Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu populațiile indigene canadiene
Maskwacis, luni, 25 iulie 2022
Doamnă guvernator general,
Domnule prim ministru,
Dragi populații indigene din Maskwacis,
Dragi frați și dragi surori!
Așteptam să ajung între voi. De aici, din acest loc evocativ în mod trist, aș vrea să încep ceea ce am în suflet: un pelerinaj penitențial. Ajung în ținuturile voastre native pentru a vă spune personal că sunt îndurerat, pentru a implora de la Dumnezeu iertare, vindecare și reconciliere, pentru a vă manifesta apropierea mea, pentru a mă ruga cu voi și pentru voi.
Îmi amintesc de întâlnirile avute la Roma în urmă cu patru luni. Atunci mi-au fost înmânate ca dovadă două perechi de mocasini, semn al suferinței îndurate de copiii indigeni, îndeosebi de cei care din păcate nu s-au mai întors acasă din școlile rezidențiale. Mi s-a cerut să restitui mocasinii odată ce voi ajunge în Canada; i-am adus și îi voi restitui la sfârșitul acestor cuvinte, pentru care aș vrea să mă inspir chiar din acest simbol, care a reînsuflețit în mine în lunile trecute durerea, indignarea și rușinea. Amintirea acelor copii insuflă durere și îndeamnă să acționăm pentru ca fiecare copil să fie tratat cu iubire, onoare și respect. Dar acei mocasini ne vorbesc și despre un drum, despre un parcurs pe care dorim să-l facem împreună. A merge împreună, a ne ruga împreună, a lucra împreună, pentru ca suferințele din trecut să lase locul unui viitor de dreptate, vindecare și reconciliere.
Iată pentru ce prima etapă a pelerinajului meu în mijlocul vostru se desfășoară în această regiune care are, din timp imemorial, prezența populațiilor indigene. Este un teritoriu care ne vorbește, care ne permite să comemorăm.
A comemora: fraților și surorilor, ați trăit în acest ținut timp de mii de ani cu stiluri de viață care au respectat pământul însuși, moștenit de la generațiile trecute și păstrată pentru cele viitoare. L-ați tratat ca pe un dar al Creatorului de împărtășit cu alții și de iubit în armonie cu toate ceea ce există, într-o interconexiune vie între toate ființele vii. Astfel ați învățat să nutriți un simț de familie și de comunitate, și ați dezvoltat legături trainice între generații, cinstindu-i pe bătrâni și îngrijindu-vă de cei mici. Câte obiceiuri și învățături bune, centrate pe atenția față de ceilalți și pe iubirea față de adevăr, pe curaj și pe respect, pe umilință și pe onestitate, pe înțelepciunea de viață!
Dar, dacă aceștia au fost primii pași făcuți în aceste teritorii, amintirea ne duce cu tristețe la cei succesivi. Locul în care ne aflăm face să răsune în mine un strigăt de durere, un urlet sufocat care m-a însoțit în aceste luni. Mă gândesc din nou la drama îndurată de atâția dintre voi, de familiile voastre, de comunitățile voastre; la ceea ce ați împărtășit cu mine despre suferințele îndurate în școlile rezidențiale. Sunt traume care, într-un anumit mod, retrăiesc ori de câte ori sunt reevocate și îmi dau seama că și întâlnirea noastră de astăzi poate să trezească amintiri și răni și că mulți dintre voi s-ar putea afla în dificultate în timp ce eu vorbesc. Dar este corect a comemora, pentru că uitarea duce la indiferență și, așa cum s-a spus, „opusul iubirii nu este ura, este indiferența… opusul vieții nu este moartea, ci indiferența față de viață sau față de moarte” (E. Wiesel). A comemora experiențele devastatoare petrecute în școlile rezidențiale ne lovește, ne indignează, ne îndurerează, dar este necesar.
Este necesar a aminti cum politicile de asimilare și de izolare, care cuprindeau și sistemul școlilor rezidențiale, au fost devastatoare pentru oamenii din aceste ținuturi. Atunci când coloniștii europeni au ajuns aici pentru prima dată, exista marea oportunitate de a dezvolta o întâlnire rodnică între culturi, tradiții și spiritualități. Dar în mare parte asta nu s-a întâmplat. Și îmi revin în minte relatările voastre: cum politicile de asimilare au ajuns să marginalizeze sistematic popoarele indigene; cum, și prin sistemul școlilor rezidențiale, limbile voastre, culturile voastre au fost denigrate și suprimate; și cum copiii au îndurat abuzuri fizice și verbale, psihologice și spirituale; cum au fost duși din casele lor când erau micuți și cum asta a marcat în mod indelebil raportul între părinți și copii, bunici și nepoți.
Eu vă mulțumesc pentru că ați făcut să-mi intre în inimă toate acestea, pentru că ați scos afară poverile grele pe care le purtați în voi, pentru că ați împărtășit cu mine această amintire sângerândă. Astăzi sunt aici, în acest ținut care, împreună cu o memorie antică, păstrează cicatricele de răni încă deschise. Sunt aici pentru că primul pas al acestui pelerinaj penitențial în mijlocul vostru este acela de a vă reînnoi cererea de iertare și de a vă spune, din toată inima, că sunt profund îndurerat: cer iertare pentru modurile în care, din păcate, mulți creștini au susținut mentalitatea colonizatoare a puterilor care au oprimat popoarele indigene. Sunt îndurerat. Cer iertare, îndeosebi, pentru modurile în care mulți membri ai Bisericii și ai comunităților călugărești au cooperat, și prin indiferență, la acele proiecte de distrugere culturală și asimilare forțată a guvernelor din epoca aceea, care au culminat în sistemul școlilor rezidențiale.
Deși caritatea creștină era prezentă și erau nu puține cazuri exemplare de dăruire pentru copii, consecințele globale ale politicilor legate de școlile rezidențiale au fost catastrofale. Ceea ce ne spune credința creștină este că a fost vorba de o eroare devastatoare, incompatibilă cu evanghelia lui Isus Cristos. Îndurerează să știm că acel teren compact de valori, limbă și cultură, care a conferit populațiilor voastre un simț genuin de identitate, îndurerează să știm că a fost erodat, și că voi continuați să plătiți efectele sale. În fața acestui rău care indignează, Biserica îngenunchează în fața lui Dumnezeu și imploră iertarea pentru păcatele fiilor săi (cf. Sf. Ioan Paul al II-lea, Bula Incarnationis mysterium [29 noiembrie 1998], 11: AAS 91 [1999], 140). Aș vrea să reafirm asta cu rușine și claritate: cer cu umilință iertare pentru răul comis de atâția creștini împotriva populațiilor indigene.
Iubiți frați și surori, mulți dintre voi și dintre reprezentanții voștri au afirmat că scuzele nu sunt un punct de sosire. Sunt perfect de acord: constituie numai primul pas, punctul de plecare. Sunt și eu conștient că, „privind la trecut, nu va fi niciodată îndeajuns ceea ce se face pentru a cere iertare și a căuta să se repare dauna provocată” și că, „privind la viitor, nu va fi niciodată puțin tot ceea ce se face pentru a da viață unei culturi capabile să evite ca aceste situații nu numai să nu se repete, ci să nu găsească spațiu” (Scrisoare către poporul lui Dumnezeu, 20 august 2018). O parte importantă din acest proces este a face o cercetare serioasă a adevărului despre trecut și a ajuta supraviețuitorii din școlile rezidențiale să întreprindă parcursuri de vindecare de traumele îndurate.
Mă rog și sper ca toți creștinii și societate din acest ținut să crească în capacitatea de a primi și a respecta identitatea și experiența popoarelor indigene. Doresc ca să fie găsite căi concrete pentru a le cunoaște și a le aprecia, învățând să meargă toți împreună. Din partea mea, voi continua să încurajez angajarea tuturor catolicilor față de popoarele indigene. Am făcut asta în alte ocazii și în diferite locuri, prin întâlniri, apeluri precum și printr-o exortație apostolică. Știu că toate acestea cer timp și răbdare: este vorba de procese care trebuie să intre în inimi, iar prezența mea aici și angajarea episcopilor canadieni sunt mărturie a voinței de a înainta pe acest drum.
Dragi prieteni, acest pelerinaj se extinde pe câteva zile și va atinge locuri distante între ele, totuși nu-mi va permite să dau curs multor invitații și să vizitez centre precum Kamloops, Winnipeg, diferite situri în Saskatchewan, în Yukon și în teritoriile din nord-vest. Chiar dacă acest lucru nu este posibil, să știți că toți sunteți în gândurile mele și în rugăciunea mea. Să știți că eu cunosc suferința, traumele și provocările popoarelor indigene în toate regiunile din această țară. Cuvintele mele rostite de-a lungul acestui drum penitențial sunt adresate tuturor comunităților și persoanelor native, pe care le îmbrățișez din inimă.
În această primă etapă am voit să fac spațiu comemorării. Astăzi sunt aici să amintesc trecutul, să plâng cu voi, să privesc în tăcere pământul, să mă rog la morminte. Să lăsăm ca tăcerea să ne ajute pe toți să interiorizăm durerea. Tăcere. Și rugăciune: în fața răului să-l rugăm pe Domnul binelui; în fața morții să-l rugăm pe Dumnezeul vieții. Domnul Isus Cristos a făcut dintr-un mormânt capătul de linie al speranței în fața căruia dispăruseră toate visele și rămăseseră numai plâns, durere și resemnare, a făcut dintr-un mormânt locul renașterii, al învierii, din care a pornit o istorie de viață nouă și de reconciliere universală. Nu sunt suficiente eforturile noastre pentru a vindeca și a reconcilia, este nevoie de harul său: este nevoie de înțelepciunea blândă și puternică a Duhului, de duioșia Mângâietorului. El să umple așteptările inimilor. El să ne ia de mână. El să ne facă să mergem împreună.
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 25.07.2022
Publicarea pe acest sit: 25.07.2022
Etichete: Discursuri, Canada, Papa F