Discursul Papei către participanţii la cursul de formare promovat de Rota Romana

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
către participanților la cursul de formare
promovat de Tribunalul Rota Romana

sâmbătă, 30 noiembrie 2019

Iubiți frați și surori,

Sunt bucuros să vă primesc la sfârșitul acestui curs, care vă doresc să fie rodnic pentru pregătirea și competența voastră. Îi mulțumesc Excelenței Sale Mons. Pinto și le mulțumesc conferențiarilor care v-au transmis conținuturi teologice și proceduri canonice importante pentru soți și pentru viața Bisericii astăzi.

Tema cursului a unit două atenții cruciale: ocrotirea căsătoriei și îngrijirea pastorală a cuplurilor rănite.

În mod inconștient suntem imediat atrași de acest al doilea aspect, pentru că aici se manifestă înainte de toate grija atentă și maternă a Bisericii, de ieri și de astăzi, în fața diferitelor situații dureroase pe care un cuplu de soți poate să le întâlnească de-a lungul drumului său. Ceea ce v-au fost expuse sunt tipologii care nu pot să fie tratate ca o abordare pur birocratică, aproape mecanică. Mai degrabă este vorba de a intra în trăirea persoanelor, care suferă și cărora le este sete de seninătate și de fericire personală și de cuplu.

Rănile căsătoriei astăzi – știm asta – provin din multe și diferite cauze: psihologice, fizice, ambientale, culturale…; uneori sunt provocate de închiderea inimii umane la iubire, de păcatul care-i atinge pe toți. Nu mă opresc asupra acestui lucru. Aș vrea să spun doar că aceste cauze sapă brazde adânci și amare în inima persoanelor implicate, răni sângerânde, în fața cărora Biserica nu va reuși niciodată să treacă mai departe întorcându-și privirea în altă parte.

Pentru aceasta Biserica, atunci când întâlnește aceste realități de cupluri rănite, înainte de toate plânge și suferă cu ele; se apropie cu untdelemnul mângâierii, pentru a alina și a îngriji; ea vrea să ia asupra sa durerea pe care o întâlnește. Și dacă, după aceea, se străduiește să fie imparțială și obiectivă în căutarea adevărului unei căsătorii distruse, Biserica nu este niciodată străină nici uman, nici spiritual de cei care suferă. Nu reușește niciodată să fie impersonală sau rece în fața acestor triste și zbuciumate istorii de viață. Pentru aceasta, și în procedurile sale canonice și jurisprudențiale, Biserica întotdeauna și numai binele persoanelor rănite îl caută, adevărul iubirii lor îl caută; nu are altceva în minte decât să susțină fericirea lor justă și dorită, care, înainte de a fi un bun personal la care toți aspirăm omenește, este un dar pe care Dumnezeu îl rezervă fiilor săi și care provine de la El.

Pentru aceasta orice caz ecleziastic care tratează o căsătorie rănită, așadar lucrătorii, judecătorii, părțile implicate, martorii, trebuie înainte de toate să se încredințeze Duhului Sfânt, pentru ca, fiind conduși de El, să poată asculta cu criteriu corect, să știe să examineze, să discearnă și să judece. Și acest lucru este foarte important! Un proces nu este un lucru matematic, pentru a vedea pur și simplu care motiv este mai important decât altul. Nu. Duhul Sfânt este cel care trebuie să conducă procesul, întotdeauna. Dacă nu este Duhul Sfânt, ceea ce facem nu este eclezial.

Cursul la care ați participat lua în considerare mai ales grija atentă și vigilentă a Bisericii pentru ca să fie căsătoria soților creștini ceea ce Domnul Isus a voit ca ea să fie. Sfântul Paul a rezumat asta comparând-o cu unirea lui Cristos cu Biserica, trupul său, pe care El o iubește ca pe o mireasă cu iubire nepieritoare până la jertfirea sa pe cruce (cf. Ef 5,21-33), pentru ca să se realizeze voința Tatălui de a face din întreaga omenire familia lui Dumnezeu.

Și de aceea, deși căsătoria poate să-i umple pe soții creștini de bucurie și de plinătate umană și spirituală, ei nu trebuie să uite niciodată că sunt chemați, ca persoane și ca pereche, să meargă mereu în credință, să meargă în Biserică și cu Biserica, să meargă împreună pe calea sfințeniei. De fapt, în Noul Testament căsătoria creștină este trăită ca un drum de credință, ca unire intimă a soților care sunt „coloanele” Bisericii familiale (Cf. Conciliul al II-lea din Vatican, Constituția pastorală Gaudium et spes, 48-50; Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică Familiaris consortio, 39; Francisc, Exortația apostolică post-sinodală Amoris laetitia, 311.).

Din acest drum în Duhul, din lumina sa care încălzește și satisface inima umană se naște acea slujire prețioasă și indispensabilă a soților în Biserică, a cărei necesitate se simte tot mai mult astăzi în comunitățile noastre parohiale și diecezane. O slujire generată de Sacrament; o slujire misionară care vestește că Isus Cristos este viu și activ; o slujire care cheamă cu generozitate la viață noi creaturi, noi copii ai lui Dumnezeu.

Acest Sacrament nu se improvizează. Este necesar să se pregătească atunci când sunt logodnici. Nu este suficient ca logodnicii creștini să se pregătească să devină soți ajungând la o bună integrare psihologică, afectivă, relațională și pregătitoare, care este și ea necesară pentru stabilitatea viitoarei lor uniri. Ei trebuie să hrănească și să mărească progresiv în ei înșiși și acea chemare specifică de a se modela ca soți creștini. Asta înseamnă a cultiva, în cadrul vocației creștine, vocația specială de a deveni discipoli misionari ca soți, martori ai Evangheliei în viața familială, de muncă, socială, acolo unde Domnul îi cheamă; vocația de a manifesta frumusețea apartenenței lor la El și de a da cont despre acel „mai mult” de viață și de iubire, care este în lume epifania speranței creștine oferite de Cristos. Conciliul al II-lea din Vatican, magisteriul Bisericii, dar înainte de toate Cuvântul lui Dumnezeu este cel care indică această înaltă țintă apostolică și misionară sădită în Sacramentul căsătoriei. Și privind la acest orizont logodnicii pot să crească, hrănindu-se cu rugăciunea, cu Euharistia și Reconcilierea, cu atenția sinceră a unuia față de celălalt, cu dăruirea față de frații pe care-i întâlnesc.

Cei doi soți sfinți Acvila și Priscila, prieteni și colaboratori ai lui Paul, sunt un exemplu foarte frumos al acestei vocații la apostolatul conjugal. Le-am dedicat chiar lor cateheza la audiența generală din 13 noiembrie.

Apostolul Paul a găsit în discipolii Acvila și Priscila niște colaboratori prețioși, aleși și chemați nu de el, ci de Domnul. Tot așa episcopul, parohul, diaconul permanent și soția sa, care pregătesc cuplurile de logodnici, trebuie să-i ajute să fie celule vii și apostolice ale comunităților parohiale.

Biserica, în structura sa parohială, este concret o comunitate de familii, chemate să devină, ca Acvila și Priscila, martori ai Evangheliei în acel teritoriu. Și aici, Duhul Sfânt este cel care realizează această sinergie, care nu este ușoară, dar nu este imposibilă. Îi încurajez pe păstori, episcopi și preoți, să promoveze, să susțină și să însoțească acest proces, așa încât Biserica să se reînnoiască devenind tot mai mult o rețea capilară de comunități de familii martore și misionare ale Evangheliei.

Iubiți frați și surori, din inimă vă binecuvântez pe fiecare dintre voi și slujirea voastră eclezială și socială. Mă rog pentru voi; și voi, vă rog, rugați-vă pentru mine. Mulțumesc!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 30.11.2019
Publicarea pe acest sit: 30.11.2019
Etichete: ,

Lasă un răspuns