Mesajul Papei către Academia de Științe Sociale

Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat participanților la Întâlnirea
Academiei Pontificale de Științe Sociale
despre prima fericire
3-4 octombrie 2021, Casina Pio IV

Iubiți frați și surori,

Potrivit Sfântului Augustin, toată desăvârșirea vieții noastre este cuprinsă în „Predica de pe munte” (cf. Mt 5șu); acest lucru este demonstrat de faptul că Isus Cristos include în ele scopul la care ne conduce, adică promisiunea fericirii[1]. A fi fericit este ceea ce își doresc cel mai mult ființele umane. De aceea Domnul le promite fericire celor care vor să trăiască după stilul său și să fie recunoscuți ca fericiți.

Toată fericirea este inclusă în aceste cuvinte fericite ale lui Cristos. Acum, în timp ce toți oamenii își doresc fericirea, ei diferă în ceea ce privește judecățile lor specifice: unii vor asta, alții asta. Astăzi întâlnim o paradigmă dominantă, răspândită pe larg de „gândirea unică”, ce confundă utilitatea cu fericirea, se distrează bine trăind bine și se prefac că devin singurul criteriu valabil pentru discernământ. O formă subtilă de colonialism ideologic. Este vorba despre impunerea ideologiei conform căreia fericirea ar consta doar în ceea ce este util, în lucruri și în bunuri, în abundență de lucruri, de faimă și de bani. Deja psalmistul deplânge această denaturare: „Fericit este poporul care are toate acestea!” (Ps 144,15). Ei profită de frica oamenilor, de frica de a rămâne fără ceea ce este necesar, pentru că știu că este îngrozitor să se îndure lipsuri în viitor. Orice formă de lipsă provoacă lăcomie. De aici apare dorința nemoderată de a poseda bogăție, care nu este altceva decât ceea ce sfântul Paul numește „lăcomie”. O astfel de lăcomie poate cuprinde atât indivizii, cât și familiile și națiunile, în special cele mai bogate, deși nici cei mai lipsiți nu sunt scutiți. De asemenea, poate provoca la unii și la alții un materialism sufocant și o stare generală de conflict că singurul lucru care se realizează este multiplicarea sărăciei pentru majoritate. Această situație este cauza unor suferințe enorme și atacă în același timp demnitatea persoanelor și cea a planetei – Casa noastră comună –. Toate acestea, în interesul susținerii tiraniei banilor care garantează privilegii doar câtorva. Putem fi foarte atașați de bani, să deținem multe lucruri, dar la sfârșit nu le vom lua cu noi. Îmi amintesc mereu ce m-a învățat bunica: „prosopul nu are buzunare”.

Astăzi vedem că lumea nu a fost niciodată atât de bogată, totuși – în ciuda unei asemenea abundențe – sărăcia și inegalitatea persistă și, ceea ce este mai rău, cresc. În aceste vremuri de opulență, când ar trebui să se poată pune capăt sărăciei, puterile gândirii unice nu spun nimic despre săraci, bătrâni, imigranți, nenăscuți, nici despre cei grav bolnavi. Invizibili pentru majoritatea, sunt tratați ca rebutați. Și când sunt făcuți vizibili, ei sunt adesea prezentați ca o povară nedemnă pentru bugetul public. Este o crimă împotriva umanității că, drept urmare a acestei paradigme lacome și egoiste predominante, tinerii noștri sunt exploatați de noua sclavie în creștere a traficului de persoane, în special în munca silnică, prostituție și vânzarea de organe.

Având în vedere resursele enorme disponibile de bani, bogăție și tehnologie pe care le avem, cea mai mare nevoie a noastră nu este nici să acumulăm în continuare, nici mai multă bogăție, nici mai multă tehnologie, ci să realizăm paradigma mereu nouă și revoluționară a fericirilor lui Isus, începând cu prima pe care o luați în considerare cu atâta atenție: „Fericiți (μακάριοι) sunt cei săraci în duh (οἱ πτωχοὶ τῷ π νεύμ ατι), pentru că a lor este Împărăția cerurilor” (Mt 5,3). Paradoxal, sărăcia în duh este acel punct de cotitură care deschide calea fericirii printr-o schimbare completă de paradigmă. Aceasta, deși ne despoaie de duhul lumesc, ne conduce să ne folosim de bogăția și tehnologiile, bunurile și talentele noastre în favoarea dezvoltării umane integrale, a binelui comun, a dreptății sociale și a îngrijirii și protecției casei noastre comune. Paradoxul sărăciei în duh, la care suntem chemați, constă în faptul că fiind cheia fericirii pentru toată lumea – individual și social –, nu toată lumea vrea să o audă: „Cât de greu este pentru cei bogați să intre în împărăția lui Dumnezeu!” (Lc 18,24).

Sărăcia în duh este, așadar, această cale surprinzătoare și neobișnuită, „strâmtă și îngustă” (Mt 7,14), dar sigură că va ajunge la plinătatea la care suntem chemați ca indivizi și ca societate.

Atenție însă, Isus nu spune că sărăcia „materială” este o binecuvântare, înțeleasă ca lipsire de ceea ce este necesar pentru a trăi cu demnitate: hrană, loc de muncă, locuință, sănătate, îmbrăcăminte, educație, oportunități etc. Această sărăcie este cauzată de cele mai multe ori de nedreptate și lăcomie și nu atât de mult de forțele naturii (încălzirea globală, calamități, pandemii, cutremure, inundații, tsunami etc.), în multe dintre acestea din urmă de multe ori se observă manipularea umană. Sărăcia ca privare de ceea ce este necesar – adică mizerie – este din punct de vedere social, așa cum au văzut clar L. Bloy și Péguy, un fel de iad, deoarece slăbește libertatea umană și îi pune pe cei care o suferă în situația de a fi victime ale noilor sclavii (muncă silnică, prostituție, trafic de organe și altele) pentru a supraviețui. Sunt condiții penale care, în justiție strictă, trebuie denunțate și combătute fără încetare. Fiecare, în funcție de propria responsabilitate, și în special prin guverne, companii multinaționale și naționale, societate civilă și comunități religioase, trebuie să facă acest lucru. Acestea sunt cele mai grave degradări ale demnității umane și pentru un creștin, rănile deschise ale trupului lui Cristos care strigă de pe crucea lui: Mi-e sete. „Fericiți sunteți voi, cei săraci, pentru că a voastră este Împărăția lui Dumnezeu!”, după cum a afirmat sfântul Luca (cf. 6,20), este o chemare la libertate care acordă prioritate nevoii de a ajuta bolnavii și săracii cu hrană, sănătate, adăpost, îmbrăcăminte și alte nevoi de bază. Mai mult, Isus proclamă că, la judecata finală, toate persoanele, familiile, asociațiile, precum și toate popoarele vor fi măsurate conform protocolului de ajutorare a fraților care au nevoie: „Tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut” (Mt 25,40).

Cei săraci în duh sunt bogați în acest „instinct” al Duhului Sfânt, sunt bogați în fraternitate și doritori de prietenie socială. Acesta este modul în care tânărul Francisc de Assisi, fiul unui negustor bogat, la începutul erei industriale, capitalismului și băncilor, a renunțat la bogăție și confort pentru a deveni sărac între săraci, mărturisind această fericire cu așa-numita sposalizio con madonna povertà [logodnă cu doamna sărăcie]. Mișcat de spiritul sărăciei, el observă în suferința leproșilor că adevărata bogăție și bucurie nu sunt lucrurile, averea, paradigma lumească, ci iubirea față de Cristos și slujirea solidară față de ceilalți. Într-un sens pe deplin serios și entuziast – afirmă Chesterton – Sfântul Francisc putea spune: „Fericit este cel care nu are nimic sau nu speră la nimic pentru că va poseda totul și se va bucura de toate”[2]. La fel, atinsă de suferința multitudinii de oameni săraci din vremea noastră pe care a considerat-o a ei, milostivirea a fost pentru Maica Tereza din Calcutta apa vie și pâinea vie care a dat frumusețe fiecărei lucrări și energia pe care a săturat și a hrănit pe cei care nu aveau altceva decât „foamea și setea de dreptate”. În același mod, mulți bărbați și femei cu credință vie – și nu numai – au primit haruri de la cei săraci, deoarece în fiecare frate și soră în dificultate îmbrățișăm trupul lui Cristos suferind.

Alături de creșterea masivă a sărăciei, cealaltă consecință a paradigmei materialiste predominante este creșterea tot mai mare a decalajului inegalităților, care provoacă tulburări sociale și generalizează conflictele, nu doar punând în pericol democrația, ci și slăbind binele social necesar. Această creștere tragică și sistemică a inegalităților dintre grupurile sociale din aceeași țară și între populațiile din diferite țări are, de asemenea, un impact economic negativ, politic, cultural și chiar spiritual. Și acest lucru se datorează uzurii progresive a ansamblului de relații de fraternitate, prietenie socială, armonie, încredere, fiabilitate și respect, care sunt sufletul întregii coexistențe civile. Bineînțeles, lăcomia care conduce sistemul a neglijat de mult principalele consecințe economico-sociale și politice ale „spiritului sărăciei”, aceea care cere dreptate socială și coresponsabilitate în gestionarea resurselor, bunurilor și roadelor muncii ființelor umane. „Oare sunt păzitorul fratelui meu?” (Gen 4.9). Catehismul Bisericii Catolice amintește că: „Dreptul la proprietate privată, dobândit sau primit într-un mod corect, nu anulează dăruirea inițială a pământului către întreaga umanitate. Destinația universală a bunurilor continuă să fie primordială, deși promovarea binelui comun necesită respectarea proprietății private, a dreptului acesteia și a exercitării acesteia”[3]. Și imediat după aceea adaugă: „Bunurile de producție – tangibile sau intangibile – cum ar fi terenurile sau fabricile, profesiile sau artele, necesită îngrijirea proprietarilor lor, astfel încât de fertilitatea lor să beneficieze cel mai mare număr de oameni”[4]. Astfel, posesorii de bunuri trebuie să le folosească într-un spirit de sărăcie, rezervând partea cea mai bună pentru oaspeți, bolnavi, săraci, bătrâni, neputincioși, excluși; care sunt chipul, atât de des uitat, al lui Isus, care este cel pe care îl căutăm atunci când căutăm binele comun. Dezvoltarea unei societăți se măsoară prin capacitatea de a-i ajuta urgent pe cei care suferă.

Deja în 1967, Sfântul Paul al VI-lea scria în enciclica Populorum progressio: «Se știe cu ce fermitate părinții Bisericii au specificat care ar trebui să fie atitudinea celor care au față de cei care au nevoie: «Nu face parte din bunurile tale – așa spune Sfântul Ambroziu – ceea ce le dai săracilor; ceea ce dai îi aparține. Pentru că ceea ce a fost dat spre folosul tuturor, tu îl deții. Pământul a fost dat tuturor și nu doar celor bogați»”[5]. Un nou pas important, în 1987, a fost făcut de Sfântul Ioan Paul al II-lea, care a introdus pentru prima dată noțiunea de „structuri ale păcatului” pentru a indica una dintre principalele cauze ale inegalității sociale din sistemul capitalist, care produce sclavi[6].

Vestea bună este că, fiind creată după chipul lui Dumnezeu, ființa umană este chemată să colaboreze liber cu Creatorul și să dezvolte durabil pământul și, la rândul său, să modeleze societatea cu caracterul spiritual fratern pe care el însuși l-a primit în programul fericirilor. Deși globalizarea indiferenței pare a fi vocea predominantă, în tot acest timp de pandemie am văzut cum globalizarea solidarității ar putea fi impusă cu discreția sa caracteristică în diferitele colțuri ale orașelor noastre. Prin urmare, trebuie să ne îndepărtăm de mondenitate, astfel încât spiritul fericirilor în cazul nostru să se contureze și între noi și între popoare sărăcia spiritului. Cu toate acestea, toate discursurile noastre vor fi cuvinte, după cum se spune, că vântul suflă, dacă nu reușesc să prindă rădăcini și să se încarneze în viața tinerilor. Acest lucru ne cere să lucrăm cu emfază și speranță pe modele educaționale capabile să promoveze spiritul fericirilor în generațiile mai tinere.

Vreau să închei cu ecoul pe care spiritul sărăciei învățat de Cristos îl are în Sfântul Paul. Nu poate fi pus la îndoială că Paul consideră că este legitim să se dorească ceea ce este necesar și, în consecință, să se lucreze pentru a-l atinge este o datorie: „Cine nu vrea să lucreze, să nu mănânce” (2Tes 3,10). Dar, în același timp, îl avertizează pe discipolul său Timotei despre lăcomie ca sursă a multor rele personale și sociale: „Dar cei care doresc bogății cad în ispită, în laț, în multe pofte necugetate și dăunătoare, care-i cufundă pe oameni în ruină și pierzare” (1Tim 6,9). „Rădăcina tuturor relelor este iubirea de bani (φιλαργυρία), iar cei care s-au dedat la ea au rătăcit de la credință și și-au provocat multe chinuri” (1Tim 6,10). Pentru mulți acest text va părea de o valoare religioasă sau ascetică, dar nu economică. Mai mult, va părea un distrugător al economiei. Cu toate acestea, este un text eminamente socio-economic și politic, la fel ca fericirile lui Cristos și mai ales cea a spiritului sărăciei din care se inspiră. Deoarece Paul găsește cu o luciditate extremă: „au fost cauzate nenumărate suferințe”, adică lăcomia nu le-a oferit bunăstarea economică și socială pe care au căutat-o și nici nu a oferit libertatea și fericirea dorite. Dimpotrivă, lăcomia înrobește puterea conducătoare fără milă și fără dreptate în lupta nemiloasă pentru vițelul de aur și dominație, așa cum arată economia modernă. Din acest motiv, însăși bunăstarea fiecărei persoane, a economiei și a societății locale și globale are nevoie de spiritul sărăciei, de faptul de a fi capabil să reglementeze dorința de profit și lăcomie, să ne lăsăm conduși de Duhul Sfânt, ale cărui roade de „iubire, bucurie și pace, mărinimie, bunătate, bunătate și încredere, blândețe și stăpânire de sine» (Gal 5,22 șu).

Pentru a depăși această lăcomie, suntem chemați să desfășurăm o mișcare globală împotriva indiferenței care creează sau recreează instituții sociale inspirate de fericiri și ne face să căutăm civilizația iubirii. O mișcare care limitează toate acele activități și instituții care, prin propria lor înclinație, tind doar să profite, în special cele pe care sfântul Ioan Paul al II-lea le-a numit „structuri ale păcatului”. Printre acestea, ceea ce am definit ca „globalizare a indiferenței”. Să cerem Domnului să ne dea „spiritul sărăciei” sale. Să-l căutăm și ne va ajuta să-l găsim. Să batem astfel încât ușa căii fericirilor și a fericirii autentice să ni se deschidă.

Note:
[1] „Dacă cineva consideră cu evlavie și cu sobrietate predica pe care Domnul nostru Isus Cristos a rostit-o pe munte, așa cum o citim în Evanghelia lui Matei, cred că va găsi în ea, în ceea ce privește cele mai înalte moravuri, un normă perfectă de viață creștină” (Sfântul Augustin, Despre predica de pe munte, I, 1).
[2] G.K. Chesterton, Sfântul Francisc de Assisi, cap. 5, Trubadurul lui Dumnezeu.
[3] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2403.
[4] Ibid., nr. 2405.<
[5] Cf. nr. 23.
[6] Cf. Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, nr. 36-40.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 02.10.2021
Publicarea pe acest sit: 05.10.2021
Etichete:

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.