Discursul Papei la întâlnirea de rugăciune de la Ta’ Pinu

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
de la întâlnirea de rugăciune
Sanctuarul național „Ta’ Pinu” la Gozo,
sâmbătă, 2 aprilie 2022

Lângă crucea lui Isus sunt Maria și Ioan. Mama care l-a adus pe lume pe Fiul lui Dumnezeu este îndurerată pentru moartea sa în timp ce întunericul învăluie lumea; discipolul iubit, care a părăsit toate pentru a-l urma, acum este oprit la picioarele Învățătorului răstignit. Totul pare pierdut, totul pare sfârșit pentru totdeauna. Și în timp ce ia asupra sa rănile omenirii, Isus se roagă: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mt 27,46; Mc 15,34). Aceasta este și rugăciunea noastră în momentele vieții marcate de suferință; este rugăciunea care se înalță în fiecare zi către Dumnezeu din inima voastră, Sandi și Domenico: mulțumesc pentru perseverența iubirii voastre, mulțumesc pentru mărturia voastră de credință!

Și totuși, ora lui Isus – care în Evanghelia lui Ioan este ora morții pe cruce – nu reprezintă încheierea istoriei, ci începutul unei vieți noi. De fapt, lângă cruce noi contemplăm iubirea milostivă a lui Cristos care deschide larg brațele spre noi și, prin moartea sa, ne deschide la bucuria vieții veșnice. De la ora sfârșitului se deschide o viață care începe; de la acea oră a morții începe o altă oră plină de viață: este timpul Bisericii care se naște. De la acea celulă originară Domnul va aduna un popor, care va continua să străbată drumurile întortocheate ale istoriei, aducând în inimă mângâierea Duhului, cu care să șteargă lacrimile omenirii.

Frați și surori, din acest sanctuar de la Ta’ Pinu putem medita împreună despre noul început care izvorăște din ora lui Isus. Și în acest loc, înaintea edificiului splendid pe care-l vedem astăzi, era numai o capelă mică în stare de părăsire. A fost hotărâtă demolarea ei: părea sfârșitul. Dar o serie de evenimente au schimbat cursul lucrurilor, ca și cum Domnul voia să spună acestei populații: „Nu ți se va spune «Părăsită» și țara ta nu va mai numită «Devastată», căci ți se va spune «Plăcerea mea este în ea» și țării tale, «Măritată»” (Is 62,4). Acea bisericuță a devenit sanctuarul național, țintă a pelerinilor și izvor de viață nouă. Ne-ai amintit asta tu, Jennifer: aici mulți încredințează Sfintei Fecioare Maria suferințele lor și bucuriile lor, și toți se simt primiți. Aici a venit pelerin și Sfântul Ioan Paul al II-lea, a cărei aniversare a morții este astăzi. Un loc care părea pierdut, acum regenerează credință și speranță în poporul lui Dumnezeu.

În lumina acestui lucru, să încercăm să percepem și pentru noi invitația orei lui Isus, a acelei ore a mântuirii. Ne spune că, pentru a reînnoi credința noastră și misiunea comunității, suntem chemați să ne întoarcem la acel început, la Biserica de la început pe care o vedem lângă cruce în Maria și Ioan. Dar ce înseamnă a ne întoarce la acel început? Ce înseamnă a ne întoarce la origini?

Înainte de toate, este vorba de a redescoperi esențialul credinței. A ne întoarce la Biserica de la începuturi nu înseamnă a privi în urmă pentru a copia modelul eclezial al primei comunități creștine. Nu putem „sări istoria”, ca și cum Domnul n-ar fi vorbit și n-ar fi realizat lucruri mari și în viața Bisericii din secolele succesive. Nu înseamnă nici a fi prea idealiști, imaginând că în acea comunitate nu existau dificultăți; dimpotrivă, citim că discipolii discută și ajung chiar să se certe între ei, și că nu înțeleg întotdeauna învățăturile Domnului. Mai degrabă, a ne întoarce la origini înseamnă a recupera spiritul acelei prime comunități creștine, adică a ne întoarce la inima și a redescoperi centrul credinței: relația cu Isus și vestirea evangheliei sale întregii lumi. Și acesta este esențialul! Aceasta este bucuria Bisericii: a evangheliza.

De fapt, vedem că, după ora morții lui Isus, primii discipoli, ca Maria Magdalena și Ioan, văzând mormântul gol, fără a pierde timp, cu inima trepidantă, aleargă pentru a merge să anunțe vestea bună a Învierii. Plânsul de durere de lângă cruce se transformă în bucuria vestirii. Și mă gândesc și la apostoli, despre care este scris: „În fiecare zi, în templu și prin case, nu încetau să învețe și să-l vestească pe Cristos Isus” (Fap 5,42). Principala preocupare a discipolilor lui Isus nu era prestigiul comunității și al slujitorilor săi, nu era influența socială, nu era căutarea cultului. Nu. Neliniștea care îi mișca era vestirea și mărturia evangheliei lui Cristos (cf. Rom 1,1), pentru că bucuria Bisericii este a evangheliza.

Frați și surori, Biserica malteză se bucură de o istorie prețioasă din care să scoată atâtea bogății spirituale și pastorale. Totuși, viața Bisericii – să ne amintim mereu – nu este niciodată numai „o istorie trecută de amintit”, ci un „mare viitor de construit”, docil față de proiectele lui Dumnezeu. Nu poate să ne fie suficientă o credință făcută din obiceiuri transmise, din celebrări solemne, ocazii populare frumoase, momente forte și emoționante; avem nevoie de o credință care se întemeiază și se reînnoiește în întâlnirea personală cu Cristos, în ascultarea zilnică a cuvântului său, în participarea activă la viața Bisericii, în sufletul evlaviei populare.

Criza credinței, apatia practicii credincioase mai ales în perioada de după-pandemie și indiferența atâtor tineri față de prezența lui Dumnezeu nu sunt probleme pe care trebuie „să le îndulcim”, crezând că în general un anumit spirit religios încă rezistă, nu. De fapt, uneori schela poate să fie religioasă, dar înăuntrul acelei haine credința îmbătrânește. De fapt, garderoba elegantă a hainelor religioase nu corespunde mereu unei credințe vii animate de dinamismul evanghelizării. Trebuie vegheat pentru ca practicile religioase să nu se reducă la repetarea unui repertoriu din trecut, ci să exprime o credință vie, deschisă, care să răspândească bucuria evangheliei, pentru că bucuria Bisericii este a evangheliza.

Știu că ați început, prin Sinod, un proces de reînnoire: vă mulțumesc pentru acest drum. Fraților, surorilor, aceasta este ora în care să ne întoarcem la acel început, sub cruce, privind la prima comunitate creștină. Pentru a fi o Biserică la a cărei inimă se află prietenia cu Isus și vestirea evangheliei sale, nu căutarea de spații și atenții; o Biserică ce are în centru mărturia și nu vreun obicei religios; o Biserică ce dorește să meargă în întâmpinarea tuturor cu făclia aprinsă a evangheliei și nu să fie un cerc închis. Nu vă fie frică să întreprindeți, așa cum faceți deja, parcursuri noi, eventual chiar riscante, de evanghelizare și de vestire, care ating viața, pentru că bucuria Bisericii este a evangheliza.

Să privim iar la origini, la Maria și Ioan sub cruce. La izvoarele Bisericii este gestul lor reciproc de încredințare. De fapt, Domnul încredințează pe fiecare îngrijirilor celuilalt: Ioan Mariei și Maria lui Ioan, așa încât „din ceasul acela, discipolul a luat-o acasă la el” (In 19,27). A ne întoarce la început înseamnă și a dezvolta arta primirii. Printre ultimele cuvinte ale lui Isus de pe cruce, acelea adresate Mamei și lui Ioan îndeamnă să facem din primire stilul peren al uceniciei. De fapt, n-a fost vorba de un simplu gest de milă, prin care Isus a încredințat-o pe mama lui Ioan pentru ca să nu rămână singură după moartea sa, ci de o indicație concretă despre modul de a trăi porunca supremă, cea a iubirii. Cultul adus lui Dumnezeu trece prin apropierea de fratele.

Și cât de important este în Biserică iubirea între frați și primirea aproapelui! Domnul ne amintește asta în ora crucii, în primirea reciprocă a Mariei și a lui Ioan, îndemnând comunitatea creștină din orice timp să nu piardă această prioritate. „Iată fiul tău”, „iată mama ta” (v. 26.27); este ca și cum ar spune: sunteți mântuiți de același sânge, sunteți o unică familie, așadar, primiți-vă reciproc, iubiți-vă unii pe alții, îngrijiți rănile unii altora. Fără suspiciuni, fără diviziuni, vorbării, bârfe și neîncrederi. Fraților și surorilor, faceți „sinod”, adică „mergeți împreună”. Pentru că Dumnezeu este prezent unde domnește iubirea!

Preaiubiților, primirea reciprocă, nu din pură formalitate, ci în numele lui Cristos, este o provocare permanentă. Este astfel înainte de toate pentru relațiile noastre ecleziale, pentru că misiunea noastră aduce rod dacă lucrăm în prietenie și în comuniune fraternă. Sunteți două comunități frumoase, Malta și Gozo, Gozo și Malta – nu știu care este cea mai importantă sau care este prima! – exact cum doi erau Maria și Ioan! Cuvintele lui Isus pe cruce să fie, așadar, steaua voastră polară, pentru a vă primi reciproc, a crea familiaritate, a lucra în comuniune! Și mergând mereu înainte în evanghelizare, pentru că bucuria Bisericii este a evangheliza.

Dar primirea este și barometru pentru a verifica efectiv cât de impregnată Biserica de spiritul evangheliei. Maria și Ioan se primesc nu în refugiul cald al cenacolului, ci lângă cruce, în acel loc întunecat în care erau condamnați și răstigniți ca răufăcători. Și noi, nu putem să ne primim numai între noi, în umbra bisericilor noastre frumoase, în timp ce afară atâția frați și surori suferă și sunt răstigniți de durere, de mizerie, de sărăcie, de violență. Vă aflați într-o poziție geografică crucială, care are ieșire la Mediterana ca pol de atracție și port de salvare pentru atâtea persoane agitate de furtunile vieții care, din motive diferite, ajung pe malurile voastre. Pe fața acestor săraci însuși Cristos se prezintă la voi. Aceasta a fost experiența apostolului Paul care, după un naufragiu teribil, a fost primit cu căldură de strămoșii voștri. Faptele Apostolilor afirmă: „Localnicii au aprins un foc și ne-au primit pe toți alături, căci începuse să plouă și era frig” (Fap 28,2).

Iată evanghelia pe care suntem chemați s-o trăim: a primi, a fi experți în umanitate, a aprinde focuri de duioșie când frigul vieții apasă asupra celor care suferă. Și în acest caz, dintr-o experiență dramatică s-a născut ceva important, pentru că Paul a vestit și a răspândit evanghelia și, după aceea, atâția vestitori, predicatori, preoți și misionari au mers pe urmele sale, împinși de Duhul Sfânt, pentru a evangheliza, pentru a duce înainte bucuria Bisericii care este a evangheliza. Aș vrea să spun un mulțumesc special lor, acestor evanghelizatori, numeroșilor misionari maltezi care răspândesc în lumea întreagă bucuria evangheliei, atâtor preoți, călugărițelor și călugărilor și vouă tuturor. Așa cum a spus episcopul vostru, Mons. Teuma, sunteți o insulă mică, dar cu inima mare. Sunteți o comoară în Biserică și pentru Biserică. Spun asta încă o dată: sunteți o comoară în Biserică și pentru Biserică. Pentru a păstra asta, trebuie să ne întoarcem la esența creștinismului: la iubirea lui Dumnezeu, motor al bucuriei noastre, care ne face să ieșim și să parcurgem străzile lumii; și la primirea aproapelui, care este mărturia noastră cea mai simplă și frumoasă în lume, și astfel să mergem înainte parcurgând străzile lumii, pentru că bucuria Bisericii este a evangheliza.

Domnul să vă însoțească pe această cale și Sfânta Fecioară să vă conducă. Ea, care a cerut să ne rugăm trei „Bucură-te, Marie” pentru a ne aminti de inima sa maternă, să reaprindă în noi fiii săi focul misiunii și dorința de a ne îngrijii unii de alții. Sfânta Fecioară Maria să vă păzească și să vă însoțească în evanghelizare.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 02.04.2022
Publicarea pe acest sit: 03.04.2022
Etichete: , ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.