Discursul Papei Ioan Paul al II-lea
din timpul întâlnirii cu membrii
Conferinței Episcopilor din România
(București, Nunțiatura Apostolică, vineri, 7 mai 1999)
„Fiți imaginea lui Cristos pentru credincioșii voștri”
Mult iubiți frați întru episcopat din România!
Te Deum laudamus, te Dominum confitemur, te aeternum Patrem omnis terra veneratur!
1. Cu aceste cuvinte ale vechiului imn, probabil al sfântului Ambrozie, dar atribuit și sfântului Niceta, apostol al acestui pământ când era încă Dacia romană, îmi place să deschid întâlnirea cu voi, la începutul vizitei mele pastorale în România. Vin aici pentru a mulțumi împreună cu voi Părintelui îndurării și Dumnezeului a toată mângâierea (2Cor 1,3), care, după ani de suferință, i-a îngăduit acestei nobile națiuni să cânte în libertate mărirea lui Dumnezeu. Lui îi cer ca această vizită să fie bogată în roade pentru Biserica Catolică din țara voastră, pentru toate Bisericile și comunitățile creștine, pentru întregul popor român.
Vă sunt recunoscător pentru primirea călduroasă pe care mi-ați făcut-o. Îi mulțumesc și Mons. Lucian Mureșan, președintele conferinței voastre, pentru cuvintele pe care mi le-a adresat acum, subliniind profunda voastră comuniune cu succesorul lui Petru. Un salut special adresez Eminenței sale Alexandru Todea, arhiepiscop emerit de Făgăraș și Alba-Iulia, pe care sper să-l pot întâlni. Doresc să-i exprim aprecierea mea pentru marea sa mărturie de fidelitate creștină și de unitate indefectibilă cu sediul lui Petru în vremurile prigoanei.
Prin voi doresc să salut preoții voștri, precum și pe toți călugării, călugărițele și diaconii, al căror entuziasm și devotament pentru cauza împărăției lui Dumnezeu îmi sunt bine cunoscute.
2. În acest ultim an de pregătire pentru marele jubileu, Biserica întreagă contemplă figura lui Dumnezeu Tatăl. Este o ocazie prețioasă de a-i ajuta pe toți să redescopere chipul patern al lui Dumnezeu, așa cum Isus ni l-a revelat. Chemându-l pe Dumnezeu cu numele familiar de „Abba” (cf. Mc14,36), a revelat relația intimă și consubstanțială care-l leagă de Tatăl ceresc în profunzimea de nepătruns a misterului trinitar. În același timp, jertfindu-se pentru noi și dăruindu-ne Spiritul său, ne-a făcut părtași ai trăirii sale filiale îngăduindu-ne să-l invocăm și noi pe Dumnezeu cu dulcele nume de Tată (cf. Rom 8,15; Gal 4,6). Aceasta este vestea de har pe care sunteți chemați să o purtați ca apostoli ai lui Cristos. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut” (In 3,16): această veste de bucurie să vibreze în cuvintele voastre, să strălucească pe chipul vostru, să fie mărturisită de faptele voastre. Să se poată spune despre fiecare dintre voi ceea ce s-a spus despre sfântul Niceta, care era pe punctul de a se întoarce în Dacia ca vestitor al evangheliei: „O nimis terra et populi beati, / quos modo a nobis remeans adibis, / quos tuo accedens pede visitabit / Christus et ore” (Sfântul Paulin de Nola, Carmen XVII, 13-16).
Episcopul, artizanul și garantul comuniunii ecleziale
3. Da, fiți imaginea lui Cristos pentru credincioșii voștri. Fiți astfel mai presus de toate ca făuritori de comuniune. În acest an al Tatălui trebuie să simțim mai puternic năzuința lui Cristos pentru unitate: „Tată, ca toți să fie una, precum suntem și noi” (In 17,11). Episcopul este garantul comuniunii, iar rolul său părintesc trebuie să ajute comunitatea să se dezvolte ca familie, reflectând oarecum însăși paternitatea lui Dumnezeu (cf. sfântul Ignațiu din Antiohia, Către trallieni, III,1). Multiple sunt formele și exigențele comuniunii pe care episcopii sunt chemați să le cultive. Fundamentală este comuniunea care îi unește cu ceilalți episcopi și în particular cu episcopul Romei, succesorul lui Petru. Această comuniune trebuie trăită în modul cel mai concret cu confrații episcopi din propria țară, încât ea să devină izvor de îmbogățire reciprocă. Lucru valabil în mod deosebit atunci când, cum este cazul României, tradiția Bisericii se exprimă în rituri diferite, fiecare dintre ele aducându-și propria contribuție de istorie, de cultură, de sfințenie.
Conferința voastră într-adevăr reunește episcopii Bisericii Latine și ai celei Greco-Catolice, iar unul dintre voi este și ordinarius pentru cea armeană. Ea vă oferă atât un loc de întâlnire fraternă și sprijin reciproc, cât și oportunitatea de a coordona activitățile referitoare la problemele ce vă sunt comune privind evanghelizarea și promovarea umană. În lumina experienței acestor ani, trebuie recunoscut că această instituție și-a demonstrat utilitatea. Ea este menită să fie un semn de unitate pentru întreaga voastră societate, arătând cum diversitatea, departe de a fi factor de dezbinare, poate contribui la o unitate mai profundă, întrucât este îmbogățită cu darurile fiecăruia.
4. E de trebuință a se cunoaște și prețui reciproc, purtând sarcinile unii altora (cf. Gal 6,2). În spiritul acestor sentimente de împărtășire reciprocă trebuie educat poporul lui Dumnezeu și îndeosebi viitorii preoți. În acest scop, formarea comună a seminariștilor este un instrument semnificativ pentru ca ei să deprindă concret sensul respectului și acceptării celuilalt. Ei să fie într-adevăr pupila ochilor voștri.
Comuniunea trebuie să distingă relațiile credincioșilor între ei, cu preoții și cu episcopul. Trebuie promovată în toate felurile, prin practica ascultării reciproce și prin valorificarea organismelor participative. Pentru această mărturie de unitate și pentru vitalitatea însăși a misiunii Bisericii este decisivă angajarea preoților, colaboratori indispensabili ai ordinului episcopal. Dacă pe de o parte este datoria preoților să recunoască în episcop pe tatăl lor și să asculte de el cu profund respect, în ceea ce-l privește, după cum amintește conciliul, „episcopul să-i considere pe colaboratorii săi preoți ca fii și prieteni” (Lumen gentium 28).
Mult iubiților, fiți aproape de preoții voștri. Sprijiniți-i în momentele de încercare. Îngrijiți-vă de formarea lor permanentă, stabilind împreună cu ei spațiile de rugăciune, de reflecție, de actualizare pastorală.
5. De atenții similare trebuie să beneficieze, firește, și călugării și călugărițele. Respectând carismele lor și particularitățile fiecărui institut, este datoria episcopilor să armonizeze prezența lor pentru binele comun al întregii Biserici.
Trebuie apoi mulțumit Domnului pentru numeroasele vocații, bărbați și femei, pe care el continuă să le suscite în România. E nevoie însă ca acelora care sunt chemați la preoție și la viața consacrată să li se asigure o educație solidă și integrală, atât din punct de vedere doctrinar, cât și pastoral și spiritual. Și aceasta de preferință în țara voastră, pentru care este necesar a forma bine profesorii, educatorii, în special directorii spirituali. Știu că s-a făcut mult, dar trebuie continuat în această direcție ținând seamă de exigențele complexe și crescânde ale timpurilor noastre.
6. O grijă deosebită trebuie acordată promovării laicilor, care este o urgență a întregii Biserici, dar, în mod particular, pentru țările ieșite din experiența comunismului. Este vorba de a-i ajuta să devină conștienți de vocația lor specifică, adică „să caute împărăția lui Dumnezeu ocupându-se de cele vremelnice și orânduindu-le după voința lui Dumnezeu” (Lumen gentium, 31). Evident, există spații ample de slujire ce le sunt deschise și în interiorul comunității creștine, însă este sarcina de neînlocuit a laicilor de a face prezentă evanghelia în acele domenii ale vieții sociale, economice și politice, unde în mod normal clerul nu ajunge să acționeze. Pentru această importantă misiune ei au nevoie de sprijinul întregii comunități. Sunt chemate să desfășoare un rol semnificativ și asociațiile de laici, aprobate de episcopi și acționând într-un climat de respect reciproc și de colaborare cu păstorii.
Restituirea bunurilor confiscate și dialogul cu ortodoxia
7. În urma evenimentelor din 1989 și în țara voastră a fost instaurat sistemul democratic: este o construcție ce necesită timp, răbdare și constanță. La rândul ei, Biserica Catolică a putut să se reorganizeze și poate să-și desfășoare liber activitatea pastorală. Chiar dacă nu lipsesc dificultăți, trebuie privit cu încredere spre viitor și, cu ajutorul Domnului, să se dedice noii evanghelizări.
O provocare de prim ordin este grija de a propune credința noilor generații. Din punct de vedere statistic, România este o țară relativ „tânără”. Din păcate, tinerii se lovesc azi de noi dificultăți ce complică și periclitează procesul lor educativ. Este important ca Biserica să sprijine sarcina părinților, cei dintâi educatori ai fiilor, și să le ofere contribuția sa specifică mai ales prin cateheză și învățământul religiei.
Înainte de al doilea război mondial, Biserica Catolică avea în România numeroase școli, cu un sistem elaborat pentru susținerea lor. Prin confiscarea bunurilor, această importantă operă bisericească a dispărut. Chiar recunoscând că ar fi dificil să se revină la situația de dinainte, ar fi o datorie de justiție să se restituie școlile și bunurile confiscate, punând Biserica în situația de a-și desfășura misiunea și în domeniul educativ. Fără îndoială, întreaga societate ar beneficia de mari avantaje.
8. Restituirea bunurilor este o problemă ce reapare des mai ales pentru Biserica Catolică de rit bizantin-român, lipsită încă de numeroase locuri de cult de care dispunea înainte de suprimarea ei. Bineînțeles, justiția cere ca tot ceea ce a fost sustras să fie, pe cât posibil, restituit. Îmi este cunoscut că ierarhii nu cer restituirea simultană a tuturor bunurilor confiscate, dar ar voi să le aibă pe cele care servesc mai mult pentru slujbele liturgice: catedralele, bisericile protopopiatelor etc.
În această privință am urmărit cu mare interes lucrările Comisiei mixte a Bisericii Ortodoxe Române și Bisericii Greco-Catolice cu privire la chestiunile amintite. Cu toate dificultățile, nu există nici o îndoială că această comisie a avut un rol pozitiv. Formulez cele mai vii urări ca ambele părți să se străduiască să trateze mai departe problema prin dialog sincer și respectuos și sper ca această vizită a mea să poată aduce o contribuție ulterioară acestei căi de dialog fratern în adevăr și în caritate.
Acest dialog se înscrie apoi în orizontul mai vast al angajării ecumenice, la care întreaga Biserică este chemată. Trebuie să ne străduim toți, cu inimă deschisă și perseverență în cadrul dialogului, atât teologic cât și operativ, cu celelalte Biserici și comunități creștine, în perspectiva unității tuturor discipolilor lui Cristos. În această privință să nu uităm învățătura Conciliului Vatican II, când subliniază că sufletul mișcării ecumenice îl constituie convertirea inimii, sfințenia și rugăciunea (cf. Unitatis redintegratio, 8). Sper ca și în România să se poată organiza inițiative ecumenice, împreună cu frații noștri ortodocși și celelalte comunități creștine, cu prilejul anului jubiliar, pentru a implora împreună de la Domnul „să sporească unitatea între toți creștinii de diferite confesiuni până la atingerea comuniunii depline” (Tertio millennio adveniente, 16).
Prezența Bisericii în domeniul social
9. Alături de perspectivele cu caracter intereclezial și ecumenic, angajarea Bisericii Catolice din România trebuie să răspundă și unor precise așteptări pe tărâm social. Sunt multe problemele care cheamă în cauză mărturia creștină. Doresc doar să subliniez atenția specială pe care o merită familia, celulă de bază a societății. Trebuie să se ofere familiilor orientarea și sprijinul de care au nevoie, pentru a fundamenta drumul și rolul lor educativ pe adevărate valori morale și spirituale. Îndeosebi nu trebuie încălcat respectul datorat vieții fiecărei persoane, din momentul conceperii până la moartea naturală.
O atenție concretă și generoasă trebuie să cultive Biserica față de cei mai săraci și marginalizați. Este vorba de o sarcină enormă, pentru a cărei realizare se cere ca efortul eclezial să fie coordonat cu sarcinile ce în acest domeniu revin instituțiilor guvernamentale și neguvernamentale, ca și oamenilor de bunăvoință.
10. Preaiubiților, reconstrucția societății române va fi cu atât mai solidă cu cât se va înrădăcina mai mult în tradițiile voastre cele mai sănătoase. E nevoie mai ales a redescoperi puterea credinței tuturor acelora care au preferat să moară decât să renege pe Dumnezeu sau Biserica.
Fiecare Biserică și comunitate religioasă din țara voastră a avut martirii săi, și în secolul XX. Tuturor doresc astăzi să le aduc omagiu. La rândul ei, Biserica Catolică este invitată să adune dovezi pentru a nu pierde memoria martirilor săi, pentru a le urma mărturia de fidelitate și devotament față de Domnul.
Cum să nu amintim, de pildă, de regretatul cardinal Iuliu Hossu (1885-1970), episcop de Cluj-Gherla? Predecesorul meu Paul al VI-lea a dezvăluit ulterior că unul din cardinalii „in pectore” creați în Consistoriul din 20 aprilie 1969 era tocmai Mons. Hossu și l-a numit „ilustru servitor al Bisericii, preamerituos pentru fidelitatea sa și îndelungile suferințe și privațiuni pe care le-a îndurat pentru ea; simbol și reprezentant el însuși al fidelității multor episcopi, preoți, călugări, călugărițe și credincioși ai Bisericii de rit bizantin” (AAS LXV, 165).
Și Biserica Catolică de rit latin a fost obiect de prigoană, așa cum e documentat de figura dârză a slujitorului lui Dumnezeu Mons. Aaron Marton (1896–1980), episcop de Alba-Iulia, care a fost mai întâi întemnițat iar apoi constrâns să trăiască în domiciliu forțat. Cu profundă emoție amintesc, totodată, pe Mons. Anton Durcovici (1888-1951), eroic episcop de Iași, mort în închisoare.
Sunt doar câteva dintre multele și ilustrele figuri de ucenici ai lui Cristos, victime ale unui regim care, ostil lui Dumnezeu prin ateismul său, a călcat în picioare și omul, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
11. Acum, dragi confrați, o pagină nouă s-a deschis în istoria voastră. Este un dar și în același timp o îndatorire. Călăuziți cu vigoare comunitățile încredințate vouă, pentru ca întregul vostru popor să poată păși către un viitor mereu mai conform cu planul lui Dumnezeu. Încrederea voastră să fie pusă în cel care, trimițând apostolii în lume, i-a asigurat: „Iată, eu sunt cu voi până la sfârșitul lumii (Mt28,20).
Încredințez strădania Bisericilor voastre ocrotirii materne a preasfintei Fecioare. Ea, care a fost pentru voi „steaua dimineții”, la care ați privit în noaptea persecuției, să fie acum „steaua noii evanghelizări” și să arate întregii societăți române drumul Fiului său, Isus Cristos, „calea” ce duce la casa Tatălui.
Vouă, preoților voștri, călugărilor, călugărițelor, diaconilor și tuturor credincioșilor de pe acest iubit pământ al României vă dau din inimă binecuvântarea mea.
Cristos a înviat!
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Presa Bună
Publicarea în original: 07.05.1999
Publicarea pe acest sit: 05.05.2009
Etichete: Discursuri, Papa IP2, România