Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu preoții, diaconii, persoanele consacrate, seminariștii
și cateheții din Papua Noua Guinee și Insulele Solomon
Port Moresby, sâmbătă, 7 septembrie 2024
Iubiți frați și surori, bună seara!
Vă salut pe toți cu afect: episcopi, preoți, călugări și călugărițe, seminariști și cateheți. Mulțumesc președintelui Conferinței Episcopale pentru cuvintele sale, precum și lui James, Grace, sorei Lorena și părintelui Emmanuel pentru mărturiile lor.
Sunt bucuros să fiu aici, în această frumoasă biserică saleziană: salezienii știu să facă bine lucrurile. Felicitări! Acesta este un sanctuar diecezan dedicat Mariei, Ajutorul creștinilor: Maria Ajutătoare – eu am fost botezat în parohia „Maria Ajutătoare” la Buenos Aires -, un titlu îndrăgit de Sfântul Ioan Bosco; Maria Helpim, așa cum o invocați aici cu afect. Atunci când, în 1844, Sfânta Fecioară Maria l-a inspirat pe don Bosco să construiască la Torino o biserică în cinstea ei, i-a făcut această promisiune: „Aici este casa mea, de aici gloria mea”. Maria i-a promis că, dacă va avea curajul de a începe construcția acelui sanctuar, haruri mari vor urma. Și așa s-a întâmplat: biserica a fost construită, și este minunată – dar este mai frumoasă cea din Buenos Aires! -, și a devenit centru de iradiere a evangheliei, de formare a tinerilor și de caritate, a devenit punct de referință pentru atâția oameni.
Astfel, frumosul sanctuar în care ne aflăm, care se inspiră din acea istorie, poate să fie un simbol și pentru noi, îndeosebi cu referință la trei aspecte ale drumului nostru creștin și misionar, așa cum au subliniat mărturiile pe care le-am ascultat: curajul de a începe, frumusețea de a fi și speranța de a crește.
Primul: curajul de a începe. Constructorii acestei biserici au început acțiunea făcând un mare act de credință, care a adus roadele sale și care a fost posibil însă numai grație atâtor alte începuturi curajoase, ale celor care i-au precedat. Misionarii au ajuns în această țară la jumătatea secolului al XIX-lea și primii pași ai lucrării lor n-au fost ușori, dimpotrivă, unele tentative au eșuat. Dar ei nu au capitulat: cu mare credință și cu zel apostolic au continuat să predice evanghelia și să-i slujească pe frați, reîncepând de multe ori unde n-au avut succes, cu atâtea sacrificii.
Ne amintesc asta aceste vitralii – care acum nu se văd, pentru că este noapte – prin care lumina soarelui ne zâmbește în fețele sfinților și ale fericiților: femei și bărbați de orice proveniență, legați de istoria comunității voastre: Petru Chanel, protomartir din Oceania, Giovanni Mazzucconi și Petru To Rot, martiri din Noua Guinee, și apoi Tereza de Calcutta, Ioan Paul al II-lea, Mary McKillop, Maria Goretti, Laura Vicu?a, Zeffirino Namuncurá, Francisc de Sales, Ioan Bosco, Maria Domenica Mazzarello. Toți frați și surori care, în moduri și timpuri diferite, începând și reîncepând de atâtea ori opere și drumuri, au contribuit la ducerea evangheliei printre voi, cu o variată bogăție de carisme, animați de același Duh și de aceeași caritate a lui Cristos (cf. 1Cor 12,4-7; 2Cor 5,14). Și grație lor, „pornirilor” și „repornirilor” lor – misionarii sunt femei și bărbați de „pornire” și, dacă se întorc, de „repornire”: aceasta este viața misionarului, a porni și a reporni -, și grație lor suntem aici și astăzi, în pofida provocărilor care nu lipsesc, continuăm să mergem înainte, fără frică – nu știu dacă întotdeauna -, știind că nu suntem singuri, că Domnul este cel care acționează, în noi și cu noi (cf. Gal 2,20), făcându-ne, ca pe ei, instrumente ale harului său (cf. 1Pt 4,10). Aceasta este vocația noastră: a fi instrumente.
Și în această privință, și în lumina a ceea ce am auzit, aș vrea să vă recomand o cale importantă spre care să îndreptați „pornirile” voastre: aceea a periferiilor din această țară. Mă gândesc la persoanele care aparțin păturilor mai sărace din populațiile urbane, precum și la cele care trăiesc în zonele mai îndepărtate și abandonate, unde uneori lipsesc cele necesare. De asemenea, mă gândesc la cele marginalizate și rănite, uneori până la riscarea vieții, așa cum ne-au amintit James și sora Lorena. De acești frați și surori Biserica dorește să fie deosebit de apropiată, pentru că în ei Isus este prezent în mod special (cf. Mt 25,31-40), și unde este el, capul nostru, suntem și noi, membrele sale, aparținând aceluiași trup, „bine legat și îmbinat prin orice încheietură, în funcție de lucrarea stabilită fiecărui membru” (Ef 4,16). Și vă rog, nu uitați: apropiere, apropiere! Voi știți că cele trei atitudini mai frumoase sunt apropierea, compasiunea și duioșia. Dacă o consacrată sau un consacrat, un preot, un episcop, diaconii nu sunt apropiați, nu sunt compătimitori și nu sunt duioși, nu au Duhul lui Isus. Nu uitați asta: apropiere, compasiune, duioșie.
Și asta ne duce la al doilea aspect: frumusețea de a fi. Putem vedea asta simbolizată în cochiliile kina, cu care este împodobit prezbiteriul acestei biserici, și care sunt semn de prosperitate. Ele ne amintesc că aici comoara cea mai frumoasă în ochii Tatălui suntem noi, strânși în jurul lui Isus, sub mantia Mariei, uniți spiritual cu toți frații și surorile pe care Domnul ni i-a încredințat și care nu pot să fie aici, aprinși de dorința ca întreaga lume să poată cunoaște evanghelia și să poată împărtăși cu noi forța și lumina.
James întreba cum se transmite tinerilor entuziasmul misiunii. Nu cred că există „tehnici” pentru asta. Însă un mod rodat este tocmai acela de a cultiva și a împărtăși cu ei bucuria noastră de a fi Biserică (cf. Benedict al XVI-lea, Omilie la Liturghia de inaugurare a celei de-a V-a Conferințe Generale a Episcopatului Latinoamerican și din Caraibe, Aparecida, 13 mai 2007), casă primitoare făcută din pietre vii, alese și prețioase, puse de Domnul unele lângă altele și cimentate de iubirea sa (cf. 1Pt 2,4-5). Astfel, așa cum ne-a amintit Grace, amintind experiența Sinodului, stimându-ne și respectându-ne reciproc și punându-ne unii în slujba altora, putem să le arătăm lor și oricui ne întâlnește cât de frumos este a-l urma împreună pe Isus și a vesti evanghelia sa.
Frumusețea de a fi, așadar, nu se experimentează atât cu ocazia marilor evenimente și în momentele de succes, cât mai degrabă în fidelitatea și în iubirea cu care în fiecare zi se angajează să crească împreună.
Și astfel ajungem la al treilea și ultimul aspect: speranța de a crește. În această biserică este o interesantă „cateheză în imagini” a trecerii Mării Roșii, cu figurile lui Abraham, Isaac și Moise: patriarhii făcuți rodnici de credință, care, pentru că au crezut, au primit în dar o descendență numeroasă (cf. Gen 15,5; 26,3-5; Ex 32,7-14). Și acesta este un semn important, pentru că ne încurajează și pe noi, astăzi, să avem încredere în rodnicia apostolatului nostru, continuând să aruncăm semințe mici în brazdele lumii. Par minuscule, ca un grăunte de muștar, dar dacă ne încredem și nu încetăm să le aruncăm, prin harul lui Dumnezeu vor încolți, vor da o recoltă îmbelșugată (cf. Mt 13,3-9) și vor produce copaci capabili să primească păsările cerului (cf. Mc 4,30-32). O spune Sfântul Paul atunci când ne amintește că creșterea a ceea ce noi semănăm nu este lucrarea noastră, ci a Domnului (cf. 1Cor 3,7), și o învață Maica Biserică, atunci când subliniază că, și prin intermediul eforturilor noastre, Dumnezeu este cel care „face așa încât să vină împărăția sa pe pământ” (Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul Ad gentes, 42). De aceea, noi să continuăm să evanghelizăm, cu răbdare, fără a ne lăsa descurajați de dificultăți și neînțelegeri, nici măcar când acestea se prezintă acolo unde mai puțin am vrea să le întâlnim: de exemplu în familie, așa cum am auzit.
Iubiți frați și surori, să-i mulțumim împreună Domnului pentru modul în care evanghelia prinde rădăcini și se răspândește în Papua Noua Guinee și în Insulele Solomon. Continuați așa misiunea voastră, ca martori de curaj, de frumusețe și de speranță! Și nu uitați stilul lui Dumnezeu: apropiere, compasiune și duioșie. Mereu înainte cu acest stil al Domnului! Vă mulțumesc pentru ceea ce faceți, vă binecuvântez pe toți din inimă și vă cer, cu rugăminte, să nu uitați să vă rugați pentru mine, pentru că am nevoie de asta, mulțumesc!
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 07.09.2024
Publicarea pe acest sit: 07.09.2024
Etichete: Discursuri, Papa F, Papua Noua Guinee