Discursul Papei către participanții la întâlnirea „Biserica în ieșire”

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat participanților la Întâlnirea Internațională „Biserica în ieșire”.
Receptarea și perspectivele lui Evangelii gaudium

sâmbătă, 30 noiembrie 2019

Iubiți frați și surori,

În aceste zile v-ați întâlnit numeroși, venind din atâtea părți ale lumii, pentru a relua în mâini Evangelii gaudium. Vă mulțumesc pentru asta și sunt recunoscător monseniorului Fisichella pentru cuvintele sale precum și pentru că duce înainte această lucrare. Sunt sigur că veți duce acasă cu entuziasm roadele din aceste zile de întâlnire.

Aș vrea să vă spun cu multă simplitate: bucuria Evangheliei provine din întâlnirea cu Isus. Când îl întâlnim pe Domnul suntem inundați de acea iubire de care numai El este capabilă. Așadar, „când îi permitem lui Dumnezeu să ne conducă dincolo de noi înșine”, viața se schimbă și „ajungem la existența noastră cea mai adevărată. Acolo se află izvorul acțiunii evanghelizatoare” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 8). Pentru că la acel punct exigența de a-l vesti se naște spontan, devine de neoprit, chiar fără cuvinte, cu mărturia. Așa a început evanghelizarea, în dimineața de Paști, cu o femeie-apostol, Maria Magdalena care, după ce l-a întâlnit pe Isus înviat, pe Cel Viu, i-a evanghelizat pe apostoli. Se afla la mormântul lui Isus cu atâtea sentimente triste în inimă: la durerea datorată pierderii Învățătorului se adăugau frica față de viitor și rătăcirea față de presupusa profanare a mormântului. Însă plânsul său s-a schimbat în bucurie, singurătatea sa în mângâiere după ce a găsit în Isus iubirea care nu dezamăgește niciodată, care nu abandonează nici măcar în fața morții, care dă forța de a regăsi ceea ce avem mai bun în noi înșine. Este adevărat pentru toți: „tristețea noastră infinită se îngrijește numai cu o iubire infinită” (ibid., 265).

Experiența atâtor persoane în zilele noastre nu este departe de cea a Mariei din Magdala. Nostalgia de Dumnezeu, de o iubire infinită și adevărată, este înrădăcinată în inima fiecărui om. Este nevoie de cineva care să ajute la reînsuflețirea ei. Este nevoie de îngeri care, așa cum a fost pentru Maria Magdalena, să aducă vești bune: îngeri în carne și oase care să se apropie pentru a șterge lacrimi, pentru a spune în numele lui Isus: „nu te teme!” (cf. Mt 28,5). Evanghelizatorii sunt ca îngerii, ca îngerii păzitori, mesageri ai binelui care nu înmânează răspunsuri pregătite, ci împărtășesc interogativul vieții, același pe care Isus l-a adresat Mariei chemând-o pe nume: „Pe cine cauți?” (In 20,15). Pe cine cauți, nu ce anume cauți, pentru că lucrurile nu sunt suficiente pentru a trăi; pentru a trăi este nevoie de Dumnezeul iubirii. Și dacă am ști, cu această iubire a sa, să privim în inima persoanelor care, din cauza indiferenței pe care o respirăm și a consumismului care ne aplatizează, adesea trec prin fața noastră ca și cum n-ar fi nimic, am reuși să vedem înainte de toate nevoia de acest Pe cine, căutarea unei iubiri care durează pentru totdeauna, întrebarea cu privire la sensul vieții, la durere, la trădare, la singurătate. Sunt neliniști în fața cărora nu sunt suficiente rețete și precepte; trebuie mers, trebuie mers împreună, trebuie să devenim colegi de călătorie.

De fapt, cine evanghelizează nu poate să uite niciodată că este mereu în mișcare, în căutare împreună cu alții. De aceea nu poate lăsa în urmă pe nimeni, nu-și poate permite să-l țină la distanță pe cel care merge cu greu, nu se poate închide în micul său grup de relații confortabile. Cine vestește nu caută fugi din lume, pentru că Domnul său atât de mult a iubit lumea încât s-a dat pe sine însuși, nu pentru a condamna ci pentru a mântui lumea (cf. In 3,16-17). Cine vestește își însușește dorința lui Dumnezeu, care suferă pentru cel care este distant. Nu cunoaște dușmani, numai colegi de călătorie. Nu se erijează ca învățător, știe că este comună căutarea lui Dumnezeu și trebuie împărtășită, că apropierea lui Isus nu este negată niciodată nimănui.

Iubiți frați și surori, să nu ne rețină teama de a greși și frica de a parcurge cărări noi. În viață toți greșim, toți. Este normal. Nu există priorități de pus înaintea vestirii învierii, înaintea kerigmei speranței. Sărăciile noastre nu sunt obstacole, ci instrumente prețioase, pentru că harului lui Dumnezeu îi place să se manifeste în slăbiciune (cf. 2Cor 12,9). Avem nevoie să ne întărim într-o certitudine interioară, în „convingerea că Dumnezeu poate să acționeze în orice împrejurare, chiar și în mijlocul eșecurilor aparente” (ibid., 279). Avem nevoie să credem cu adevărat că Dumnezeu este iubire și că nu trebuie pierdută deci nicio lucrare desfășurată cu iubire, nicio preocupare sinceră față de alții, niciun act de iubire față de Dumnezeu, nicio trudă generoasă, nicio răbdare dureroasă (cf. ibid.). Avem nevoie, pentru a răspândi vestea, să fim simpli și agili ca în Evangheliile de Paști: ca Maria, care abia așteaptă să le spună discipolilor: „L-am văzut pe Domnul!” (In 20,18); ca apostolii, care aleargă la mormânt (cf. In 20,4); ca Petru, care plonjează din barcă spre Isus (cf. In 21,8). Avem nevoie de o Biserică liberă și simplă, care nu se gândește la întoarceri de imagine, la conveniențe și la intrări, ci să fie în ieșire. Cineva spunea că adevărata Biserică a lui Isus pentru a fi fidelă trebuie să fie în deficit în bilanț. E bun acest lucru: deficitul.

Să ne gândim la primii creștini, care îi aveau pe toți împotrivă, erau persecutați și totuși nu se plângeau de lume. Citind Noul Testament, se vede că nu erau preocupați să se apere de un imperiu care-i omora, ci să-l vestească pe Isus, chiar cu prețul vieții. Așadar să nu ne lăsăm întristați de lucrurile care nu merg, de trude, de neînțelegeri, de bârfă, nu: sunt micimi în fața „sublimității cunoașterii lui Cristos Isus Domnul nostru” (cf. Fil 3,8). Să nu ne lăsăm contagiați de defetismul conform căruia totul merge rău: nu este gândirea lui Dumnezeu. Și cei triști nu sunt creștini. Creștinul suferă de atâtea ori, dar nu cade în tristețea profundă a sufletului. Tristețea nu este o virtute creștină. Durerea da. Pentru a nu lăsa să ni se fure entuziasmul Evangheliei să invocăm în fiecare zi pe Autorul său, pe Duhul Sfânt, Duhul bucuriei care menține vie ardoarea misionară, care face din viață o istorie de iubire cu Dumnezeu, care ne invită să atragem lumea numai cu iubirea și să descoperim că viața se posedă numai dăruind-o. se posedă în sărăcia de a o da, de a ne despuia de noi înșine. Precum și cu surpriza, uimirea de a vedea că înainte de a ajunge noi, este Duhul Sfânt care deja a ajuns și ne așteaptă acolo.

Vă mulțumesc din inimă pentru binele pe care-l dăruiți. Vă binecuvântez și vă cer să vă rugați pentru mine. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 30.11.2019
Publicarea pe acest sit: 30.11.2019
Etichete: ,

Lasă un răspuns