Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu muncitorii din Sardinia
Largo Carlo Felice, Cagliari,
duminică, 22 septembrie 2013
Iubiți frați și surori, bună ziua!
Vă salut cordial: muncitori, întreprinzători, autorități, familii prezente, îndeosebi pe arhiepiscop, Monseniorul Arrigo Miglio, și pe cei trei dintre voi care au manifestat problemele voastre, așteptările voastre și speranțele voastre. Această vizită – așa cum spuneați – începe chiar cu voi, care formați lumea muncii. Cu această întâlnire doresc mai ales să vă exprim apropierea mea, în special față de situațiile de suferință: față de atâția tineri fără ocupație, față de persoanele șomere sau precare, față de întreprinzători și comercianți care se străduiesc din greu să meargă înainte. Este o realitate pe care o cunosc bine din experiența avută în Argentina. Eu n-am cunoscut-o, însă familia mea da: tatăl meu, tânăr, a mers în Argentina plin de iluzii să „ajungă în America”. Și a suferit teribil criza din anii treizeci. A pierdut totul! Nu era de lucru! Și eu am simțit, în copilăria mea, vorbindu-se despre acest timp, acasă… Eu nu l-am văzut, încă nu eram născut, dar am auzit în casă această suferință, vorbindu-se despre această suferință. Cunosc bine asta! Dar trebuie să vă spun: „Curaj!” Dar sunt și conștient că trebuie să fac totul din partea mea, pentru ca acest cuvânt „curaj” să nu fie un cuvânt frumos așa în trecere! Să nu fie numai un zâmbet de angajat cordial, un angajat al Bisericii care vine și vă spune: „Curaj!” Nu! Asta nu vreau! Eu aș vrea ca acest curaj să vină dinăuntru și să mă determine să fac orice ca păstor, ca om. Trebuie să înfruntăm cu solidaritate, între voi – și între noi – toți, cu solidaritate și inteligență această provocare istorică.
Acesta este al doilea oraș din Italia pe care-l vizitez. Este curios: amândouă – primul și acesta – sunt insule. În primul am văzut suferința atâtor oameni care caută, riscând viața, demnitatea, pâinea, sănătatea: lumea refugiaților. Și am văzut răspunsul acelui oraș, care – fiind insulă – n-a voit să se izoleze și primește lumea aceea, și-o însușește; ne dă un exemplu de primire: suferință și răspuns pozitiv. Aici, în acest al doilea oraș, insulă pe care o vizitez, și aici găsesc suferință. O suferință pe care unul dintre voi ați spus că „te slăbește și ajunge să-ți fure speranța”. O suferință – lipsa de muncă – ce te duce – scuzați-mă dacă sunt un pic dur, dar spun adevărul – să te simți fără demnitate! Unde nu este muncă, lipsește demnitatea! Și asta nu este o problemă numai a Sardiniei – dar este puternică aici! – nu este numai o problemă a Italiei sau a câtorva țări din Europa, este consecința unei alegeri mondiale, a unui sistem economic care duce la această tragedie; un sistem economic care are în centru un idol, care se cheamă „banii”.
Dumnezeu a voit ca în centrul lumii să nu fie un idol, să fie omul, bărbatul și femeia, care să ducă înainte lumea, cu propria muncă. Însă acum, în acest sistem fără etică, în centru este un idol și lumea a devenit idolatră a acestui „dumnezeu-banul”. Banii comandă! Banul comandă! Comandă toate aceste lucruri care îi folosesc lui, acestui idol. Și ce se întâmplă? Pentru a apăra acest idol se îngrămădesc toți în centru și se prăbușesc extremele, se prăbușesc bătrânii pentru că în această lume nu este loc pentru ei! Unii vorbesc despre acest obicei de „eutanasie ascunsă”, de a nu-i îngriji, de a nu ține seama de ei… „Da, nu ne pasă…” Și se prăbușesc tinerii care nu găsesc munca și demnitatea lor. Dar ca să vezi, într-o lume în care tinerii – două generații de tineri – nu au de muncă. Nu are viitor această lume. De ce? Pentru că ei nu au demnitate! Este dificil a avea demnitate fără a munci. Aceasta este suferința voastră aici. Aceasta este rugăciunea pe care voi de aici o strigați: „Muncă”, „Muncă”, „Muncă”. Este o rugăciune necesară. Muncă înseamnă demnitate, muncă înseamnă a duce pâine acasă, muncă înseamnă a iubi! Pentru a apăra acest sistem economic idolatru se instaurează „cultura rebutului”: sunt aruncați ca rebuturi bunicii și sunt aruncați ca rebuturi tinerii. Și noi trebuie să spunem „nu” acestei „culturi a rebutului”. Noi trebuie să spunem: „Vrem un sistem drept! Un sistem care să ne facă să mergem înainte cu toții”. Trebuie să spunem: „Noi nu vrem acest sistem economic globalizat, care ne face atâta rău!” În centru trebuie să fie bărbatul și femeia, așa cum vrea Dumnezeu, și nu banii!
Eu scrisesem câteva lucruri pentru voi, dar, privindu-vă, au venit aceste cuvinte. Eu voi încredința episcopului aceste cuvinte scrise ca și cum ar fi fost spuse. Dar am preferat să vă spun ceea ce îmi vine din inimă privindu-vă în acest moment! Uitați-vă, este ușor de spus să nu pierzi speranța. Dar tuturor, vouă tuturor, cei care aveți de muncă și cei care nu aveți de muncă, vă spun: „Nu lăsați să vi se fure speranța! Nu lăsați să vi se fure speranța!” Probabil că speranța este ca jarul sub cenușă; să ne ajutăm cu solidaritatea, suflând în cenușă, pentru ca focul să vină încă o dată. Însă speranța ne duce înainte. Acela nu este optimism, este un alt lucru. Însă speranța nu este a unuia, speranța o facem cu toții! Speranța trebuie s-o susținem printre toți, voi toți și noi toți care suntem departe. Speranța este ceva al vostru și al nostru. Este ceva al tuturor! Pentru aceasta vă spun: „Nu lăsați să vi se fure speranța!” Dar să fim vicleni, pentru că Domnul ne spune că idolii sunt mai vicleni decât noi. Domnul ne invită să avem viclenia șarpelui, cu bunătatea porumbelului. Să avem această viclenie și să spunem lucrurilor pe nume. În acest moment, în sistemul nostru economic, în sistemul nostru propus globalizat de viață, în centru este un idol și acest lucru nu se poate face! Să luptăm împreună pentru ca în centru, cel puțin în viața noastră, să fie bărbatul și femeia, familia, noi toți, pentru ca speranța să poată merge înainte… „Nu lăsați să vi se fure speranța!”
Acum aș vrea să termin rugându-mă cu voi toți, în tăcere, în tăcere, rugându-mă cu voi toți. Eu voi spune ceea ce îmi vine din inimă și voi, în tăcere, rugați-vă cu mine.
„Doamne Dumnezeule, privește-ne! Privește acest oraș, această insulă. Privește familiile noastre.
Doamne, ție nu ți-a lipsit munca, ai fost tâmplar, erai fericit.
Doamne, ne lipsește munca.
Idolii vor să ne fure demnitatea. Sistemele nedrepte vor să ne fure speranța.
Doamne, nu ne lăsa singuri. Ajută-ne să ne ajutăm între noi; să uităm un pic egoismul și să simțim în inimă acel «noi», noi, popor care vrea să meargă înainte.
Doamne Isuse, ție nu ți-a lipsit munca, dă-ne muncă și învață-ne să luptăm pentru muncă și binecuvântează-ne pe noi toți. În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”.
Multe mulțumiri și rugați-vă pentru mine!
* * *
[Urmează discursul pe care Papa Francisc îl pregătise și pe care l-a încredințat Arhiepiscopului de Cagliari, considerându-l citit.]
Aș vrea să împărtășesc cu voi trei puncte simple, dar decisive.
Primul: a repune în centru persoana și munca. Criza economică are o dimensiune europeană și globală; însă criza nu este numai economică, este și etică, spirituală și umană. La rădăcină este o trădare a binelui comun, atât din partea fiecăruia, cât și a grupurilor de putere. Deci este necesar să se scoată din centru legea profitului și a interesului și să se repună în centru persoana și binele comun. Și un factor foarte important pentru demnitatea persoanei este tocmai munca; pentru ca să fie o autentică promovare a persoanei trebuie garantată munca. Aceasta este o misiune care aparține întregii societăți, pentru aceasta trebuie recunoscut un mare merit acelor întreprinzători care, în pofida a toate, nu au încetat să se angajeze, să investească și să riște pentru a garanta locuri de muncă. Cultura muncii, în confruntare cu aceea a asistențialismului, implică educare la muncă încă de tineri, însoțire la muncă, demnitate pentru orice activitate lucrătoare, împărtășire a muncii, eliminarea oricărei munci la negru. În această fază toată societatea, în toate componentele sale, să facă orice efort posibil pentru ca munca, izvor de demnitate, să fie preocupare centrală! Apoi, condiția voastră insulară face și mai urgentă această angajare din partea tuturor, mai ales a instanțelor politice și economice.
Al doilea element: evanghelia speranței. Sardinia este un ținut binecuvântat de Dumnezeu cu atâtea resurse umane și ambientale, dar, ca în restul Italiei, este nevoie de un nou elan pentru a porni din nou. Și creștinii pot și trebuie să facă partea lor, aducând contribuția lor specifică: viziunea evanghelică a vieții. Amintesc cuvintele papei Benedict al XVI-lea în vizita sa la Cagliari în 2008: este nevoie „să se evanghelizeze lumea muncii, a economiei, a politicii, care are nevoie de o nouă generație de laici creștini angajați, capabili să caute cu competență și rigoare morală soluții de dezvoltare sustenabilă” (Omilie, 7 septembrie 2008). Episcopii din Sardinia sunt deosebit de sensibili la aceste realități, în special la aceea a muncii. Voi, dragi episcopi, indicați necesitatea unui discernământ serios, realist, dar orientați și spre un drum de speranță, așa cum ați scris în Mesajul de pregătire a acestei vizite. Acest lucru este important, acesta este răspunsul corect! A privi în față realitatea, a o cunoaște bine, a o înțelege și a căuta împreună căi, cu metoda colaborării și a dialogului, trăind apropierea pentru a aduce speranță. A nu întuneca niciodată speranța! A nu o confunda cu optimismul – care exprimă pur și simplu o atitudine psihologică – sau cu alte lucruri. Speranța este creativă, este capabilă să creeze viitor.
Al treilea: o muncă demnă pentru toți. O societate deschisă la speranță nu se închide în ea însăși, în apărarea intereselor câtorva, ci privește înainte în perspectiva binelui comun. Și asta cere din partea tuturor un puternic simț de responsabilitate. Nu există speranță socială fără o muncă demnă pentru toți. Pentru aceasta este nevoie „să se continue ca prioritate obiectivul accesului la muncă sau al menținerii sale pentru toți” (Benedict al XVI-lea, enciclica Caritas in veritate, 32).
Am spus muncă „demnă” și subliniez asta, pentru că, din păcate, în special când este criză și nevoia este puternică, se mărește munca inumană, munca-sclavă, munca fără siguranța justă, sau fără respectarea creației, sau fără respectarea odihnei, a sărbătorii și a familiei, munca în zi de duminică atunci când nu este necesar. Munca trebuie să fie conjugată cu păstrarea creației, pentru ca aceasta să fie păstrată cu responsabilitate pentru generațiile viitoare. Creația nu este marfă care trebuie exploatată, ci care trebuie păstrată. Angajarea ecologică însăși este ocazie de nouă ocupație în sectoarele legate de ea, cum ar fi energia, prevenirea și înlăturarea diferitelor forme de poluare, supravegherea asupra incendiilor patrimoniului forestier, și așa mai departe. A păstra creația, a-l păstra pe om cu o muncă demnă să fie angajarea tuturor! Ecologie… și chiar „ecologie umană”!
Dragi prieteni, vă sunt aproape în mod deosebit, punând în mâinile Domnului și ale Stăpânei noastre de Bonaria toate neliniștile și preocupările voastre. Fericitul Ioan Paul al II-lea sublinia că Isus „a lucrat cu mâinile sale. Ba chiar munca sa, care a fost o adevărată muncă fizică, a ocupat cea mai mare parte a vieții sale pe acest pământ și astfel a intrat în opera de răscumpărare a omului și a lumii” (Discurs adresat muncitorilor, Terni, 19 martie 1981). Este importantă dedicarea pentru munca proprie cu asiduitate, dăruire și competență, este important a avea obișnuința de a munci.
Doresc ca, în logica gratuității și solidarității, să se poată ieși împreună din această fază negativă, pentru ca să fie asigurată o muncă sigură, demnă și stabilă.
Duceți salutul meu la familiile voastre, la copii, la tineri, la bătrâni. Și eu vă port cu mine, în special în rugăciunea mea. Și împart din inimă binecuvântarea asupra voastră, asupra muncii voastre și asupra angajării voastre sociale.