Discursul Papei adresat participanților la Seminarul „Noi forme de solidaritate”

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat participanților la Seminarul „Noi forme de solidaritate”
organizat de Academia Pontificală de Științe Sociale

miercuri, 5 februarie 2020

Doamnelor și domnilor, bună seara!

Doresc să vă exprim recunoștința mea pentru această întâlnire. Să profităm de acest nou început de an pentru a construi punți, punți care să favorizeze dezvoltarea unei priviri solidare pornind de la bănci, de la finanțe, de la guverne și de la deciziile economice. Avem nevoie de multe voci capabile să gândim, dintr-o perspectivă poliedrică, diferitele dimensiuni ale unei probleme globale care se referă la problemele noastre și la democrațiile noastre.

Aș vrea să încep cu o realitate de fapt. Lumea este bogată și, totuși, săracii sunt tot mai mulți în jurul nostru. Conform rapoartelor oficiale, venitul mondial pe cap de va fi de aproape 12.000 de dolari. Și totuși sute de milioane de persoane încă sunt cufundate în sărăcie extremă și nu dispun de hrană, locuință, asistență medicală, școli, electricitate, apă potabilă și servicii sanitare adecvate și indispensabile. Se calculează că aproximativ cinci milioane de copii sub 5 ani vor muri anul acesta din cauza sărăciei. Alți 260 de milioane nu vor primi o educație din cauza lipsei de resurse, din cauza războaielor și migrațiilor. Asta într-o lume bogată, pentru că lumea este bogată.

Această situație a făcut ca milioane de persoane să fie victime ale traficului de persoane și al noilor forme de sclavie, cum ar fi munca silnică, prostituția și traficul de organe. Nu se bucură de niciun drept și garanție; nu pot să se bucure nici de prietenie sau de familie.

Aceste realități nu trebuie să fie motiv de disperare, ci de acțiune. Sunt realități care ne determină să facem ceva.

Mesajul principal de speranță pe care doresc să-l împărtășesc cu voi este tocmai acesta: este vorba de probleme rezolvabile și nu de lipsă de resurse. Nu există un determinism care să ne condamne la fărădelege universală. Permiteți-mi să repet: nu suntem condamnați la fărădelege universală. Asta face posibil un nou mod de a face față evenimentelor, care să permită să se găsească și să se genereze răspunsuri creative în fața suferinței evitabile a atâtor nevinovați; ceea ce implică acceptarea că, în multe situații, ne aflăm în fața unei lipse de voință și de decizie pentru a schimba lucrurile și îndeosebi prioritățile. Ne este cerută capacitatea de a ne lăsa interpelați și de a lăsa să cadă scamele din ochi și să vedem cu o lumină nouă aceste realități, o lumină care să ne determine la acțiune.

O lume bogată și o economie vie pot și trebuie să pună capăt sărăciei. Se pot genera și promova dinamici capabile să includă, să alimenteze, să îngrijească și să îmbrace pe cei din urmă din societate în loc să-i excludă. Trebuie să alegem la ce anume și cui să dăm prioritate: dacă să favorizăm mecanisme socio-economice umanizatoare pentru toată societatea sau, dimpotrivă, să promovăm un sistem care ajunge să justifice practici determinate care nu fac altceva decât să mărească nivelul de nedreptate și de violență socială. Nivelul de bogăție și de tehnică acumulat de omenire, precum și importanța și valoarea pe care au dobândit-o drepturile umane, nu mai admit scuze. Trebuie să fim conștienți că toți suntem responsabili. Asta nu înseamnă că toți suntem vinovați, nu; toți suntem responsabili să facem ceva.

Dacă există sărăcia extremă în mijlocul bogăției – la rândul său extremă – este pentru că am permis ca prăpastia să se lărgească ajungând să devină cea mai mare din istorie. Acestea sunt date aproape oficiale: cele cincizeci de persoane mai bogate din lume au un patrimoniul echivalent cu 2,2 miliarde de dolari. Aceste cincizeci de persoane ar putea singure să finanțeze asistența medicală și educația fiecărui copil sărac din lume, fie prin taxe, fie prin inițiative filantropice, fie ambele. Aceste cincizeci de persoane ar putea salva milioane de vieți în fiecare an.

Globalizarea indiferenței au numit-o „inacțiune”. Sfântul Ioan Paul al II-lea a numit-o: structuri ale păcatului. Aceste structuri au un climat propice pentru expansiunea lor de fiecare dată când bunul comun este redus sau limitat la sectoare determinate sau, în cazul în care ne reunește aici, când economia și finanțele devin scopuri în sine. Este idolatria banului, lăcomia și specula. Aceasta este realitatea, însumat acum la amețeala tehnologică exponențială, care mărește, cu pași nemaivăzuți vreodată, viteza tranzacțiilor și posibilitatea de a produce câștiguri concentrate fără ca acestea să fie legate cu procesele productive și nici cu economia reală. Comunicarea virtuală favorizează acest tip de lucruri.

Aristotel celebrează inventarea monedei și folosirea ei, dar condamnă cu fermitate specula financiară pentru că în ea „banul însuși devine productiv, pierzând adevărata sa finalitate care este de a facilita comerțul și producția” (Politica I, 10, 1258 b).

În mod analog, și urmând rațiunea luminată de credință, doctrina socială a Bisericii celebrează formele de conducere și băncile – de multe ori create pentru tutelarea sa: este interesant a vedea istoria lui Monti di piet? [instituții financiare a căror funcție este de a finanța persoane aflate în dificultate, nr], a băncilor create pentru a favoriza și a colabora – când îndeplinesc finalitatea lor, care este, în definitiv căutarea bunului comun, a dreptății sociale, a păcii, precum și a dezvoltării integrale a fiecărui individ, a fiecărei comunități umane și a tuturor persoanelor. Totuși Biserica avertizează că aceste instituții binefăcătoare, fie publice fie private, pot să decadă în structuri de păcat. Folosesc definiția sfântului Ioan Paul al II-lea.

Structurile păcatului includ astăzi repetate tăieri ale taxelor pentru persoanele mai bogate, justificate de multe ori în numele investiției și dezvoltării; paradisuri fiscale pentru câștigurile private și corporatiste; și desigur posibilitatea de corupție din partea unora dintre cele mai mari firme din lume, adesea în sintonie cu sectorul politic guvernant.

În fiecare an o sută de mii de milioane de dolari, care ar trebui să se verse în impozite pentru a finanța asistența medicală și educația, se acumulează în conturile paradisurilor fiscale, împiedicând astfel posibilitatea dezvoltării demne și susținute a tuturor actorilor sociali.

Persoanele sărace în țări foarte îndatorate suportă obligații fiscale oprimante și tăieri în serviciile sociale, treptat ce guvernele lor plătesc datoriile făcute în mod insensibil și nesustenabil. De fapt, datoria publică făcută, în multe cazuri pentru a da impuls și a încuraja dezvoltarea economică și productivă a unei țări, poate să se constituie într-un factor care dăunează și prejudiciază țesutul social. Când ajunge să se orienteze spre o altă finalitate.

Așa cum există o co-iresponsabilitate cu privire la această daună provocată economiei și societății, există și o co-responsabilitate inspiratoare și promițătoare pentru a crea un climat de fraternitate și de încredere reînnoită care să îmbrățișeze în ansamblu căutarea de soluții inovatoare și umanizatoare.

Este bine de amintit că nu există o lege magică sau invizibilă care ne condamnă la congelare sau la paralizie în fața nedreptății. Și cu atât mai puțin o raționalitate economică ce presupune că persoana umană este pur și simplu o acumulatoare de beneficii individuale străine de condiția sa de ființă socială.

Exigențele morale ale sfântului Ioan Paul al II-lea în 1991 apar astăzi surprinzător de actuale: „Principiul că datoriile trebuie plătite este, desigur, just; dar nu este licit să se ceară și să se pretindă o plată când aceasta ar duce la impunerea în fapt a unor opțiuni politice de natură să împingă populații întregi la foamete și la disperare. Nu se poate pretinde plata datoriilor contractate dacă aceasta antrenează sacrificii insuportabile. În aceste cazuri e necesar după cum e pe cale să se și întâmple, în parte să se găsească modalități de ușurare, de amânare sau chiar de stingere a datoriei, modalități compatibile cu dreptul fundamental al popoarelor la subzistență și la progres” (Centesimus annus, nr. 35).

De fapt, și Obiectivele de Dezvoltare Sustenabilă aprobate în unanimitate de toate națiunile recunosc acest punct – este un punct uman – și îndeamnă toate popoarele să „ajute țările să ajungă la sustenabilitatea datoriei pe termen lung prin politici coordonate menite să favorizeze finanțarea datoriei, reducerea datoriei și convertirea datoriei, și să înfrunte datoria externă și să reducă greutatea țărilor sărace puternic îndatorate” (SDG, 17, 4).

În asta trebuie să constea noile forme de solidaritate care ne reunesc astăzi, care ne reunesc aici, dacă ne gândim la lumea băncilor și finanțelor: în ajutorul pentru dezvoltarea popoarelor rămase în urmă și în nivelarea între țările care se bucură de un standard de viață determinat și nivel de dezvoltare și cele care nu pot să garanteze minimul necesar pentru populațiile lor. Solidaritate și economie pentru unire, nu pentru dezbinare, cu conștiința sănătoasă și clară a coresponsabilității.

Practic de aici este necesar să se afirme că cea mai mare structură de păcat, sau cea mai mare structură de nedreptate, este însăși industria războiului, pentru că este ban și timp în slujba dezbinării și a morții. Lumea pierde în fiecare an miliarde de dolari în armamente și violență, sume care ar pune capăt sărăciei și analfabetismului dacă s-ar putea redestina. Cu adevărat Isaia a vorbit în numele lui Dumnezeu pentru toată omenirea când a prezis ziua Domnului în care „vor schimba săbiile lor în fiare de plug și sulițele lor în seceri” (Is 2,4). Să-l urmăm!

În urmă cu peste șaptezeci de ani, Declarația Universală a Drepturilor Umane a Națiunilor Unite a angajat toate statele membre să se îngrijească de cei săraci în țara lor și în casele lor, și în toată lumea, adică în casa comună, toată lumea este casa comună. Guvernele au recunoscut că tutelarea socială, veniturile de bază, asistența medicală pentru toți și educația universală erau inerente demnității umane fundamentale și, de aceea, drepturilor umane fundamentale.

Aceste drepturi economice și un ambient sigur pentru toți sunt măsura cea mai elementară a solidarității umane. Și vestea bună este că în timp ce în 1948 aceste obiective nu erau la îndemână imediată, astăzi, cu o lume mult mai dezvoltată și interconectată, da sunt la îndemână imediată.

Voi, care atât de respectuos v-ați reunit aici, sunteți liderii financiari și experți economici din lume. Împreună cu colegii voștri, ajutați la stabilirea normelor de impozitare globale, la informarea publicului global cu privire la situația noastră economică și la sfătuirea guvernelor din lume în temă de bilanț. Cunoașteți la prima mână care sunt nedreptățile din economia noastră globală actuală, sau nedreptățile din fiecare țară. Să lucrăm împreună pentru a pune capăt acestor nedreptăți. Când organismele multilaterale de credit furnizează consultanță diferitelor națiuni, este important să se țină cont de conceptele elevate ale justiției fiscale, de bilanțurile publice responsabile de îndatorirea lor și, mai ales, o promovare efectivă, și care să le facă protagoniste, a celor mai săraci în țesutul social. Amintiți-le lor responsabilitatea pe care o au de a oferi asistență pentru dezvoltare națiunilor sărace și o ușurare a datoriei pentru națiunile foarte îndatorate. Amintiți-le lor imperativul de a opri schimbarea climatică provocată de om, așa cum au promis toate națiunile, pentru ca să nu distrugem bazele casei noastre comune.

O nouă etică presupune faptul de a fi conștienți de necesitatea ca toți să se angajeze să lucreze împreună pentru a închide refugiile fiscale, a evita evaziunile și reciclarea banilor care fură societatea, precum și pentru a spune națiunilor importanța de a apăra dreptatea și bunul comun mai presus de interesele firmelor și multinaționalelor mai puternice – care ajung să sufoce și să împiedice producția locală -. Timpul prezent pretinde și cere să se treacă de la o logică insulară și antagonistă ca unic mecanism autorizat pentru soluționarea conflictelor, la o alta capabilă să promoveze interconectarea care favorizează o cultură a întâlnirii, unde să se reînnoiască bazele solide ale unei noi arhitecturi financiare internaționale.

În acest context, în care dezvoltarea unor sectoare sociale și financiare a ajuns la niveluri nemaivăzute înainte, cât de important este să ne amintim cuvintele din Evanghelia lui Luca: „Iar cui i s-a dat mult, mult i se va cere” (12,48). Cât de inspirator este să-l ascultăm pe sfântul Ambroziu, care gândește cu Evanghelia: „Tu (bogat) nu dai din al tău săracului [când faci caritate]…, ci îi încredințezi ceea ce este al său. Pentru că proprietatea comună dată în folosință pentru toți, o folosești tu singur” (Naboth 12, 53). Acesta este principiul destinației universale a bunurilor, baza dreptății economice și sociale, precum și a bunului comun.

Mă bucur de prezența voastră aici astăzi. Celebrăm oportunitatea de a ne ști co-părtași în lucrarea Domnului care poate să schimbe cursul istoriei în folosul demnității fiecărei persoane de astăzi și de mâine, în special a celor excluși, și în folosul marelui bun al păcii. Ne angajăm împreună cu umilință și înțelepciune să slujim dreptatea internațională și inter-generațională. Avem o speranță nemărginită în învățătura lui Isus că săracii în duh sunt binecuvântați și fericiți, pentru că a lor este Împărăția cerurilor (cf. Mt 5,3) care începe deja aici și acum. Mulțumesc! Și, vă rog, vă fac o cerere, nu este un împrumut: nu uitați să vă rugați pentru mine, pentru că această lucrare care îmi revine s-o fac nu este deloc ușoară, iar eu invoc asupra voastră toate binecuvântările, asupra voastră și asupra lucrării voastre.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 05.02.2020
Publicarea pe acest sit: 05.02.2020
Etichete: ,

Lasă un răspuns