Discursul Papei la întâlnirea cu preoții și consacrații lituanieni

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu preoții, persoanele consacrate
și seminariștii lituanieni

Catedrala Ss Petru și Paul din Kaunas,
23 septembrie 2018

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Înainte de toate, aș vrea să spun un sentiment pe care îl simt. Privindu-vă pe voi, văd în spatele vostru atâția martiri. Martiri anonimi, în sensul că nici măcar nu știm unde au fost îngropați. Și unii dintre voi: am salutat pe cineva care a știut ce era închisoarea. Îmi vine în minte un cuvânt pentru a începe: nu uitați, să vă amintiți. Sunteți fii de martiri, aceasta este forța voastră. Și spiritul lumii să nu vină să vă spună vreun alt lucru diferit de cel pe care l-au trăit înaintașii voștri. Amintiți-vă de martirii voștri și luați exemplu de la ei: nu le era frică. Vorbind cu episcopii, episcopii voștri, astăzi, spuneau: „Cum se poate face pentru a introduce cauza de beatificare pentru atâția despre care nu avem documente, dar știm că sunt martiri?”. Este o mângâiere, este frumos să aud asta: preocuparea pentru cei care ne-au dat mărturie. Sunt niște sfinți.

Episcopul [Linas Vodopjanovas, O.F.M., care se ocupă cu viața consacrată] a vorbit fără nuanțe – franciscanii vorbesc așa –: „Astăzi, adesea, în diferite moduri, este pusă la încercare credința noastră”, a spus el. El nu se gândea la persecuțiile dictatorilor, nu. „După ce am răspuns la chemarea vocației adesea nu mai simțim bucurie nici în rugăciune nici în viața comunitară”.

Spiritul secularizării, al plictiselii față de tot ceea ce atinge comunitatea este ispita celei de-a doua generații. Părinții noștri au luptat, au suferit, au fost închiși și probabil că noi nu avem forța de a merge înainte. Țineți cont de asta!

Scrisoarea către Evrei face un îndemn: „Nu uitați de primele zile. Nu-i uitați pe înaintașii voștri” (cf. 10,32-39). Acesta este îndemnul pe care la început vi-l adresez vouă.

Toată vizita în țara voastră a fost încadrată în această expresie: „Cristos Isus, speranța noastră”. De acum aproape de sfârșitul acestei zile, găsim un text al apostolului Paul care ne invită să sperăm cu statornicie. Și această invitație ne-o adresează după ce ne-a vestit visul lui Dumnezeu pentru fiecare ființă umană, mai mult, pentru toată creația: adică „toate conlucrează spre bine celor care îl iubesc pe Dumnezeu” (Rom 8,28); „îndreaptă” toate lucrurile, ar fi traducerea literală.

Astăzi aș vrea să împărtășesc cu voi câteva trăsături caracteristice ale acestei speranțe; trăsături pe care noi – preoți, seminariști, consacrați și consacrate – suntem chemați să le trăim.

Înainte de toate, înainte de a ne invita la speranță, Paul a repetat de trei ori cuvântul „a suspina”: suspină creația, suspină oamenii, suspină Duhul în noi (cf. Rom 8,22-23.26). Se suspină datorită sclaviei corupției, datorită dorinței după plinătate. Și astăzi ne va face bine să ne întrebăm dacă acel suspin este prezent în noi, sau dacă în schimb nimic nu mai strigă în trupul nostru, nimic nu mai tânjește la Dumnezeu cel viu. Așa cum spunea episcopul vostru: „Nu mai simțim bucuria în rugăciune, în viața comunitară”. Dorința cerbului însetat în fața lipsei de apă ar trebui să fie a noastră în căutarea profunzimii, a adevărului, a frumuseții lui Dumnezeu. Dragilor, noi nu suntem „funcționari ai lui Dumnezeu”! Poate că societatea bunăstării ne-a făcut prea sătui, plini de servicii și de bunuri, și ne simțim îngreunați total și plini de nimic; poate că ne-a făcut surzi sau disipați, dar nu plini. Și mai rău: uneori nu mai simțim foamea. Suntem noi, bărbați și femei cu consacrare specială, cei care nu pot să-și permită niciodată să piardă acel suspin, acea neliniște a inimii care numai în Domnul găsește odihnă (cf. Sfântul Augustin, Confesiuni, I,1,1). Neliniștea inimii. Nicio informație imediată, nicio comunicare virtuală instantanee nu poate să ne priveze de timpii concreți, prelungiți, pentru a cuceri – despre asta este vorba, despre un efort constant – pentru a cuceri un dialog zilnic cu Domnul prin rugăciune și adorație. Este vorba de a cultiva dorința noastră după Dumnezeu, așa cum scria sfântul Ioan al Crucii. Spunea așa: „Să fie asiduu la rugăciune fără s-o neglijeze nici măcar în mijlocul ocupațiilor exterioare. Fie că mănâncă sau bea, fie că vorbește sau tratează cu secularii sau face vreun alt lucru, să-l dorească mereu pe Dumnezeu ținând în El afectul inimii” (Sfaturi pentru a ajunge la perfecțiune, 9).

Acest suspin derivă și din contemplarea lumii oamenilor, este un apel la plinătate în fața nevoilor nesatisfăcute ale fraților noștri mai săraci, în fața lipsei de sens al vieții a celor mai tineri, a singurătății bătrânilor, a samavolniciilor împotriva ambientului. Este un suspin care încearcă să se organizeze pentru a avea incidență asupra evenimentelor dintr-o națiune, dintr-un oraș; nu ca presiune sau exercitare de putere, ci ca slujire. Strigătul poporului nostru trebuie să ne lovească, ca pe Moise, căruia Dumnezeu i-a revelat suferința poporului său la întâlnirea de la tufișul arzând (cf. Ex 3,9). A asculta glasul lui Dumnezeu în rugăciune ne face să vedem, ne face să auzim, să cunoaștem durerea celorlalți pentru a-i putea elibera. Dar la fel trebuie să fim loviți atunci când poporul nostru a încetat să suspine, a încetat să caute apa care stinge setea. Este un moment și pentru a discerne ce anume anesteziază glasul oamenilor noștri.

Strigătul care ne face să-l căutăm pe Dumnezeu în rugăciune și în adorație este același care ne face să ascultăm plânsul fraților noștri. Ei „speră” în noi și avem nevoie, pornind de la un discernământ atent, să ne organizăm, să programăm și să fim îndrăzneți și creativi în apostolatul nostru. Ca prezența noastră să nu fie lăsată improvizației, ci să răspundă nevoilor poporului lui Dumnezeu și să fie deci ferment în aluat (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 33).

Însă apostolul vorbește și despre statornicie, statornicie în suferință, statornicie în perseverență în bine. Asta înseamnă a fi centrați în Dumnezeu, a rămâne ferm înrădăcinați în El, a fi fideli față de iubirea sa.

Voi, cei mai înaintați în vârstă – cum să nu-l menționez pe mons. Sigitas Tamkevicius? – știți să mărturisiți această statornicie în suferință, această „speranță împotriva oricărei speranțe” (cf. Rom 4,18). Violența folosită asupra voastră pentru că ați apărat libertatea civilă și religioasă, violența defăimării, închisoarea și deportarea n-au putut învinge credința voastră în Isus Cristos, Stăpânul istoriei. Pentru aceasta, aveți multe să ne spuneți și să ne învățați, și chiar multe de propus, fără a trebui să judecați aparenta slăbiciune a celor mai tineri. Și voi, cei mai tineri, când în fața micilor frustrări care vă descurajează tindeți să vă închideți în voi înșivă, să recurgeți la comportamente și evadări care nu sunt coerente cu consacrarea voastră, căutați rădăcinile voastre și priviți drumul parcurs de bătrâni. Văd că sunt tineri aici. Repet, pentru că sunt tineri. Și voi, cei mai tineri, când în fața micilor frustrări care vă descurajează tindeți să vă închideți în voi înșivă, să recurgeți la comportamente și evadări care nu sunt coerente cu consacrarea voastră, căutați rădăcinile voastre și priviți drumul parcurs de bătrâni. Este mai bine să o luați mai degrabă pe un alt drum decât să trăiți în mediocritate. Asta pentru tineri. Încă aveți timp, și ușa este deschisă. Tocmai suferințele schițează trăsăturile distinctive ale speranței creștine, pentru că atunci când este numai o speranță umană putem să fim frustrați și să ne zdrobim în eșec; dar nu se întâmplă același lucru cu speranța creștină: ea iese mai limpede, mai încercată din cuptorul suferințelor.

Este adevărat că acestea sunt alte timpuri și trăim în alte structuri, dar este adevărat și că aceste sfaturi sunt asimilate mai bine atunci când cei care au trăit acele experiențe dure nu se închid, ci le împărtășesc profitând de momentele comune. Istoriile lor nu sunt pline de nostalgia timpurilor trecute prezentate ca fiind mai bune, nici de acuze disimulate față de cei care au structuri afective mai fragile. Provizia de statornicie a unei comunități de discipoli este eficace atunci când știe să integreze – ca acel cărturar din Evanghelie – noul și vechiul (cf. Mt 13,52), când este conștient că istoria trăită este rădăcină pentru ca pomul să poată înflori.

În sfârșit, să privim la Cristos Isus ca speranța noastră înseamnă să ne identificăm cu El, să participăm comunitar la destinul său. Pentru apostolul Paul, mântuirea sperată nu se limitează la un aspect negativ – eliberare dintr-o suferință internă sau externă, temporală sau escatologică – ci accentul este pus pe ceva foarte pozitiv: participarea la viața glorioasă a lui Cristos (cf. 1Tes 5,9-10), participarea la Împărăția sa glorioasă (cf. 2Tim 4,18), răscumpărarea trupului (cf. Rom 8,23-24). Așadar, este vorba de a întrevedea misterul proiectului unic și irepetabil pe care Dumnezeu îl are pentru fiecare, pentru fiecare dintre noi. Pentru că nu există nimeni care să ne cunoască și să ne fi cunoscut atât de profund ca Dumnezeu, de aceea El ne-a destinat la ceva care pare imposibil: pariază fără posibilitate de greșeală ca noi să reproducem imaginea Fiului său. El a pus așteptările sale în noi și noi sperăm în El.

Noi: un „noi” care integrează, dar și depășește și întrece „eu”-l; Domnul ne cheamă, ne justifică și ne glorifică împreună, așa de împreună încât include toată creația. De multe ori am pus atât de mult accentul pe responsabilitatea personală încât dimensiunea comunitară a devenit un fundal, numai un ornament. Dar Duhul Sfânt ne reunește, reconciliază diferențele noastre și generează noi dinamisme pentru a da impuls misiunii Bisericii (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 131; 235).

Acest templu în care ne-am adunat este închinat sfinților Petru și Paul. Ambii apostoli au fost conștienți de comoara care le-a fost dată, amândoi, în momente și moduri diferite, au fost invitați să „înainteze în larg” (cf. Lc 5,4). În barca Bisericii suntem toți, încercând mereu să strigăm la Dumnezeu, să fim statornici în mijlocul suferințelor și să-l avem pe Cristos Isus ca obiect al speranței noastre. Și această barcă recunoaște în centrul propriei misiuni vestirea acelei glorii sperate, care este prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului său, în Cristos Înviat, și care într-o zi, așteptat cu neliniște de toată creația, se va manifesta în fiii lui Dumnezeu. Aceasta este provocarea care ne stimulează: mandatul de a evangheliza. Este motivația speranței noastre și a bucuriei noastre.

De câte ori găsim preoți, consacrați și consacrate, triști. Tristețea spirituală este o boală. Triști pentru că nu știu… Triști pentru că nu găsesc iubirea, pentru că nu sunt îndrăgostiți: îndrăgostiți de Domnul. Au lăsat deoparte o viață de căsătorie, de familie, și au voit să-l urmeze pe Domnul. Dar acum pare că au obosit… Și coboară tristețea. Vă rog, când voi vă veți simți triști, opriți-vă. Și căutați un preot înțelept, o soră înțeleaptă. Nu înțelepți pentru că au titluri academice la universitate, nu, nu pentru aceea. Înțelept sau înțeleaptă pentru că a fost capabil sau a fost capabilă să meargă înainte în iubire. Mergeți ca să cereți sfat. Când începe acea tristețe, putem profeți că dacă nu este vindecată la timp va face din voi „holtei” și „fete bătrâne”, bărbați și femei care nu sunt rodnici. Și să vă fie frică de această tristețe! O seamănă diavolul.

Și astăzi acea mare în care „să se înainteze în larg” vor fi scenariile și provocările mereu noi ale acestei Biserici în ieșire. Trebuie să ne întrebăm din nou: ce anume ne cere Domnul? Care sunt periferiile care au mai multă nevoie de prezența noastră pentru a le duce lor lumina Evangheliei? (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 20).

Altminteri, dacă voi nu aveți bucuria vocației, cine va putea crede că Isus Cristos este speranța noastră? Numai exemplul nostru de viață va da cont de speranța noastră în El.

Este un alt lucru care se leagă cu tristețea: a confunda vocația cu o firmă, cu o întreprindere. „Eu mă angajez în asta, lucrez în asta, mă entuziasmez cu asta…, și sunt fericit pentru că am asta”. Dar mâine, vine un episcop, un altul sau același, sau vine un alt superior, superioară, și îți spune: „Nu, gata cu asta și mergi în partea cealaltă”. Este momentul înfrângerii. De ce? Pentru că, în acel moment, îți vei da seama că ai mers pe un drum echivoc. Îți vei da seama că Domnul, care te-a chemat pentru a iubi, este dezamăgit de tine, pentru că tu ai preferat s-o faci pe afaceristul. La început v-am spus că viața celui care-l urmează pe Isus nu este viața de funcționar sau funcționară: este viața iubirii față de Domnul și a zelului apostolic față de oameni. Voi face o caricatură: ce face un preot funcționar? Are orarul său, biroul său, deschide biroul la ora aceea, face munca sa, închide biroul… Și oamenii sunt în afară. Nu se apropie de oameni. Iubiți frați și surori, dacă voi nu vreți să fiți niște funcționari, vă voi spune un cuvânt: apropiere! Apropiere, proximitate. Apropiere de tabernacol, față în față cu Domnul. Și apropiere de oameni. „Dar, părinte, oamenii nu vin…”. Mergi și caută-i! „Dar, tinerii astăzi nu vin…”. Inventează ceva: oratoriul, pentru a-i însoți, pentru a-i ajuta. Apropiere de oameni. Și apropiere de Domnul în tabernacol. Domnul vă vrea păstori ai poporului și nu clerici ai statului! După aceea voi spune ceva surorilor, dar după aceea…

Apropiere înseamnă milostivire. Pe acest pământ unde Isus s-a revelat ca Isus milostiv, un preot nu poate să nu fie milostiv. Mai ales în confesional. Gândiți-vă cum ar primi Isus această persoană [care vine să se spovedească]. Deja l-a bătut suficient viața pe sărmanul acela! Fă-l să simtă îmbrățișarea Tatălui care iartă. Dacă nu poți să-i dai dezlegarea, de exemplu, dă-i mângâierea fratelui, a tatălui. Încurajează-l să meargă înainte. Convinge-l că Dumnezeu iartă totul. Dar asta cu căldura de părinte. A nu alunga niciodată pe cineva din confesional! A nu alunga. „Uite, tu nu poți… Acum nu pot, dar Dumnezeu te iubește, tu roagă-te, întoarce-te și vom vorbi…”. În felul acesta. Apropiere. Asta înseamnă a fi părinte. Ție nu-ți pasă de acel păcătos că-l alungi așa? Nu vorbesc despre voi, pentru că nu vă cunosc. Vorbesc despre alte realități. Și milostivire. Confesionalul nu este un cabinet al unui psihiatru. Confesionalul nu este pentru a săpa în inima oamenilor.

Și pentru aceasta, dragi preoți, apropiere pentru voi înseamnă și a avea măruntaie de milostivire. Și măruntaiele de milostivire, știți de unde se iau? Acolo, la tabernacol.

Și voi, dragi surori… De atâtea ori se văd surori care sunt bune – toate surorile sunt bune –, dar care bârfesc, bârfesc, bârfesc… Întrebați-o pe aceea care este pe primul loc în partea cealaltă – penultima – dacă în închisoare avea timp să bârfească, în timp ce cosea mănușile. Întrebați-o. Vă rog, fiți mame! Fiți mame, pentru că voi sunteți icoană a Bisericii și a Sfintei Fecioare Maria. Și fiecare persoană care vă vede, să o poată vedea pe mama Biserica și pe mama Maria. Nu uitați asta. Și mama Biserica nu este „fată bătrână”. Mama Biserica nu bârfește: iubește, slujește, face să crească. Apropierea voastră este a fi mamă: icoană a Bisericii și icoană a Sfintei Fecioare Maria.

Apropiere de tabernacol și de rugăciune. Acea sete a sufletului despre care am vorbit, și cu alții. Slujire sacerdotală și viață consacrată nu ca funcționari, ci tați și mame ai milostivirii. Și dacă voi faceți așa, ca bătrâni veți avea un zâmbet foarte frumos și ochi strălucitori! Pentru că veți avea sufletul plin de duioșie, de blândețe, de milostivire, de iubire, de paternitate și maternitate.

Și rugați-vă pentru acest sărman episcop. Mulțumesc!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 23.09.2018
Publicarea pe acest sit: 23.09.2018
Etichete: , ,

Faci un comentariu sau dai un răspuns?