Discursul Papei la întâlnirea cu preoţii Diecezei de Roma

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu preoții Diecezei de Roma
Bazilica San Giovanni in Laterano
joi, 7 martie 2019

Bună ziua, vouă tuturor!

Mereu este frumos să ne întâlnim aici, în fiecare an, la începutul Postului Mare, pentru această liturgie a iertării lui Dumnezeu. Ne face bine – îmi face bine și mie! – și simt în inimă o mare pace, acum când fiecare dintre noi a primit milostivirea lui Dumnezeu și a dăruit-o altora, frați ai săi. Trăim acest moment prin ceea ce este el realmente, ca un har extraordinar, un miracol permanent al duioșiei divine, în care încă o dată reconcilierea lui Dumnezeu, soră a Botezului, ne înduioșează, ne spală cu lacrimile, ne regenerează, ne redă frumusețea originară.

Această pace și această recunoștință care din inima noastră se înalță la Domnul ne ajută să înțelegem cum întreaga Biserică și fiecare dintre fiii săi trăiește și crește grație milostivirii lui Dumnezeu. Mireasa Mielului devine „fără pată sau rid” (Ef 5,27) prin darul lui Dumnezeu, frumusețea sa este punctul de sosire al unui drum de purificare și de transfigurare, adică al unui exod la care Domnul o invită permanent: „Iată, o voi duce în pustiu și-i voi vorbi la inimă” (Os 2,16). Nu trebuie să încetăm niciodată să ne atenționăm reciproc cu privire la ispita autosuficienței și a autocomplăcerii, ca și cum am fi popor al lui Dumnezeu prin inițiativa noastră sau prin meritul nostru. Această concentrare asupra noastră înșine este foarte urâtă și ne va face rău mereu: fie autosuficiența în a face sau păcatul oglinzii, fie autocomplăcerea: „Ce frumos sunt! Ce bun sunt!”. Nu suntem popor al lui Dumnezeu prin inițiativa noastră, prin meritul nostru; nu cu adevărat, noi suntem și vom fi pentru totdeauna rodul acțiunii milostive a Domnului: un popor de orgolioși făcuți mici de umilința lui Dumnezeu, un popor de mizerabili – să nu ne fie frică să spunem acest cuvânt: „sunt mizerabil” – făcuți bogați de sărăcia lui Dumnezeu, un popor de blestemați făcuți drepți de Cel care s-a făcut „Blestematul” atârnat pe lemnul crucii (cf. Gal 3,13). Să nu uităm asta niciodată: „fără mine nu puteți face nimic” (In 15,5). O repet, Învățătorul ne-a spus: „fără mine nu puteți face nimic”. Și astfel se schimbă treaba, nu sunt eu cel care mă privesc în fața oglinzii, nu sunt eu centrul activităților, chiar și centrul rugăciunii, de atâtea ori… Nu, nu, este el centrul. Eu sunt în periferie. El este centrul, el este cel care face totul, și asta cere de la noi o sfântă pasivitate – aceea care nu este sfântă este lenea, nu, aceea nu – o sfântă pasivitate în fața lui Dumnezeu, în fața lui Isus mai ales, el este cel care face lucrurile.

Iată pentru ce timpul Postului Mare este cu adevărat un har: ne permite să ne resituăm în fața lui Dumnezeu lăsând ca el să fie totul. Iubirea sa ne ridică din praf (amintește-ți că fără mine ești praf, ne-a spus ieri Domnul), Duhul său suflat încă o dată asupra nărilor noastre ne dăruiește viața celor înviați. Mâna lui Dumnezeu, care ne-a creat după chipul și asemănarea misterului său trinitar, ne-a făcut multipli în unitate, diferiți dar inseparabili unii de alții. Iertarea lui Dumnezeu, pe care am celebrat-o astăzi, este o forță care restabilește comuniunea la toate nivelurile: între noi preoții în unica preoțime diecezană; cu toți creștinii, în unicul trup care este Biserica; cu toți oamenii, în unitatea familiei umane. Domnul ne prezintă unii altora și ne spune: iată fratele tău, „os din oasele tale, carne din carnea ta” (cf. Gen 2,23), cel cu care ești chemat să trăiești „iubirea care nu încetează niciodată” (1Cor 13,8).

Pentru acești șapte ani de drum diecezan de convertire pastorală, care ne despart de Jubileul din 2025 (am ajuns la al doilea) v-am propus cartea Exodului ca paradigmă. Domnul acționează, atunci ca și astăzi, și transformă un „non-popor” în popor al lui Dumnezeu. Aceasta este dorința sa și proiectul său și cu privire la noi.

Ei bine, ce face Domnul când trebuie să constate cu tristețe că Israel este un popor „încăpățânat” (Ex 32,9), „înclinat la rău” (Ex 32,22) ca în episodul despre vițelul de aur? Începe o lucrare răbdătoare de reconciliere, o pedagogie înțeleaptă, în care el amenință și consolează, face să se conștientizeze consecințele răului făcut și decide să uite păcatul, pedepsește lovind poporul și vindecă rana pe care a provocat-o. Chiar în textul din Ex 32-34, pe care-l veți propune în Postul Mare spre meditare comunităților voastre, Domnul pare că a luat o decizie radicală: „Eu nu voi merge în mijlocul tău” (Ex 33,3). Când Domnul se închide, se îndepărtează. Noi avem experiența acestui lucru, în momentele urâte, de dezolare spirituală. Dacă vreunul dintre voi nu cunoaște aceste momente, îl sfătuiesc să meargă să vorbească cu un bun duhovnic, cu un părinte spiritual, pentru că îți lipsește ceva în viață; nu știu ce este, dar a nu avea dezolare… nu este normal, aș spune că nu este creștin. Noi avem astfel de momente. Nu voi mai merge în fruntea ta; îl voi trimite pe îngerul meu (cf. Ex 32,34) să te preceadă pe drum, dar eu nu voi veni. Când Domnul ne lasă singuri, fără prezența sa, și noi suntem în parohie, lucrăm și ne simțim angajați dar fără prezența Domnului, în dezolare… Nu numai în consolare, în dezolare. Gândiți-vă la asta.

Pe de altă parte, poporul, probabil din nerăbdare sau simțindu-se abandonat (pentru că Moise întârzia să coboare de pe munte), l-a pus deoparte pe profetul ales de Dumnezeu și i-a cerut lui Aron să construiască un idol, imagine mută a lui Dumnezeu, care să meargă în fruntea sa. Poporul nu tolerează absența lui Moise, este în dezolare și nu tolerează și caută imediat un alt Dumnezeu pentru a fi comod. Uneori, când noi nu avem dezolare, se poate întâmpla ca să avem idoli. „Nu, mă simt bine, cu ceea ce am mă descurc…”. Nu vine niciodată tristețea abandonării lui Dumnezeu. Ce face Domnul când noi îl „scoatem afară” – cu idolii – din viața comunităților noastre, pentru că suntem convinși că ne suntem suficienți nouă înșine? În acel moment idolul sunt eu: „Nu, mă descurc… Mulțumesc… Nu te preocupa, mă descurc”. Și nu se simte acea nevoie de Domnul, nu se simte dezolarea absenței Domnului.

Dar Domnul este viclean! Reconcilierea pe care el vrea s-o ofere poporului va fi o lecție pe care israeliții și-o vor aminti pentru totdeauna. Dumnezeu se comportă ca un amant refuzat: dacă tu chiar nu mă vrei, atunci plec! Și ne lasă singuri. Este adevărat, noi putem să ne descurcăm singuri, pentru câtva timp, șase luni, un an, doi ani, trei ani, chiar și mai mult. La un moment dat asta explodează. Dacă noi mergem înainte singuri, explodează această autosuficiență, această autocomplăcere a singurătății. Și explodează rău, explodează rău. Mă gândesc la cazul unui preot bun, bun, călugăr, l-am cunoscut bine. Era strălucitor. Dacă era o problemă în vreo comunitate, superiorii se gândeau la el pentru a rezolva problema: un colegiu, o universitate, era bun, bun. Dar era evlavios al „sfintei oglinzi”: se privea mult pe sine însuși. Și Dumnezeu a fost bun cu el. Într-o zi l-a făcut să simtă că era singur în viața, că a pierdut mult. Și n-a îndrăznit să-i spună Domnului: „Dar eu am rezolvat asta, asta, asta…”. Nu, imediat și-a dat seama că era singur. Și harul cel mai mare pe care ni-l poate da Domnul, pentru mine este harul cel mai mare: acel om a plâns. Harul plânsului. A plâns pentru timpul pierdut, a plâns pentru că sfânta oglindă nu-i dăduse ceea ce el se aștepta de la el însuși. Și a început de la capăt, cu umilință. Când Domnul pleacă, pentru că noi îl alungăm, trebuie să cerem darul lacrimilor, să plângem absența Domnului. „Tu nu mă vrei, atunci plec”, spune Domnul, și cu timpul se întâmplă ceea ce s-a întâmplat acestui preot.

Să ne întoarcem la Exod. Efectul este cel sperat: „Când a auzit poporul aceste cuvinte grele, toți au plâns; și nimeni nu și-a pus hainele de sărbătoare pe el” (Ex 33,4). Israeliților nu le-a scăpat faptul că nicio pedeapsă nu este așa de grea ca această decizie divină care contrazice numele său sfânt: „Eu sunt cel care sunt!” (Ex 3,14): expresie care are un sens concret, nu abstract, traductibil probabil „eu sunt cel care este și va fi aici, alături de tine”. Când îți dai seama că el a plecat, pentru că tu l-ai alungat, este un har a simți asta. Dacă nu-ți dai seama, este suferința. Îngerul nu este o soluție, ba chiar ar fi martorul permanent al absenței lui Dumnezeu. Pentru aceasta reacția poporului este tristețea. Acesta este un alt lucru periculos, pentru că există o tristețe bună și o tristețe rea. Acolo trebuie să se discearnă, în momentele de tristețe: cum este tristețea mea, de unde vine? Și uneori este bună, vine de la Dumnezeu, de la absența lui Dumnezeu, ca în acest caz; alteori este o autocomplăcere, și ea, nu-i adevărat?

Ce am simți noi dacă Domnul Înviat ne-ar spune: continuați cu activitățile voastre ecleziale și cu liturgiile voastre, dar nu voi mai fi eu prezent și nu voi mai acționa eu în sacramentele voastre? Din moment ce, atunci când luați deciziile voastre, vă bazați pe criterii lumești și nu evanghelice (tamquam Deus non esset) atunci mă dau complet deoparte… Totul ar fi gol, lipsit de sens, n-ar fi altceva decât „praf”. Amenințarea lui Dumnezeu deschide breșa la intuirea a ce ar fi viața noastră fără el, dacă într-adevăr el și-ar retrage pentru totdeauna fața sa. Este moartea, disperarea, iadul: fără mine nu puteți face nimic. Domnul ne arată încă o dată, pe carnea vie a demascării ipocriziei noastre, ce este realmente milostivirea sa. Dumnezeu îi revelează lui Moise pe munte Gloria sa și Numele său sfânt: „Domnul, Domnul este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și de adevăr” (Ex 34,6). În „jocul de iubire” dus înainte de Dumnezeu, făcut din absență amenințată și din prezență redată – „Voi merge eu însumi cu tine și îți voi da odihnă” (Ex34,6) – Domnul realizează reconcilierea cu poporul său. Israel iese din această experiență dureroasă, care îl va marca pentru totdeauna, cu o maturitate nouă: este mai conștient despre cine este Dumnezeul care l-a eliberat din Egipt, este mai lucid în înțelegerea adevăratelor pericole ale drumului (am putea spune: îi este mai mult teamă de el însuși decât de șerpii din pustiu!). Este bun acest lucru: a ne fi un pic frică de noi înșine, de atotputernicia noastră, de șmecheriile noastre, de ascunderile noastre, de jocul nostru dubli… Un pic de frică. Dacă ar fi posibil, să ne fie mai mult frică de asta decât de șerpi, pentru că acesta este un adevărat venin. Și poporul, astfel, este mai unit în jurul lui Moise și al Cuvântului lui Dumnezeu pe care el îl vestește. Experiența păcatului și a iertării lui Dumnezeu este ceea ce a permis Israelului să devină un pic mai mult poporul care îi aparține lui Dumnezeu. Am făcut această liturgie penitențială și am trăit experiența păcatelor noastre; și a spune păcatul este un lucru care ne deschide la milostivirea lui Dumnezeu, pentru că de obicei păcatul se ascunde. Noi ascundem păcatul nu numai lui Dumnezeu, nu numai aproapelui, nu numai preotului, ci nouă înșine. „Cosmetica” a mers așa de înainte, în asta: suntem specialiști să machiem situațiile. „Da, dar nu este chiar atât, se înțelege…”. Și un pic de apă pentru a ne spăla de cosmetică face bine tuturor, pentru a vedea că nu suntem așa de frumoși: suntem urâți, urâți și în lucrurile noastre. Dar fără a dispera, pentru că este Dumnezeu, îndurător și milostiv, care este mereu în spatele nostru. Este milostivirea sa care ne însoțește.

Iubiți frați, acesta este sensul Postului Mare pe care-l vom trăi. În exercițiile spirituale pe care le veți predica persoanelor din comunitățile voastre, în liturgiile penitențiale pe care le veți celebra, să aveți curajul de a propune reconcilierea Domnului, de a propune iubirea sa pasionată și geloasă.

Rolul nostru este ca acela al lui Moise: o slujire generoasă adusă operei de reconciliere a lui Dumnezeu, o „intrare în jocul” iubirii sale.

Este frumos modul în care Dumnezeu îl implică pe Moise, îl tratează într-adevăr ca prieten al său: îl pregătește înainte ca el să coboare de pe munte avertizându-l de pervertirea poporului, acceptă ca el să fie mijlocitor pentru frații săi, îl ascultă în timp ce îi amintește jurământul pe care el, Dumnezeu, l-a făcut lui Abraham, Isac și Iacob. Putem să ne imaginăm că Dumnezeu a zâmbit când Moise l-a invitat să nu se contrazică, să nu se facă de râs în ochii egiptenilor și să nu fie mai slab decât zeii lor, să aibă respect față de numele său sfânt. Îl provoacă prin dialectica responsabilităților: „Poporul tău, pe care tu, Moise, l-ai scos din Egipt”, pentru ca Moise să răspundă subliniind că nu, poporul îi aparține lui Dumnezeu, el este cel care l-a scos din Egipt… Și acesta este un dialog matur, cu Domnul. Când vedem că poporul pe care noi îl slujim în parohie, sau oriunde, s-a îndepărtat, noi avem această tendință de a spune: „Sunt credincioșii mei, este poporul meu”. Da, este poporul tău, dar în mod vicarial, să spunem așa: poporul este al său! Și atunci să mergem să-i reproșăm: „Privește poporul tău ce face”. Acest dialog cu Domnul.

Dar inima lui Dumnezeu a tresăltat de bucurie când a auzit cuvintele lui Moise: „Dacă tu ai ierta păcatul lor […] Altminteri, șterge-mă din cartea ta pe care ai scris-o!” (Ex 32,32). Și acesta este unul din cele mai frumoase lucruri ale preotului, ale preotului care merge în fața Domnului și se expune pentru poporul său. „Este poporul tău, nu al meu, și tu trebuie să ierți” – „Nu, dar…” – „Eu plec! Eu cu tine nu mai vorbesc. Șterge-mă”. Este nevoie de „pantaloni”, pentru a vorbi așa cu Dumnezeu! Dar noi trebuie să vorbim așa, ca bărbați, nu ca lași, ca bărbați! Pentru că asta înseamnă că eu sunt conștient de locul pe care-l am în Biserică, nu sunt un administrator, pus acolo pentru a duce înainte ceva în ordine. Înseamnă că eu cred, că eu am credință. Încercați să vorbiți așa, cu Dumnezeu.

A muri pentru popor, a împărtăși destinul poporului orice s-ar întâmpla, până la a muri pentru el. Moise n-a acceptat propunerea lui Dumnezeu, n-a acceptat corupția. Dumnezeu se preface că vrea să-l corupă. N-a acceptat: „Nu, nu sunt de acord cu asta. Eu stau cu poporul. Cu poporul tău„. Propunerea lui Dumnezeu era: „Acum, lasă-mă: mânia mea se va aprinde împotriva lor și-i va mistui; dar pe tine te voi face un popor mare” (Ex 32,10) – iată „corupția”. Dar cum așa? Dumnezeu este corupătorul? Încearcă să vadă inima păstorului său. Nu vrea să se salveze pe el însuși, Moise: de acum el este una cu frații săi. Oh, dacă fiecare dintre noi ar ajunge la acest punct, oh! Este urât când un preot merge la episcop să se plângă de credincioșii săi: „Ah, nu se poate, acești oameni nu înțeleg nimic, sunt așa, sunt așa…, se aruncă timpul…”. Este urât! Ce-i lipsește acestui om? Atâtea lucruri îi lipsesc acelui preot! Moise nu face asta. Nu vrea să se salveze pe el însuși, pentru că el este una cu frații săi. Aici Tatăl a văzut fața Fiului. Lumina Duhului lui Dumnezeu a invadat fața lui Moise și a schițat pe fața sa trăsăturile Răstignitului Înviat, făcând-o luminoasă. Și când noi mergem acolo ca să luptăm cu Dumnezeu – și părintele nostru Abraham a făcut asta, acea luptă cu Dumnezeu -, când mergem acolo, să arătăm că ne asemănăm cu Isus, care își dă viața pentru poporul său. Și Tatăl zâmbește: va vedea în noi privirea lui Isus care a mers la moarte pentru noi, pentru poporul Tatălui, pe noi. Inima prietenului lui Dumnezeu s-a dilatat de acum pe deplin, devenind mare – Moise, prietenul lui Dumnezeu – asemenea cu inima lui Dumnezeu, mult mai mare decât inima umană (cf. 1In 3,18). Cu adevărat Moise a devenit prietenul care vorbește cu Dumnezeu față către față (cf. Ex 33,11). Față către față! Asta este atunci când episcopul sau părintele spiritual îl întreabă pe un preot dacă se roagă: „Da, da, eu… da, eu cu soacra mă descurc – soacra este breviarul – da, mă descurc, fac laudele, apoi…”. Nu, nu. Dacă tu te rogi, ce înseamnă? Dacă tu te expui pentru poporul tău în fața lui Dumnezeu. Dacă tu mergi ca să lupți cu Dumnezeu pentru poporul tău. Asta înseamnă a se ruga, pentru un preot. Nu a face prescripțiile. „Ah, părinte, dar atunci breviarul nu mai merge?”. Nu, breviarul merge, dar cu această atitudine. Tu ești acolo, în fața lui Dumnezeu și poporul tău în urma ta. Și Moise este și păzitorul Gloriei lui Dumnezeu, al secretelor lui Dumnezeu. A contemplat Gloria din spate, a auzit adevăratul său Nume pe munte, a înțeles iubirea sa de Tată.

Iubiți frați, privilegiul nostru este unul enorm! Dumnezeu cunoaște „goliciunea noastră rușinoasă”. M-a impresionat când am văzut originalul [Sfintei Fecioare Maria] Odigitria din Bari: nu este ca acum, un pic îmbrăcat cu hainele pe care le pun în icoane creștinii orientali. Este Sfânta Fecioară Maria cu pruncul gol. Mi-a plăcut așa de mult încât episcopul de Bari mi-a dat o copie, mi-a dăruit-o și am pus-o acolo în fața ușii mele. Și îmi place – spun asta pentru a împărtăși o experiență – îmi place dimineața, când mă scol, când trec prin fața ei, să-i spun Sfintei Fecioare Maria ca să păzească goliciunea mea: „Mamă, tu cunoști toate goliciunile mele”. Acesta este un lucru mare: a-i cere Domnului – din goliciunea mea – a-i cere ca să păzească goliciunea mea. El le cunoaște pe toate. Dumnezeu cunoaște „goliciunea noastră rușinoasă”, și totuși nu încetează să se folosească de noi pentru a oferi oamenilor reconcilierea. Suntem foarte săraci, păcătoși, și totuși Dumnezeu ne ia pentru a mijloci pentru frații noștri și pentru a împărți oamenilor, prin mâinile noastre deloc nevinovate, mântuirea care regenerează.

Păcatul ne desfigurează și trăim cu durere experiența umilitoare atunci când noi înșine sau unul dintre frații noștri preoți sau episcopi care cade în prăpastia fără fund a viciului, a corupției sau, și mai rău, a delictului care distruge viața celorlalți. Simt să împărtășesc cu voi durerea și chinul insuportabile pe care le provoacă în noi și în tot trupul eclezial valul scandalurilor de care ziarele din lumea întreagă sunt de acum pline. Este evident că adevărata semnificație a ceea ce se întâmplă trebuie căutată în duhul răului, în dușmanul care acționează cu pretenția că este stăpânul lumii, așa cum am spus la liturgia euharistică la sfârșitul Întâlnirii despre protecția minorilor în Biserică (24 februarie 2019). Și totuși să nu ne descurajăm, Domnul purifică Mireasa și ne convertește pe toți la el, ne face să experimentăm încercarea pentru ca să înțelegem că fără el suntem praf. Ne mântuiește de ipocrizie, de spiritualitatea aparențelor. El suflă Duhul său pentru a reda frumusețe Miresei sale, surprinsă în adulter flagrant. Ne va face bine să luăm astăzi capitolul 16 din Ezechiel. Aceasta este istoria Bisericii. Aceasta este istoria mea, poate să spună fiecare dintre noi. Și la sfârșit, dar prin rușinea ta, tu vei continua să fi păstorul. Căința noastră umilă, care rămâne tăcută printre lacrimi în fața monstruozității păcatului și a măreției insondabile a iertării lui Dumnezeu, aceasta, această căință umilă este începutul sfințeniei noastre.

Să nu vă fie teamă să vă jucați viața în slujba reconcilierii dintre Dumnezeu și oameni: nu ne-a fost dată nicio altă măreție secretă decât această dăruire a vieții pentru ca oamenii să poată cunoaște iubirea sa. Viața unui preot este adesea marcată de neînțelegeri, suferințe tăcute, uneori persecuții. Chiar și de păcate pe care numai el le cunoaște. Sfâșierile dintre frații din comunitatea noastră, neprimirea cuvântului evanghelic, disprețuirea săracilor, resentimentul alimentat de reconcilieri care n-au avut loc niciodată, toate acestea ne pot lua somnul și ne pot lăsa în neputință. În schimb să credem în conducerea răbdătoare a lui Dumnezeu, care face lucrurile în timpul său, să lărgim inima și să ne punem în slujba Cuvântului reconcilierii.

Ceea ce am trăit astăzi în această catedrală să propunem în comunitățile noastre. În liturgiile penitențiale pe care le vom trăi în parohii și în prefecturi, în acest timp al Postului Mare, fiecare va cere iertare lui Dumnezeu și fraților de păcatul care a amenințat comuniunea eclezială și a sufocat dinamismul misionar. Cu umilință – care este o caracteristică proprie a inimii lui Dumnezeu, dar pe care noi așa de greu ne-o însușim – să mărturisim unii altora că avem nevoie ca Dumnezeu să ne replăsmuiască viața.

Fiți voi primii care cereți iertare fraților voștri. „A ne acuza pe noi înșine este un început sapiențial, legat de teama de Dumnezeu” (ibid.). Va fi un semn frumos dacă, așa cum am făcut astăzi, fiecare dintre voi se va spovedi la un confrate și în liturgiile penitențiale din parohie, în fața ochilor credincioșilor. Vom avea fața luminoasă, ca Moise, dacă noi cu ochi înduioșați vom vorbi altora despre milostivirea care s-a folosit pentru noi. Este drumul, nu există altul. Astfel îl vom vedea pe demonul orgoliului căzând ca fulgerul din cer, dacă va avea loc miracolul reconcilierii în comunitățile noastre. Vom simți că suntem un pic mai mult poporul care-i aparține Domnului, în mijlocul căruia merge Dumnezeu. Acesta este drumul.

Și vă urez un bun Post Mare!

Acum aș vrea să adaug un lucru care mi-a fost cerut să-l fac. Unul din modurile concrete pentru a trăi un Post Mare de caritate este să contribuim cu generozitate la campania „Precum în cer, așa și pe stradă”, cu care Caritas-ul nostru diecezan vrea să răspundă la toate formele de sărăcie, primind și susținând pe cel care are nevoie. Știu că în fiecare an răspundeți cu generozitate la acest apel, dar anul acesta vă cer o angajare mai mare pentru ca toată comunitatea și toate comunitățile să fie într-adevăr implicate personal.

Înainte de a încheia întâlnirea, papa a dăruit celor prezenți micul volum „Reconcilierea «soră a botezului»”, o publicație a Diecezei de Roma care adună câteva texte pentru Oficiul lecturilor din zilele din Postul Mare luate din cartea omonimă scrisă de episcopul de Mantova, Gianmarco Busca. „Este micul volum – a explicat cardinalul De Donatis – care ne va însoți în Postul Mare, ca a doua lectură, așa cum am făcut anul trecut: aceeași dimensiune a breviarului, astfel vom fi ajutați să-l avem aproape. Așadar, prefecții distribuie toate aceste volume, eventual îl puteți lua și pentru cei care nu sunt prezenți”. Apoi, adresându-se papei, a spus: „Eu, în numele tuturor spun un mulțumesc cu adevărat din toată inima, dumneavoastră, care ați venit astăzi aici, ca în fiecare an. Ceea ce vă pot spune în numele tuturor, în afară de mulțumesc, este că noi continuăm să vă susținem cu rugăciunea noastră zilnică”. Răspunzând la cuvintele sale pontiful a spus:

Am nevoie de asta, am nevoie de rugăciune. Rugați-vă pentru mine. Unul din lucrurile care-mi place din această [broșură] este bogăția sfinților părinți: a ne întoarce la sfinții părinți. În urmă cu puțin timp, într-o parohie din Roma a fost prezentată o care, „Nevoia de paternitate” cred că se numește; toate sunt texte ale sfinților părinți după diferite tematici: virtuțile, Biserica… Întoarcerea la sfinții părinți ne ajută mult pentru că este o mare bogăție. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 07.03.2019
Publicarea pe acest sit: 07.03.2019
Etichete: ,

Faci un comentariu sau dai un răspuns?