții primesc de la Duhul Sfânt lumina interioară care îi face interpreți atenți ai realității, capabili să perceapă în dramele, uneori întunecate, ale istoriei prezența lui Dumnezeu și s-o indice poporului. Adesea cuvintele profeților sunt biciuitoare: ei spun pe nume proiectele de rău care se cuibăresc în inimile oamenilor, pun în criză siguranțele umane și religioase false, invită la convertire.

Și noi avem această vocație profetică: toți cei botezați l-au primit pe Duhul și toți sunt profeți. Și ca atare nu putem să ne prefacem că nu vedem faptele răului, să rămânem în „trăirea liniștită” pentru a ne murdări mâinile. Un creștin mai devreme sau mai târziu trebuie să-și murdărească mâinile pentru a trăi viața sa creștină și a da mărturie. Dimpotrivă, am primit un Duh de profeție pentru a aduce la lumină, cu mărturia noastră de viață, Evanghelia. Pentru aceasta sfântul Paul îndeamnă: „Tindeți spre darurile spirituale, mai ales darul profeției” (1Cor 14,1). Profeția ne face capabili să practicăm fericirile evanghelice în situațiile de fiecare zi, adică să edificăm cu blândețe fermă acea Împărăție a lui Dumnezeu în care iubirea, dreptatea și pacea se opun oricărei forme de egoism, de violență și de degradare. Am apreciat că sora Rose a vorbit despre slujirea în rândul deținutelor, în închisori, este frumos, acest lucru! O posibilitate pentru care să fim recunoscători. Profeția care edifică și întărește aceste persoane înseamnă a împărtăși cu ei timpul, a frânge Cuvântul Domnului, a se ruga cu ei. Înseamnă a le acorda atenție, pentru că acolo unde sunt frați nevoiași, cum sunt deținuții, este Isus, Isus rănit în orice persoană care suferă (cf. Mt 25,40). Știi ce gândesc eu, când intru într-o închisoare? „De ce ei și nu eu?”. Este milostivirea lui Dumnezeu. Dar a avea grijă de deținuți face bine tuturor, ca o comunitate umană, pentru că după modul în care sunt tratați cei din urmă se măsoară demnitatea și speranța unei societăți.

Iubiți frați și surori, în aceste luni ne rugăm mult pentru pace. În acest context, constituie o speranță acordul care a fost semnat și care se referă la situația din Etiopia. Îi încurajez pe toți să susțină această angajare pentru o pace durabilă, așa încât, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se continue parcurgerea căilor dialogului și poporul să regăsească repede o viață senină și demnă. Și în afară de asta nu vreau să uit să mă rog și să vă spun și vouă să vă rugați pentru martirizata Ucraina, pentru ca acel război să se termine.

Și acum, iubiți frați și surori, am ajuns la sfârșit. Aș vrea să vă spun „mulțumesc” pentru aceste zile trăite împreună; dar nu uitați bucuria, unitatea și profeția, nu le uitați! Cu suflet plin de recunoștință vă binecuvântez pe voi toți, în special pe cei care au lucrat pentru această călătorie. Și, dat fiind că acestea sunt ultimele cuvinte publice pe care le adresez, permiteți-mi să mulțumesc Maiestății Sale regele și autorităților acestei țări – și ministrului justiției, prezent aici – pentru ospitalitatea deosebită. Vă încurajez să continuați cu statornicie și bucurie drumul vostru spiritual și eclezial. Și acum să invocăm mijlocirea maternă a Fecioarei Maria, pe care sunt fericit s-o venerez ca Stăpână Noastră a Arabiei. Ea să ne ajute să ne lăsăm conduși mereu de Duhul Sfânt și să ne mențină bucuroși, uniți în afect și în rugăciune. Mă bazez: nu uitați să vă rugați pentru mine.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 06.11.2022
Publicarea pe acest sit: 06.11.2022
Etichete: , ,

Comentariile sunt închise.