Discursul Papei la întâlnirea cu preoţii polonezi

Discursul Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea
la întâlnirea cu preoții în Catedrala din Varșovia
joi, 25 mai 2006

„Înainte de toate, mulțumesc Dumnezeului meu, prin Isus Cristos, pentru voi toți… Doresc mult să vă văd pentru a vă împărtăși vreun dar spiritual ca să fiți întăriți, sau mai bine pentru a fi mângâiat alături de voi prin credința comună: a voastră și a mea” (Romani 1,8-12)

Dragi preoți, vă adresez aceste cuvinte ale Apostolului Paul deoarece ele reflectă perfect simțămintele și gândurile mele de astăzi, dorințele și rugăciunile mele. Îl salut în particular pe Cardinalul Józef Glemp, Arhiepiscop de Varșovia și Primat al Poloniei, căruia îi transmit felicitările mele cordiale pentru a 50-a aniversare a hirotonirii sale întru preoție din chiar această zi. Am venit în Polonia, în iubita țară a marelui meu predecesor Papa Ioan Paul al II-lea, pentru a respira, așa după cum obișnuia el să facă, această atmosferă de credință în care trăiți voi, și să „vă împărtășesc vreun dar spiritual ca să fiți întăriți”. Sunt încrezător că pelerinajul meu din aceste zile va întări „credința comună: a voastră și a mea”.

Vă întâlnesc astăzi în marea Catedrală din Varșovia, care cu fiecare piatră vorbește despre istoria tragică a capitalei și a țării voastre. Câte încercări ați îndurat în trecutul nu foarte îndepărtat! Ne amintim de mărturisitorii eroici ai credinței, care și-au oferit viața lui Dumnezeu și semenilor lor, atât sfinți canonizați cât și oameni obișnuiți care au perseverat în corectitudine, autenticitate și bunătate, fără să cedeze vreodată disperării. În această Catedrală îl amintesc în special de Servul lui Dumnezeu Cardinalul Stefan Wyszyński, căruia voi îi spuneați „Primatul Mileniului”, și care, abandonându-se în Cristos și Mama Sa, a știut cum să slujească cu fidelitate Biserica, chiar și în mijlocul încercărilor tragice și îndelungate. Ne amintim cu recunoștință și mulțumire de cei care nu s-au lăsat copleșiți de forțele întunericului, și învățăm de la ei curajul de a fi coerenți și constanți în adeziunea noastră față de Evanghelia lui Cristos.

Astăzi mă întâlnesc cu voi, preoții chemați de Cristos să îi slujiți în noul mileniu. Ați fost aleși dintre oameni, numiți să acționați în relația cu Dumnezeu, să aduceți daruri și jertfe pentru păcate. Credeți în puterea preoției voastre! În virtutea sacramentului ați primit tot ceea ce sunteți acum. Când pronunțați cuvintele „eu” sau „meu” („Eu te dezleg” sau „Acesta este Trupul Meu”), nu o faceți în numele vostru, ci în numele lui Cristos, „in persona Christi”, care dorește să se folosească de buzele voastre și de mâinile voastre, de spiritul vostru de sacrificiu și de calitățile voastre. În momentul hirotonirii voastre, prin semnul liturgic al impunerii mâinilor, Cristos va luat sub protecția Sa specială; sunteți ascunși în mâinile și în Inima Sa. Cufundați-vă în iubirea Sa și dați-i iubirea voastră! Când mâinile voastre au fost unse cu ulei, semnul Duhului Sfânt, ele au fost destinate să îl slujească pe Domnul ca propriile Lui mâini în lumea de astăzi. Ele nu mai pot să slujească scopuri egoiste, ci trebuie să continuie să transmită în lume mărturia iubirii Sale.

Măreția preoției lui Cristos poate să provoace teamă. Putem fi tentați să exclamăm cu Petru: „Îndepărtează-te de mine, Doamne, căci sunt un om păcătos” (Luca 5,8), pentru că ni se pare greu de crezut că Cristos ne-a chemat tocmai pe noi. Nu a putut să aleagă pe altcineva, mai capabil, mai sfânt? Isus se uită însă cu iubire la fiecare dintre noi, iar în această privire noi găsim încredere. Să nu ne lăsăm cuprinși de grabă, ca și cum timpul dedicat lui Cristos în tăcerea rugăciunii ar fi un timp pierdut. Dimpotrivă, tocmai atunci se nasc cele mai minunate roade ale slujirii pastorale. Nu trebuie să ne descurajeze faptul că rugăciunea solicită un efort, și nici impresia că Isus tace. El tace, dar lucrează. Îmi face plăcere în acest sens să amintesc experiența pe care am avut-o anul trecut la Köln. Am fost atunci martorul unei tăceri profunde, de neuitat, a un milion de tineri în momentul Adorației Preasfântului Sacrament! Acea rugăciune tăcută ne-a unit, dându-ne o mare mângâiere. Într-o lume în care există atâta zgomot, atâta tulburare, este nevoie de adorarea în tăcere a lui Isus ascuns în Ostie. Fiți sârguincioși în rugăciunea de Adorație și învățați-i pe credincioși cum să o facă. Este izvor de mângâiere și lumină în special pentru persoanele aflate în suferință.

Credincioșii așteaptă un singur lucru de la preoți: să fie specialiști în promovarea întâlnirii dintre om și Dumnezeu. Preotului nu i se cere să fie expert în economie, construcții sau politică. De la el se așteaptă să fie expert în viața spirituală. Cu acest scop în minte, când un preot tânăr face primii săi pași, el are nevoie să poată să se raporteze la un maestru cu mai multă experiență, care să îl ajute să nu se piardă între numeroasele idei propuse de cultura momentului. În fața tentației relativismului și a permisivității, nu este nicidecum nevoie ca preotul să cunoască toate actualele și schimbătoarele curente de gândire; ceea ce credinciosul așteaptă de la el este să fie un mărturisitor al speranței eterne conținute în cuvântul revelat. Atenția la calitatea rugăciunii personale și la buna formare teologică aduce roade în viață. Trăind sub influența totalitarismului, se poate să se fi născut o tendință inconștientă de a ne ascunde sub o mască exterioară și în consecință să devenim întrucâtva ipocriți. Cu siguranță aceasta nu contribuie la promovarea relațiilor fraterne autentice și poate să conducă la o concentrare exagerată asupra propriei persoane. În realitate, creștem în maturitatea afectivă atunci când inimile noastre aderă la Dumnezeu. Cristos are nevoie de preoți care să fie maturi, fermi, capabili să cultive un autentic spirit de paternitate. Pentru ca aceasta să se întâmple, preoții trebuie să fie onești cu ei înșiși, deschiși față de îndrumătorul spiritual și încrezători în îndurarea divină.

Cu ocazia Marelui Jubileu, Papa Ioan Paul al II-lea a îndemnat adesea creștinii să facă penitență pentru infidelitățile trecutului. Noi credem că Biserica este sfântă, dar că există păcătoși printre membri ei. Trebuie să respingem dorința de a ne identifica doar cu cei care sunt fără de păcat. Cum ar putea Biserica să îi excludă din rândurile ei pe cei păcătoși? Pentru mântuirea lor s-a făcut om, a murit și a înviat Isus. De aceea trebuie să învățăm să trăim penitența creștină cu sinceritate. Practicând-o, ne mărturisim păcatele personale în uniune cu ceilalți, în fața lor și în fața lui Dumnezeu. Se cuvine, totuși, să ne ferim de pretenția de a ne erija cu aroganță în judecători ai generațiilor precedente, care au trăit în alte timpuri și în alte împrejurări. Este nevoie de o umilă sinceritate pentru ca să nu negăm păcatele trecutului, dar în același timp să nu emitem acuze facile în lipsa unor dovezi reale sau ignorând diferitele mentalități ale timpului. Mai mult, mărturisirea păcatelor (confessio peccati), pentru a folosi o expresie a Sfântului Augustin, trebuie să fie întotdeauna însoțită de mărturisirea laudei (confession laudis). Când cerem iertare pentru greșelile comise în trecut, trebuie să ne amintim de asemenea de binele înfăptuit cu ajutorul harului divin care, chiar păstrat în vase de lut, a dat roade adesea excepționale.

Astăzi Biserica din Polonia se află în fața unei enorme provocări pastorale: aceea de a avea grijă de cei care au părăsit țara. Plaga șomajului i-a obligat pe mulți să plece peste hotare. Este un fenomen răspândit pe scară mare. Când familiile se divid în acest fel, când legăturile sociale se rup, Biserica nu poate să rămână indiferentă. Aceia care pleacă trebuie să fie asistați de preoți care, în colaborare cu Bisericile locale, se ocupă de pastorația în rândul emigranților. Biserica din Polonia a dat deja numeroși preoți și călugărițe care slujesc nu doar în diaspora poloneză ci și în misiuni din Africa, Asia, America Latină și alte regiuni, uneori în condiții extrem de dificile. Să nu uitați de acești misionari, dragii mei preoți. Darul numeroaselor vocații, cu care Dumnezeu a binecuvântat Biserica voastră, trebuie receptat într-o perspectivă catolică adevărată. Preoți polonezi, să nu vă fie teamă să părăsiți lumea voastră sigură și cunoscută, pentru a merge în locuri unde lipsesc preoții și unde generozitatea voastră poate să aducă roade abundente.

Rămâneți tari în credință! Vă încredințez și vouă acest moto al pelerinajului meu. Fiți autentici în viața voastră și în slujirea voastră. Fixându-vă privirea asupra lui Cristos, să duceți o viață modestă, în solidaritate cu credincioșii la care ați fost trimiși. Slujiți-i pe toți; fiți disponibili în parohii și în confesionale, însoțiți noile mișcări și asociații, sprijiniți familiile, nu uitați legătura cu tinerii, amintiți-vă de săraci și de cei abandonați. Dacă trăiți în credință, Duhul Sfânt vă va inspira ce trebuie să spuneți și cum trebuie să slujiți. Veți putea conta întotdeauna pe ajutorul celei care precede Biserica în credință. Vă îndemn să o invocați întotdeauna cu cuvintele care vă sunt binecunoscute: „Suntem aproape de tine, ne amintim de tine, veghem.”

Binecuvântarea mea asupra voastră, a tuturor!