Discursul Papei către Rota Romană

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat Tribunalului Rota Romana
cu ocazia inaugurării anului judecătoresc
25 ianuarie 2020

Domnule decan,
Preacucernici prelați auditori,
Dragi oficiali din Rota Romana,

Sunt fericit să mă pot întâlni cu voi astăzi cu ocazia inaugurării noului an judiciar al acestui tribunal. Vreau să-i mulțumesc din suflet Excelenței Sale decanul pentru cuvintele nobile adresate mie și pentru propunerile metodologice înțelepte formulate.

Doresc să mă leg de cateheza desfășurată în audiența generală de miercuri 13 noiembrie 2019, oferindu-vă astăzi o reflecție ulterioară asupra rolului primar al cuplului de soți Acvila și Priscila ca modele de viață conjugală. De fapt, Biserica, pentru a-l urma pe Isus, trebuie să acționeze după trei condiții valorizate de însuși Învățătorul divin: itineranță, promptitudine și hotărâre (cf. Angelus, 30 iunie 2019). Biserica este, prin natura sa, în mișcare, nu rămâne liniștită în propriul țarc, este deschisă la cele mai vaste orizonturi. Biserica este trimisă pentru a duce Evanghelia pe străzi și a ajunge la periferii umane și existențiale. Ne face să ne amintim de cuplul de soți neotestamentar Acvila și Priscila.

Duhul Sfânt a voit să pună alături de apostol [Paul] acest exemplu minunat de cuplu de soți itineranți: de fapt, fie în Faptele Apostolilor fie în descrierea lui Paul nu stau niciodată pe loc, ci sunt mereu în mișcare continuă. Și ne întrebăm cum de n-a avut acest model de soți itineranți, în pastorația Bisericii, o proprie identitate de soți evanghelizatori timp de multe secole. Este ceea ce ar avea nevoie parohiile noastre, mai ales în zonele urbane, în care parohul și colaboratorii săi clerici nu vor putea avea niciodată timp și putere pentru a ajunge la credincioși care, deși se declară creștini, rămân absenți de la frecvența sacramentelor și lipsiți, sau aproape lipsiți, de cunoașterea lui Cristos.

Deci surprinde, la distanță de atâtea secole, imaginea modernă a acestor sfinți soți în mișcare pentru ca să fie cunoscut Cristos: evanghelizau fiind maeștri ai pasiunii pentru Domnul și pentru Evanghelie, o pasiune a inimii care se traduce în gesturi concrete de proximitate, de apropiere de frații mai nevoiași, de primire și de îngrijire.

În proemium la reforma procesului matrimonial, am insistat asupra celor două perle: proximitate și gratuitate. Nu trebuie uitat asta. Sfântul Paul a găsit în acești soți modul de a fi aproape de cei îndepărtați, și i-a iubit trăind cu ei peste un an, la Corint, pentru că erau soți maeștri de gratuitate. De atâtea ori simt frică în fața judecății lui Dumnezeu pe care noi o vom avea cu privire la aceste două lucruri. Judecând, am fost aproape de inima oamenilor? Judecând, am deschis inima la gratuitate sau au fost cuprins de interese comerciale? Judecata lui Dumnezeu va fi foarte puternică în aceasta.

Soții creștini ar trebui să învețe de la Acvila și Priscila cum să se îndrăgostească de Cristos și să fie aproape de familii, lipsite adesea de lumina credinței, nu din vina lor subiectivă, ci pentru că sunt lăsate la marginea pastorației noastre: pastorație de elită care uită poporul.

Cât aș vrea ca acest discurs să nu rămână numai o simfonie de cuvinte, ci să-i determine, pe de o parte, pe păstori, pe episcopi, pe parohi să caute să iubească, așa cum a făcut apostolul Paul, cupluri de soți ca misionari umili și disponibili să ajungă în acele piețe și în acele locuințe din metropolele noastre, în care lumina Evangheliei și glasul lui Isus nu ajunge și nu pătrunde. Și, pe de altă parte, soți creștini care să aibă ardoarea de a trezi din somn, așa cum au făcut Acvila și Priscila, capabili să fie agenți nu spunem în mod autonom, ci desigur încărcați de curaj până acolo încât să trezească din amorțeală și din somn pe păstori, probabil prea statici sau blocați de filozofia micului cerc al celor perfecți. Domnul a venit să-i caute pe păcătoși, nu pe cei perfecți.

Sfântul Paul al VI-lea, în scrisoarea enciclică Ecclesiam suam, afirma: „Trebuie, mai înainte de a vorbi, ascultat glasul, ba chiar, inima omului; trebuie înțeleasă și pe cât posibil trebuie respectată și acolo unde merită trebuie însoțită” (nr. 90). A asculta inima omului.

Este vorba, așa cum am recomandat episcopilor italieni, de „a asculta turma, […] a sta alături de oameni, atenți de a învăța limba lor, a ne apropia de fiecare cu iubire, apropiindu-ne de persoane de-a lungul nopților singurătăților lor, ale neliniștilor lor și ale eșecurilor lor” (Discurs adresat Adunării generale a C.E.I., 19 mai 2014).

Trebuie să fim conștienți că nu păstorii inventează, cu îndeletnicirea lor umană – fie ea și în bună credință – sfintele cupluri creștine; ele sunt lucrare a Duhului Sfânt, care este protagonistul misiunii, mereu, și sunt deja prezente în comunitățile noastre teritoriale. Ne revine nouă păstorilor să le luminăm, să le dăm vizibilitate, să facem din ele izvoare de capacitate nouă în a trăi căsătoria creștină; precum și să le păzim pentru ca să nu cadă în ideologii. Aceste cupluri, pe care Duhul continuă desigur să le însuflețească, trebuie să fie gata „să ea să ele însele, să se deschidă spre alții, să trăiască proximitatea, stilul de viață împreună, care transformă orice relație interpersonală într-o experiență de fraternitate” (Cateheză, 16 octombrie 2019). Să ne gândim la munca pastorală în catecumenatul prematrimonial  și post-matrimonial: aceste cupluri trebuie să-l facă și să meargă înainte.

Trebuie vegheat pentru ca să nu cadă în pericolul particularismului, alegând să trăiască în grupuri alese dinainte; dimpotrivă, trebuie „să se deschidă la universalitatea mântuirii” (ibid.). De fapt, dacă suntem recunoscători lui Dumnezeu pentru prezența în Biserică a mișcărilor și asociațiilor care nu neglijează formarea de soți creștini, pe de altă parte trebuie să se afirme cu putere că parohia este în sine locul eclezial al vestirii și al mărturiei; pentru că în acel context teritorial trăiesc deja soți creștini vrednici să facă lumină, care pot să fie martori activi ai frumuseții și ai iubirii conjugale și familiale (cf. Exortația apostolică post-sinodală Amoris laetitia, 126-130).

Așadar, acțiunea apostolică a parohiilor în Biserică se luminează cu prezența soților precum cei din Noul Testament, descriși de Paul și de Luca: niciodată stând pe loc, mereu în mișcare, desigur cu copii, după cum ne este transmis de iconografia Bisericilor orientale. De aceea, păstorii să se lase luminați de Duhul Sfânt și astăzi, pentru ca să se adeverească această veste mântuitoare din partea cuplurilor adesea deja pregătite, dar nechemate. Există.

Iată, de cupluri de soți în mișcare are nevoie astăzi Biserica, pretutindeni în lume; însă pornind în mod ideal de la rădăcinile Bisericii din primele patru secole, adică de la catacombe, așa cum a făcut sfântul Paul al VI-lea la sfârșitul Conciliului mergând în Catacombele lui Domitilla. În acele catacombe, acel sfânt pontif a afirmat: „Aici creștinismul și înfipt rădăcinile în sărăcie, în ostracismul puterilor constituite, în suferința de persecuții nedrepte și sângeroase; aici Biserica a fost despuiată de orice putere umană, a fost săracă, a fost umilă, a fost pioasă, a fost asuprită, a fost eroică. Aici primatul Duhului despre care ne vorbește Evanghelia și-a avut afirmarea sa întunecată, aproape misterioasă, dar neînvinsă, mărturia sa incomparabilă, martiriul său” (Omilie, 12 septembrie 1965).

Dacă Duhul nu este invoca și rămâne deci necunoscut și absent (cf. Omilie la Sfânta Marta, 9 mai 2016) în contextul Bisericilor noastre particulare, vom fi privați de acea putere care să facă din cuplurile de soți creștini sufletul și forma evanghelizării. În concret: trăind parohia ca acel teritoriu juridico-mântuitor, pentru că este „casă între case”, familie de familii (cf. Omilie la Albano, 21 septembrie 2019); Biserică – adică parohie – săracă pentru săraci; lanț de soți entuziaști și îndrăgostiți de credința lor în Cel Înviat, capabili de o nouă revoluție a duioșiei iubirii, ca Acvila și Priscila, niciodată satisfăcuți sau concentrați asupra lor înșiși.

Ne-ar veni să credem că acești sfinți soți din Noul Testament n-au avut timp să se arate obosiți. De fapt, așa sunt descriși de Paul și de Luca, pentru care au fost însoțitori aproape indispensabili, tocmai pentru că n-au fost chemați de Paul ci au fost determinați de Duhul lui Isus. Aici se întemeiază demnitatea lor apostolică de soți creștini. Duhul este cel care i-a determinat. Să ne gândim la momentul când misionarul ajunge într-un loc: acolo este deja Duhul Sfânt care-l așteaptă. Desigur, lasă destul de perplecși faptul tăcerii lungi, în secolele trecute, asupra acestor sfinte figuri din prima Biserică.

Îi invit și îi solicit pe frații episcopi și pe toți păstorii să-i indice pe acești sfinți soți din prima Biserică drept însoțitori fideli și luminoși ai păstorilor de atunci; ca sprijin, astăzi, și exemplu ai modului în care soții creștini, tineri și bătrâni, pot să facă tot mai fecundă în copii în Cristos căsătoria creștină. Trebuie să fim convinși, și aș vrea să spun siguri, că în Biserică asemenea cupluri de soți sunt deja un dar al lui Dumnezeu și nu prin meritul nostru, prin faptul că sunt rod al acțiunii Duhului, care nu părăsește niciodată Biserica. Mai degrabă, Duhul așteaptă ardoarea din partea păstorilor, pentru ca să nu fie stinsă lumina pe care aceste cupluri o răspândesc în periferiile lumii (cf. Gaudium et spes, 4-10).

De aceea, lăsați ca să reînnoiască Duhul să nu ne resemnăm cu o Biserică de puțini, ca și cum am prefera să rămână numai plămadă izolată, lipsiți de acea capacitate a soților din Noul Testament de a se înmulți în umilința și în ascultarea față de Duhul. Duhul care luminează și este capabil să facă mântuitoare activitatea noastră umană și însăși sărăcia noastră; este capabil să facă mântuitoare toată activitatea noastră; rămânând convinși că Biserica nu crește prin prozelitism ci prin atracție – mărturia acestor persoane atrage – și asigurând mereu și oricum semnătura mărturiei.

Despre Acvila și Priscila nu știm dacă au murit martiri, dar cu siguranță ei sunt, pentru soții noștri de astăzi, semn al martiriului, cel puțin spiritual, adică martori capabili să fie drojdie care merge în făină, să fie drojdie în aluat, care moare pentru a deveni aluat (cf. Discurs adresat Asociațiilor de familii catolice din Europa, 1 iunie 2017). Acest lucru este posibil astăzi, pretutindeni.

Dragi judecători de la Rota Romana, întunericul credinței sau deșertul credinței pe care deciziile voastre, începând deja de douăzeci de ani, l-au denunțat ca posibilă circumstanță cauzală a nulității consimțământului, îmi oferă mie, cum a oferit deja predecesorului meu Benedict al XVI-lea (cf. Alocuțiuni la Rota Romana 25 ianuarie 2015 și 22 ianuarie 2016; 22 ianuarie 2011; cf. art. 14 Ratio procedendi din Motu proprio Mitis Iudex Dominus Iesus), motivul unei invitații grave și urgente adresate fiilor Bisericii în epoca în care trăim, să se simtă toți și fiecare chemați să încredințeze viitorului frumusețea familiei creștine.

Biserica are nevoie ubicunque terrarum de cupluri de soți ca Acvila și Priscila, care să vorbească și să trăiască prin autoritatea Botezului, care „nu constă în a porunci și a se face auzit, ci în a fi coerenți, a fi martori și pentru aceasta a fi însoțitori de drum pe calea Domnului” (Omilie la Sfânta Marta, 14 ianuarie 2020).

Aduc mulțumire Domnului pentru că dă și astăzi fiilor Bisericii curajul și lumina pentru a se întoarce la începuturile credinței și a regăsi pasiunea soților Acvila și Priscila, care să poată fi recunoscuți în fiecare căsătorie celebrată în Cristos Isus.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 26.01.2020
Publicarea pe acest sit: 25.01.2020
Etichete: ,

Lasă un răspuns