Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea asociațiilor de credincioși,
a mișcărilor ecleziale și a noilor comunități
joi, 16 septembrie 2021
Iubiți frați și surori, bună ziua și bine ați venit!
Salut cordial pe Eminența Sa cardinalul Kevin Farrell și îi mulțumesc pentru cuvintele pe care mi le-a adresat. Și vă mulțumesc vouă tuturor, pentru că sunteți prezenți în pofida greutăților datorate pandemiei – și uneori și de „dezamăgirea” pe care probabil acest decret a semănat-o în inima vreunuia! Dar mergem înainte împreună. Salut și le mulțumesc și celor care participă în video-conectare, dintre care mulți n-au putut să călătorească din cauza limitărilor care mai există în multe țări. Eu nu știu cum a reușit secretarul să se întoarcă din Brazilia! După aceea va trebui să-mi explice.
1. Am dorit astăzi să fiu aici înainte de toate pentru a vă spune mulțumesc! Mulțumesc pentru prezența voastră ca laici, bărbați și femei, tineri și bătrâni, angajați să trăiți și să mărturisiți evanghelia în realitățile obișnuite ale vieții, în munca voastră, în atâtea contexte diferite – educative, de angajare socială și așa mai departe, pe stradă, în capetele de linie din gări, acolo stăteați voi toți: acesta este domeniul vast al apostolatului vostru, este evanghelizarea voastră.
Noi trebuie să înțelegem că evanghelizarea este un mandat care vine din Botez; Botezul care ne face împreună preoți, în preoția lui Cristos: poporul sacerdotal. Și nu trebuie să așteptăm ca să vină preotul, preotul ca să evanghelizeze, misionarul… Da, acest lucru îl fac foarte bine, dar cel care are Botezul are misiunea de a evangheliza. Voi ați trezit asta cu mișcările voastre, și acest lucru este foarte bun. Mulțumesc!
În lunile trecute, ați văzut cu ochii voștri și ați atins cu mâna suferințele și neliniștile atâtor bărbați și femei, datorate pandemiei, mai ales în țările mai sărace, în care mulți dintre voi sunteți prezenți. Unul dintre voi îmi vorbea despre asta. Atâta sărăcie, mizerie… Mă gândesc la noi care aici în Vatican ne plângem că mâncarea nu este bine gătită, când există oameni care nu au ce să mănânce. Vă sunt recunoscător pentru că nu v-ați oprit: nu ați încetat să duceți solidaritatea voastră, ajutorul vostru, mărturia evanghelică și în lunile mai dure, când infectările erau foarte multe. În pofida restricțiilor datorate măsurilor preventive necesare, nu v-ați oprit, dimpotrivă, știu că mulți dintre voi au înmulțit angajarea lor, adaptându-se la situațiile concrete pe care le aveați și le aveți în fața, cu acea creativitate care provine din iubire, pentru că cine se simte iubit de Domnul iubește fără măsură.
Acest „fără măsură” este acela care vine în aceste momente critice. Și acest „fără măsură” l-am văzut și în atâtea surori, în atâtea consacrate, în atâția preoți și în atâția episcopi. Mă gândesc la un episcop care a ajuns să fie intubat pentru a sta mereu cu oamenii. Acum se recuperează lent. Sunteți voi și întregul popor al lui Dumnezeu care v-ați aliniat în asta, și voi ați fost acolo. Nimeni dintre voi n-a spus: „Nu, eu nu pot să merg, pentru că fondatorul meu gândește în alt mod”. Așadar, fără fondator: aici era evanghelia care chema și toți au mers. Multe mulțumiri! Ați fost martori ai „acelei (binecuvântate) apartenențe comune de la care nu ne putem sustrage: apartenența ca frați” (Meditație în timp de pandemie, 27 martie 2020). Ori suntem frați ori suntem dușmani! „Nu, nu. Eu mă detașez: ori frați ori dușmani”. Nu există cale de mijloc.
2. Ca membri ai asociațiilor de credincioși, ai mișcărilor ecleziale internaționale și ai altor comunități, voi aveți o adevărată misiune eclezială. Cu dăruire încercați să trăiți și să face să rodească acele carisme pe care Duhul Sfânt, prin intermediul fondatorilor, le-a încredințat tuturor membrilor realităților voastre agregate, în folosul Bisericii și al atâtor bărbați și femei cărora vă dedicați în apostolat. Mă gândesc în special la cei care, aflându-se în periferiile existențiale ale societăților noastre, experimentează în trupul lor abandonarea și singurătatea, și suferă datorită multelor necesități materiale și sărăcii morale și spirituale. Ne va face bine tuturor să ne amintim în fiecare zi nu numai de sărăciile altuia, ci, înainte de toate, și de ale noastre.
Este un lucru despre Maica Tereza care îmi vine adesea în minte. Da, ea era călugăriță, dar asta se întâmplă tuturor dacă suntem pe stradă. Când mergi să te rogi și nu simți nimic. Eu îl numesc așa, acel „ateism spiritual”, unde totul este întuneric, totul pare să spună: „Am eșuat, aceste nu este drumul, aceasta este o frumoasă iluzie”. Ispita ateismului, când vine în rugăciune. Săraca Maica Tereza a suferit mult pentru că este răzbunarea diavolului datorită faptului că noi mergem acolo, la periferii, unde este Isus, chiar acolo unde s-a născut Isus. Preferăm o evanghelie sofisticată, o evanghelie distilată, dar nu este evanghelie, evanghelia este asta. Mulțumesc. Va face bine tuturor să se gândească la aceste sărăcii.
Voi sunteți, deși cu limitele și păcatele de fiecare zi – mulțumire fie lui Dumnezeu, că suntem păcătoși și că Dumnezeu ne dă harul să recunoaștem păcatele noastre precum și harul de a cere sau de a merge la duhovnic: acesta este un har mare, nu-l pierdeți! -, deși cu aceste limite, voi sunteți un semn clar al vitalității Bisericii: reprezentați o forță misionară și o prezență de profeție care ne face să sperăm bine pentru viitor. Și voi, împreună cu păstorii și cu toți ceilalți credincioși laici, aveți responsabilitatea de a construi viitorul sfântului popor credincios al lui Dumnezeu. Dar amintiți-vă mereu că a construi viitorul nu înseamnă a ieși din prezentul pe care-l trăim! Dimpotrivă, viitorul trebuie pregătit aici și acum, „în bucătărie”, învățând să ascultăm și să discernem timpul prezent cu onestitate și curaj și cu disponibilitatea la o întâlnire constantă cu Domnul, la o convertire personală constantă. Altminteri se riscă să se trăiască într-o „lume paralelă”, distilată, departe de provocările reale ale societății, ale culturii și ale tuturor acelor persoane care trăiesc alături de voi și care așteaptă mărturia voastră creștină. De fapt, a aparține la o asociație, la o mișcare sau o comunitate, mai ales dacă fac referință la o carismă, nu trebuie să ne închidem într-un „butoi de fier”, să ne simțim în siguranță, ca și cum n-ar fi nevoie de niciun răspuns la provocări și la schimbări. Noi toți creștinii suntem mereu pe cale, mereu în convertire, mereu în discernământ.
De atâtea ori găsim așa-numiții „agenți pastorali”, fie ei episcopi, preoți, surori, laici angajați [spune „compromiși”]. Acel cuvânt mie nu-mi place: laicul este angajat sau nu este angajat. Laicii activi în vreun lucru. Dar găsim unii care confundă drumul cu o excursie turistică sau confund drumul cu o concentrare asupra lor înșiși mereu, fără a putea merge înainte. Drumul evanghelic nu este o excursie turistică. Este o provocare: fiecare pas este o provocare și fiecare pas este o chemare a lui Dumnezeu, fiecare pas înseamnă – cum spunem în țara noastră – „a pune carnea pe grătar”. A merge înainte mereu. Suntem mereu pe cale, mereu în convertire, mereu în discernământ pentru a face voința lui Dumnezeu.
A crede că sunt „noutatea” în Biserică – este o ispită care li se întâmplă de atâtea ori noilor congregații sau noilor mișcări – și de aceea nu au nevoie de schimbări, poate să devină o siguranță falsă. Și noutățile duc repede la îmbătrânire! Pentru aceasta și carisma la care aparținem, trebuie s-o aprofundăm tot mai bine, să reflectăm împreună pentru a o întrupa în noile situații pe care le trăim. Pentru a face asta, se cere de la noi mare docilitate, mare umilință, pentru a recunoaște limitele noastre și a accepta să schimbăm moduri de a face și de a gândi depășite, sau metode de apostolat care nu mai sunt eficace, sau forme de organizare a vieții interne care s-au dovedit nepotrivite sau chiar dăunătoare. De exemplu, acesta este unul din serviciile pe care ni le dau mereu capitule generale. Când nu sunt bune [modurile și metodele] trebuie să le revizuiești în adunare.
Dar acum să aterizăm la așadar, ceea ce voi ați așteptat.
3. Decretul Asociațiile internaționale de credincioși, promulgat la 11 iunie anul acesta, este un pas în această direcție. Dar ne pune în închisoare acest decret? Ne închide libertatea? Nu, acest decret ne determină să acceptăm vreo schimbare și să pregătim viitorul pornind de la prezent. La originea acestui decret nu există o oarecare teorie despre Biserică sau despre asociațiile laicale care se vrea să se aplice sau să se impune. Nu, nu există. Însăși realitatea din ultimele decenii ne-a arătat necesitatea schimbărilor pe care ni le cere decretul.
Și vă spun un lucru despre această experiență din ultimele decenii de după Conciliu. În Congregația pentru Călugări studiază congregațiile călugărești, asociațiile care s-au născut în această perioadă. Este curios, este foarte curios. Multe, multe, cu o noutate care este mare, au ajuns în situații foarte dure: au ajuns sub vizita apostolică, au ajuns cu păcate urâte, au ajuns investigate… Și ei fac un studiu. Nu știu dacă se poate publica asta, dar voi cunoașteți mai bine decât mine prin bârfa clericală care sunt aceste situații. Sunt multe și nu numai acestea mari pe care noi le cunoaștem și care sunt scandaloase – lucrurile pe care le-au făcut pentru a se simți o Biserica aparte, păreau răscumpărătorii! – dar și cele mici. De exemplu, în țara mea, trei dintre acestea deja au fost desființate și toate pentru că au ajuns în lucrurile cele mai murdare. Erau mântuirea, nu-i așa? Păreau… Mereu cu acel fir [roșu] al rigidității disciplinare. Acest lucru este important. Și asta m-a făcut… Această realitate din ultimele decenii ne-a arătat o serie de schimbări pentru a ajuta, schimbări pe care ni le cere decretul.
Așadar, astăzi, tocmai pornind de la acest decret vă opriți asupra unei teme importante nu numai pentru fiecare dintre voi, ci pentru toată Biserica: „Responsabilitatea de conducere în agregările laicale. O slujire eclezială”. A conduce înseamnă a sluji. Exercitarea conducerii în cadrul asociațiilor și al mișcărilor este o temă care se află în mod deosebit la inima mea, mai ales luând în considerare – ceea ce am spus înainte – cazurile de abuz de diferită natură care s-au petrecut și în aceste realități și care mereu își au rădăcina în abuzul de putere. Aceasta este originea: abuzul de putere. Adesea Sfântul Scaun, în acești ani, a trebuit să intervină, demarând procese de vindecare care nu sunt ușoare. Și mă gândesc nu numai la aceste situații atât de urâte, care fac zgomot; ci și la bolile care vin din slăbirea carismei întemeietoare, care devine lâncedă și pierde capacitatea de atracție.
4. Funcțiile de conducere care vă sunt încredințate în agregările laicale la care aparțineți, nu sunt altceva decât o chemare la slujire. Dar ce înseamnă pentru un creștin a sluji? În câteva ocazii am avut oportunitatea de a indica două obstacole pe care un creștin le poate întâlni pe drumul său și care-l împiedică să devină un adevărat slujitor al lui Dumnezeu și al celorlalți (cf. Meditație de dimineață la Sfânta Marta, 8 noiembrie 2016).
5. Primul este „voința de putere”: când această voință de putere te face să schimbi natura slujirii conducerii. De câte ori i-am făcut pe alții să simtă „voința noastră de putere”? Isus ne-a învățat că acela care poruncește trebuie să devină ca acela care slujește (cf. Lc 22,24-26) și că „dacă unul vrea să fie primul, să fie slujitorul tuturor” (Mc 9,35). Adică Isus răstoarnă valorile mondenității, ale lumii.
Voința noastră de putere se exprimă în atâtea moduri în viața Bisericii; de exemplu, atunci când considerăm, în virtutea rolului pe care-l avem, că trebuie să luăm decizii cu privire la toate aspectele vieții asociației noastre, a diecezei, a parohiei, a congregației. Se delegă altora misiuni și responsabilități pentru domenii determinate, dar numai teoretic! În practică delegarea pentru alții este golită de mania de a fi peste tot. Și această voință de putere anulează orice formă de subsidiaritate. Această atitudine este urâtă și ajunge să golească de forță corpul eclezial. Este un mod rău de „a disciplina”. Și noi am văzut asta. Atâția – și mă gândesc la congregațiile pe care le cunosc mai mult – superiori, superiori generali care se eternizează în putere și fac mii, mii de lucruri pentru a fi realeși și realeși, schimbând chiar și constituțiile. Și în spate este o voință de putere. Asta nu ajută; acesta este începutul sfârșitului unei asociații, al unei congregații.
Eventual cineva crede că această „voință” nu-l privește, că acest lucru nu se întâmplă în propria asociație. Să ținem cont că decretul Asociațiile internaționale de credincioși nu este adresat numai câtorva din realitățile prezente aici, ci este pentru toate, fără excepție. Pentru toate. Nu există mai buni sau mai puțin buni, perfecți sau nu: toate realitățile ecleziale sunt chemate la convertire, să înțeleagă și să realizeze spiritul care animă dispozițiile pe care ni le dau în decret. Îmi vin două imagini cu privire la asta. Două imagini istorice. Sora aceea care era la intrarea în capitul și spunea: „Dacă mă votați pe mine, eu voi face asta…”. Cumpără puterea. Și apoi, un caz care mi se pare straniu, ca „spiritul fondatorului a coborât asupra mea”. Pare o profeție a lui Isaia! „Mi l-a dat mie! Eu trebuie să merg înainte singură sau singur pentru că fondatorul mi-a dat mantia sa, ca Ilie lui Elizeu. Și voi, da, face votările, dar eu sunt comanda”. Și asta se întâmplă! Nu vorbesc despre fantezii. Asta se întâmplă astăzi în Biserică.
Experiența de apropiere de realitățile voastre a învățat că este benefic și necesar să se prevadă o alternare în funcțiile de conducere și o reprezentativitate a tuturor membrilor în alegerile voastre. Și în contextul vieții consacrate sunt institute călugărești care, ținând mereu aceleași persoane în funcțiile de conducere, nu au pregătit viitorul; au permis ca să se insinueze abuzuri și acum trec prin mari dificultăți. Mă gândesc, voi poate că nu-l cunoașteți, dar are un institut unde conducătorul lor se numea Amabilia. Institutul a ajuns să se numească „urabilia”, pentru că membrii și-au dat seama că femeia aceea era un „Hitler” cu veșmânt.
6. Apoi există un alt obstacol în calea slujirii creștinii adevărate, și acesta este foarte subtil: nesinceritatea. Îl întâlnim când vreunul vrea să-l slujească pe Domnul dar slujește și alte lucruri care nu sunt Domnul (și în spatele altor lucruri, întotdeauna sunt banii). Este cam a face un joc dublu! În cuvinte spunem că vrem să-l slujim pe Dumnezeu și pe ceilalți, dar în fapte slujim ego-ul nostru și ne plecăm în fața voinței noastre de a apărea, de a obține recunoașteri, aprecieri… Să nu uităm că adevărata slujire este gratuită și necondiționată, nu cunoaște nici calcule nici pretenții. În afară de asta, adevărata slujire uită în mod obișnuit de lucrurile pe care le-a făcut pentru a-i sluji pe ceilalți. se întâmplă, voi toți aveți experiența, când vă mulțumesc [și spuneți]: „Pentru ce anume?” – „Pentru ceea ce ați făcut dumneavoastră…” – „Dar ce anume am făcut?”… Și apoi vine al amintire. Este o slujire, punct.
Și cădem în capcana nesincerității când ne prezentăm altora ca unicii interpreți ai carismei, unicii moștenitori ai asociației sau mișcării noastre – acel caz pe care l-am menționat mai înainte -; sau atunci când, considerându-ne indispensabili, facem totul pentru a ocupa funcții pe viață; sau și atunci când pretindem să decidem a priori cine trebuie să fie succesorul nostru. Asta se întâmplă? Da, se întâmplă. Și mai des decât ceea ce credem. Nimeni nu este stăpân al darurilor primite pentru binele Bisericii – suntem administratori -, nimeni nu trebuie să le sufoce, ci să le lase să crească, cu mine sau cu cel care vine după mine. Fiecare, acolo unde este pus de Domnul, este chemat să le facă să crească, să le facă să rodească, încrezător în faptul că Dumnezeu este cel care lucrează totul în toți (cf. 1Cor 12,6) și că adevăratul nostru bine rodește în comuniunea eclezială.
7. Dragi prieteni, așadar în desfășurarea rolului de conducere care ne-a fost încredințat să învățăm să fim slujitori autentici ai Domnului și ai fraților, să învățăm să spunem „suntem servitori inutili” (Lc 17,10). Să ținem cont de această expresie de umilință, de docilitate față de voința lui Dumnezeu care face atâta bine Bisericii și amintește de atitudinea corectă pentru a lucra în ea: slujirea umilă, despre care ne-a dat exemplu Isus, spălând picioarele discipolilor (cf. In 13,3-17; Angelus, 6 octombrie 2019).
În documentul dicasterului se face referință la fondatori. Mi se pare foarte înțelept. Fondatorul nu trebuie schimbat, continuă, înainte. Simplificând un pic, aș spune că, în mișcările ecleziale (precum și în congregațiile călugărești), trebuie să se distingă între cele care sunt în proces de formare și cele care au dobândit deja o anumită stabilitate organică și juridică. Sunt două realități diferite. Primele, institutele, au și fondatorul sau fondatoarea în viață.
Deși toate institutele – fie ele călugărești sau mișcări laicale – au datoria de a verifica, în adunări sau în capitule, starea carismei întemeietoare și de a face schimbările necesare în propriile legislații (care vor fi aprobate după aceea de respectivul dicaster); în schimb în institutele în formare – și eu spun în formare în sens mai larg: institutele care au fondatorul în viață, și pentru aceasta se vorbește de fondatorul pe viață în decret – care sunt în fază de întemeiere, această verificare a carismei este mai continuă, ca să spunem așa. De aceea, în document se vorbește despre o anumită stabilitate a superiorilor în timpul acestei faze. Este important să se facă această distincție pentru a se putea mișca în discernământ cu mai multă libertate.
Suntem membre vii ale Bisericii și pentru aceasta avem nevoie să ne încredem în Duhul Sfânt, care acționează în viața fiecărei asociații, a fiecărui membru, acționează în fiecare dintre noi. De aici, încrederea în discernământul carismelor încredințat autorității Bisericii. Fiți conștienți de forța apostolică și de darul profetic care vă sunt încredințate astăzi în manieră reînnoită.
Mulțumesc pentru ascultarea voastră. Și un lucru: când eu am citit schița decretului, pe care după aceea l-am semnat – prima schiță -, m-am gândit. „Dar acesta este prea rigid! Lipsește viață, lipsește…”. Dar, dragilor, limbajul dreptului canonic este așa! Și aici este o chestiune de drept, este o chestiune de limbaj. Însă, așa cum am încercat să fac eu, trebuie să vedem ce înseamnă acest limbaj, dreptul. Pentru aceasta am voit să-l explic bine. Și să explic și ispitele care sunt în spate, pe care noi le-am văzut și care fac atâta rău mișcărilor precum și institutelor călugărești și laicale.
Mulțumesc pentru ascultarea voastră și mulțumesc Dicasterului pentru Laici, Familie și Viață pentru că a organizat această întâlnire. Vă urez tuturor spor la treabă și drum bun și reuniune bună. Spuneți tot ceea ce vă vine să spuneți din inimă în asta. Întrebați lucrurile pe care vreți să le întrebați, clarificați situațiile. Aceasta este o întâlnire pentru a face asta, pentru a face Biserică, pentru noi. Și nu uitați să vă rugați pentru mine, pentru că am nevoie. Nu este ușor să fii papa, dar Dumnezeu ajută. Dumnezeu ajută mereu.
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 16.09.2021
Publicarea pe acest sit: 16.09.2021
Etichete: Discursuri, Papa F