Discursul Papei la întâlnirea cu Episcopii, clerul, călugării şi familiile victimelor poluării mediului

Discursul Sfântului Părinte Papa Leon al XIV-lea
la întâlnirea cu Episcopii, clerul, călugării și familiile victimelor poluării mediului
Catedrala „Sfânta Fecioară Maria ridicată la Cer”, Acerra
sâmbătă, 23 mai 2026

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Pacea să fie cu voi!

Eminențe, Excelențe,

Iubiți frați și surori, bună ziua și mulțumesc pentru primirea voastră!

Îi mulțumesc Domnului că pot să vă întâlnesc, întorcându-mă în Campania la câteva zile după vizita mea la Sanctuarul din Pompei și la orașul Napoli. Știți că Papa Francisc a vrut deja să vină aici, în ceea ce din păcate a ajuns să fie cunoscut sub numele de „Ținutul Focurilor”, dar nu a putut. Astăzi dorim să-i îndeplinim dorința, recunoscând marele dar pe care enciclica Laudato si’ l-a reprezentat pentru misiunea Bisericii în acest ținut. Într-adevăr, strigătul creației și al săracilor dintre voi a fost auzit mai dramatic din cauza unei concentrări mortale de interese obscure și de indiferență față de binele comun, care a otrăvit mediul natural și social. Este un strigăt care cere convertire!

foto: Vatican Media

În această catedrală, trăim primul moment, cel eclezial și, aș spune, cel mai familiar, al vizitei mele. Apoi, în piață, vom întâlni, în mod ideal, întreaga societate. Am venit mai întâi să adun lacrimile celor care și-au pierdut persoane dragi, uciși de poluarea mediului cauzată de persoane și organizații fără scrupule, care prea mult timp au putut acționa cu impunitate. Sunt aici, însă, și pentru a le mulțumi celor care au răspuns răului cu binele, în special unei Biserici care a îndrăznit să denunțe și să profețească, să adune poporul în speranță. Astfel, știind că vă voi vizita în ajunul Rusaliilor, am căutat în Sfintele Scripturi un pasaj care să vă poată interpreta și inspira călătoria. L-am găsit într-o viziune grandioasă a profetului Ezechiel, condus de Domnul către o experiență care avea să devină un mesaj puternic de înviere pentru poporul aflat în exil. Ezechiel povestește: „Mâna Domnului a fost peste mine; m-a făcut să ies în Duhul Domnului și m-a pus să stau în mijlocul unei văi: ea era plină de oase. M-a făcut să trec pe lângă ele de jur împrejur și, iată, erau foarte multe pe suprafața văii; și, iată, erau foarte uscate” (Ez 37,1-2).

Preaiubiților, Dumnezeu a pus bărbatul și femeia într-o grădină pentru a o cultiva și a o îngriji. Totul era viață, frumusețe, fertilitate. Și acest ținut era numit în vechime Campania felix, pentru că încânta prin rodnicia sa, prin produsele sale și prin cultura sa, un imn adus vieții. Și totuși, iată moartea, a pământului și a oamenilor săi. Ne putem identifica cu consternarea profetului față de acea întindere de oase uscate. Suferim pentru devastarea care a compromis un ecosistem minunat, locuri, istorii și amintiri. În fața acestei realități, există două atitudini posibile: indiferență sau responsabilitate. Ați ales responsabilitatea și, cu ajutorul lui Dumnezeu, ați început un drum de angajare și de căutare a dreptății.

Domnul îi pune apoi lui Ezechiel o întrebare: „Mi-a zis: «Fiul omului, oare vor putea să trăiască oasele acestea?». Eu i-am zis: «Doamne Dumnezeule, tu știi!»” (Ez 37,3). Preaiubiților, iată că Dumnezeu are întrebări noi pentru noi, întrebări care lărgesc orizontul nostru. El știe că inima noastră caută viața și tânjește după veșnicie, dar că le amână prea ușor într-un timp nedefinit și îndepărtat, într-o lume diferită care încă nu există. Ezechiel, însă, trebuie să-și slujească poporul, pe cei care există, în situația în care se află. De asemenea, Bisericile noastre au misiunea de a face așa încât Cuvântul lui Dumnezeu să răsune aici și acum. Acest Cuvânt ne întreabă dacă credem în propriile sale posibilități: este Cuvântul vieții. Dacă ne întâlnim astăzi, este pentru a răspunde acestui Cuvânt. Și răspundem astfel: Doamne, moartea pare să fie peste tot, nedreptatea pare să fi învins, crima, corupția și indiferența încă ucid, binele pare să rămână ofilit. Totuși, dacă ne întrebi: „Oare vor putea să trăiască oasele acestea?”, noi credem și spunem: „Doamne Dumnezeule, tu știi!”. Tu știi că putem învia, pentru că Tu însuți ne iei de mână. Tu știi că deșertul nostru poate înflori. Tu știi cum să transformi jalea în bucurie.

Surorilor și fraților, toate acestea sunt foarte concrete: este o promisiune care devine deja realitate. Papa Francisc, în enciclica Laudato si’, denunțând o paradigmă a morții, a anunțat clar apariția tăcută a unei noi vieți. După ce a enumerat situații în care oamenii reconstruiesc deja împreună și remodelează dreptatea socială și de mediu, el scrie: „Umanitatea autentică, care cheamă la o nouă sinteză, pare să locuiască aproape imperceptibil în mijlocul civilizației tehnologice […]. Va fi aceasta o promisiune durabilă, în pofida a tot, izbucnind ca o rezistență încăpățânată a tot ceea ce este autentic?” (Laudato si’, 112). Dragi prieteni, fiți martori ai acestei „rezistențe încăpățânate” care devine renaștere, oriunde Evanghelia luminează și transformă viața. Asta ne-a învățat Conciliul al II-lea din Vatican, în special în constituția Gaudium et spes. Domnul ne pune noi întrebări despre cum trăim în cartierele noastre, despre disponibilitatea noastră de a lucra împreună ca indivizi și instituții, despre pasiunea noastră pentru educație, despre onestitatea în munca noastră, despre distribuția echitabilă a puterii și a bogăției, despre respectul față de oameni și față de toate creaturile. Pot fi aceste ținuturi reînviate? Fiți voi înșivă răspunsul: o comunitate unită în credință și angajare. Atunci viața se va multiplica.

Și iată porunca Domnului către profetul său: „Profețește asupra acestor oase și spune-le: «Oase uscate, ascultați cuvântul Domnului! Așa spune Domnul Dumnezeu către aceste oase: Iată, eu fac să vină în voi un duh și veți trăi!»” (Ez 37,4-5). Ezechiel ascultă și observă: „Am profețit după cum mi s-a poruncit. Când profețeam, a fost un zgomot și, iată, era un cutremur! Și oasele s-au apropiat unele de altele. M-am uitat și, iată, erau peste ele nervi și a apărut carne deasupra lor! Și s-a întins pielea peste ele de deasupra, dar nu era duh în ele” (Ez 37,7-8). Înțelegem, așadar, că minunea nu se întâmplă dintr-o dată. Profetul este cu siguranță uimit de ceea ce vede și aude, dar tot nu este suficient, ceva lipsește încă. Același lucru este valabil și pentru noi: trebuie să avem din nou încredere, să ascultăm din nou, să credem din nou. Alegerile pe care le-ați făcut, drumul eclezial pe care l-ați întreprins, micile și marile reporniri cu care ați înfruntat durerea nu sunt încă totul. Dacă te oprești, te dai înapoi. De fapt, Domnul vorbește din nou către Ezechiel: „Profețește duhului, profețește, fiul omului, și spune duhului: așa zice Domnul Dumnezeu: «De la cele patru vânturi vino, duhule, și suflă peste acești morți ca să trăiască!». Am profețit cum mi s-a poruncit. Și a venit în ei un duh și au trăit, au stat pe picioarele lor: era o armată foarte, foarte mare” (Ez 37,9-10).

Fraților și surorilor, Duhul Sfânt să vă dăruiască să vedeți o „armată” de pace ridicându-se și vindecând rănile acestui ținut și ale comunităților sale. Nu mai este un foc care distruge, ci un foc care reînvie și încălzește, focul Duhului care aprinde inimile și mințile a mii și mii de bărbați și femei, copii și bătrâni și inspiră grijă, consolare, atenție și iubire adevărată. În special voi, familii lovite de moarte, generați viață nouă transmițând fiilor și fiicelor voastre, nepoților și vecinilor acel simț al responsabilității care prea adesea a lipsit. Lăsați resentimentul să moară, fiți primii care practică dreptatea pe care o căutați, dați mărturie despre viață și învățați îngrijirea.

Și voi, slujitori hirotoniți, călugări și călugărițe, fiți membri vii ai acestui popor: demonstrați zilnic autoritatea slujirii, care se umilește și se apropie, care face primul pas și iartă. Într-adevăr, o cultură a privilegiilor, a aroganței și a lipsei de responsabilitate, care a făcut atât de mult rău acestui ținut, ca și multor alte regiuni din Italia și din lume, trebuie demontată. Duhul să sufle din cele patru vânturi și să inspire noi forme de proclamare, cooperare și regenerare ambientală și socială. Într-adevăr, există o spiritualitate a locurilor, dar aceasta datorează totul spiritualității persoanelor. Într-adevăr, schimbarea în lume începe întotdeauna în inimă. Ezechiel însuși, înainte de această profeție a morții și învierii, a anunțat reînnoirea de care numai Dumnezeu este capabil: „Așa vorbește Domnul Dumnezeu: […] «Vă voi da o inimă nouă și un duh nou voi pune în voi; voi îndepărta inima de piatră din trupul vostru și vă voi da o inimă de carne. Duhul meu îl voi pune în voi și vă voi face să umblați după hotărârile mele, să păziți și să împliniți judecățile mele. Veți locui în țara pe care am dat-o părinților voștri; voi veți fi poporul meu și eu voi fi Dumnezeul vostru»” (Ez 36,22.26-28).

Isus Înviat să ne dăruiască să locuim împreună astfel, capabili să primim și să punem în practică Cuvântul lui Dumnezeu, pelerini aici pe pământ și cetățeni în veșnicia sa.