Discursul Papei adresat participanților la întâlnirea promovată de Congregația pentru Institutele de Viață Consacrată

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat participanților la întâlnirea internațională promovată
de Congregația pentru Institutele de Viață Consacrată
și Societățile de Viață Apostolică
vineri, 4 mai 2018

Bună ziua tuturor!

Eu m-am gândit dacă să fac un discurs, bine făcut, frumos… Dar după aceea mi-a venit în minte să vorbesc liber, să spun lucrurile care sunt potrivite pentru aceste moment.

Cheia a ceea ce voi spune este ceea ce a cerut cardinalul [prefect al Congregației]: criterii autentice pentru a discerne ceea ce se întâmplă. Pentru că într-adevăr, astăzi se întâmplă atâtea lucruri care, pentru a nu ne pierde în această lume, în ceața mondenității, în provocări, în spiritul de război, atâtea lucruri, avem nevoie de criterii autentice care să ne conducă. Care să ne conducă în discernământ.

Apoi, este un alt lucru: că acest Duh Sfânt este o calamitate [râde, râd], pentru că nu încetează niciodată să fie creativ! Acum, cu noile forme de viață consacrată, într-adevăr este creativ, cu carismele… Este interesant: este Autorul diversității, dar în același timp Creatorul unității. Acesta este Duhul Sfânt. Și cu această diversitate de carisme și atâtea lucruri, El face unitatea Trupului lui Cristos, precum și unitatea vieții consacrate. Și aceasta este o provocare.

M-am întrebat: care sunt lucrurile pe care Duhul vrea ca să se mențină puternice în viața consacrată? Și gândul a zburat, a mers, a umblat…, și îmi venea mereu [în minte] ziua în care am mers la San Giovanni Rotondo: nu știu de ce, dar am văzut acolo atâția consacrați și consacrate care lucrează… și m-am gândit la ceea ce am spus acolo, la cele „trei p” pe care le-am spus acolo. Și mi-am zis: acestea sunt coloanele care rămân, care sunt permanente în viața consacrată. Rugăciunea [preghiera], sărăcia [povertà] și răbdarea [pazienza]. Și am ales să vă vorbesc despre asta: ce cred eu că este rugăciunea în viața consacrată și apoi sărăcia și răbdarea.

Rugăciunea înseamnă a ne întoarce mereu la prima chemare. Orice rugăciune, poate că o rugăciune când sunt în nevoie, dar mereu înseamnă a mă întoarce la acea Persoană care m-a chemat. Rugăciunea unui consacrat, a unei consacrate înseamnă întoarcerea la Domnul care m-a invitat să fiu aproape de El. A mă întoarce la El care m-a privit în ochi și mi-a spus: „Vino. Lasă toate și vino” – „Dar, eu aș vrea să las jumătate…” (despre asta vom vorbi cu privire la sărăcie) – „Nu, vino. Lasă toate. Vino”. Și bucuria în acel moment de a lăsa multul sau puținul pe care noi îl aveam. Fiecare știe ce anume a lăsat: a lăsa pe mama, pe tata, familia, o carieră… Este adevărat că vreunul caută cariera „înăuntru”, și asta nu e bine. În acel moment a-l găsi pe Domnul care m-a chemat să-l urmez de aproape. Fiecare rugăciune înseamnă a ne întoarce la asta. Și rugăciunea este ceea ce face ca eu să lucrez pentru acel Domn, nu pentru interesele mele sau pentru instituția în care eu lucrez, nu, pentru Domnul. Există un cuvânt care se folosește mult, a fost folosit prea mult și a pierdut un pic din forță, dar indica bine asta: radicalitate. Mie nu-mi place să-l folosesc pentru că a fost folosit prea mult, dar asta este: las toate pentru Tine. Este zâmbetul primilor pași… Apoi au venit problemele, atâtea probleme pe care noi toți le-am avut, dar mereu este vorba de a ne întoarce la întâlnirea cu Domnul. Și rugăciunea, în viața consacrată, este aerul care ne face să respirăm acea chemare, să reînnoim acea chemare. Fără acest aer nu vom putea fi consacrați buni. Vom fi poate persoane bune, creștini, catolici care lucrează în atâtea opere ale Bisericii, însă consacrarea tu trebuie s-o reînnoiești încontinuu acolo, în rugăciune, într-o întâlnire cu Domnul. „Dar sunt ocupat, sunt ocupată, am atâtea lucruri de făcut…”. Mai important este acest lucru. Mergi și te roagă. Și apoi este acea rugăciune care ne menține în timpul zilei în prezența Domnului. Dar oricum rugăciunea. „Dar eu am o muncă riscantă care-mi ia toată ziua…”. Să ne gândim la o consacrată din zilele noastre: Maica Tereza. Maica Tereza mergea și „să-și caute probleme”, pentru că era ca o mașină pentru a-și căuta probleme, pentru că era când aici, când acolo, când acolo… Dar cele două ore în fața Preasfântului Sacrament nimeni nu i le lua. „Ah, marea Maică Tereza!”. Dar fă așa cum făcea ea, fă același lucru. Caută-l pe Domnul tău, pe Cel care te-a chemat. Rugăciunea. Nu numai dimineața… Fiecare trebuie să caute cum s-o facă, unde s-o facă și când s-o facă. Dar s-o facă mereu, să se roage. Nu se poate trăi viața consacrată, nu se poate discerne ceea ce se întâmplă fără a vorbi cu Domnul.

N-aș vrea să vorbesc mai mult despre asta, dar ați înțeles bine, cred. rugăciune. Și Biserica are nevoie de bărbați și femei care se roagă, în acest moment de atâta durere în omenire.

A doua „p” este sărăcia [poverta]. În Constituții, sfântul Ignațiu ne scrisese nouă iezuiților asta – dar nu era ceva original al său, cred, l-a luat de la părinții pustiului, probabil -: „Sărăcia este mama, este zidul de atitudine a vieții consacrate”. Este „mamă”. Interesant: el nu spune castitatea, care probabil este mai legată cu maternitatea, cu paternitatea, nu: sărăcia este mamă. Fără sărăcie nu există rodnicie în viața consacrată. Și este „zid”, te apără. Te apără de spiritul mondenității, desigur. Noi știm că diavolul intră prin buzunare. Noi toți știm asta. Și micile ispite împotriva sărăciei sunt răni făcute apartenenței la trupul vieții consacrate. Sărăcie conform regulilor, constituțiilor fiecărei congregații: nu este aceeași, sărăcia unei congregații sau a alteia. Regulile spun: „Sărăcia noastră merge pe aici”, „a noastră merge pe aici”, dar întotdeauna spiritul de sărăcie există. Și asta nu se poate negocia. Fără sărăcie noi nu vom putea niciodată să discernem bine ce se întâmplă în lume. Fără spiritul de sărăcie. „Lasă toate, dă săracilor”, a spus acelui tânăr Domnul. Și acel tânăr suntem noi toți. „Dar eu nu, părinte, nu am atâta avere [bogăție]…”. Da, dar ceva, vreo alipire tot ai! Domnul îți cere acel lucru: acel lucru va fi „Isaac-ul” pe care tu trebuie să-l jertfești. Gol în suflet, sărac. Și cu acest spirit de sărăcie Domnul ne apără – ne apără! – de atâtea probleme și de atâtea lucruri care încearcă să distrugă viața consacrată.

Există trei trepte pentru a trece de la consacrarea călugărească la mondenitatea călugărească. Da, și călugărească; există o mondenitate călugărească; atâția călugări și consacrați sunt lumești. Trei trepte. Prima: banii, adică lipsa de sărăcie. A doua: vanitatea, care merge de la extrema de a se face „păun” la mici lucruri de vanitate. Și a treia: mândria, orgoliul. Și de acolo, toate viciile. Însă prima treaptă este alipirea de bogății, alipirea de bani. De bogății. Pentru a putea discerne ce anume se întâmplă, este nevoie de acest spirit de sărăcie. O temă pentru acasă este: cum este sărăcia mea? Priviți în sertare, în sertarele sufletelor voastre, priviți în personalitate, priviți în Congregație… Priviți cum merge sărăcia. Este prima treaptă: dacă noi o păstrăm pe aceea, celelalte nu vin. Este zidul care ne apără de ceilalți, este mama care ne face mai călugări și ne face să punem toată bogăția noastră în Domnul. Este zidul care ne apără de acea dezvoltare mondenă care atât de mult dăunează oricărei consacrări. Sărăcia.

Și a treia, răbdarea. „Dar, părinte, ce legătură are răbdarea aici?”. Este importantă răbdarea. Noi de obicei nu vorbim despre asta, dar este foarte importantă. Privindu-l pe Isus, răbdarea este ceea ce a avut Isus pentru a ajunge până la sfârșitul vieții sale. Când Isus, după Cină, merge în Grădina Măslinilor, putem spune că în acel moment în mod special Isus „intră în răbdare”. „A intra în răbdare”: este o atitudine a oricărei consacrări, care merge de la lucrurile mici din viața comunitară sau din viața de consacrare, pe care le are fiecare, în această varietate pe care o face Duhul Sfânt… De la lucrurile mici, de la toleranțele mici, de la gesturile mici de zâmbet când vreau să spun cuvinte urâte…, până la jertfirea de sine, jertfirea vieții. Răbdare. Acel „a duce pe umeri” (hypomone) al sfântului Paul: sfântul Paul vorbea despre „a purta pe umeri” ca virtute creștină. Răbdare. Fără răbdare, adică fără capacitatea de a pătimi, fără „a intra în răbdare”, o viață consacrată nu se poate susține, va fi la jumătate. De exemplu, fără răbdare se înțeleg războaiele interne dintr-o congregație, se înțeleg. Pentru că n-au avut răbdarea de a se suporta unul pe altul și învinge partea mai puternică, nu întotdeauna cea mai bună; și chiar și aceea care este învinsă, nici ea nu este cea mai bună, pentru că este nerăbdătoare. Fără răbdare, se înțeleg aceste carierisme în capitulurile generale, acest a „trage după” mai înainte… pentru a da două exemple. Voi nu știți cantitatea de probleme, de războaie interne, de certuri care vin de la mons. Carballo! [secretarul Congregației]. Dar el este din Galiția, el este capabil să suporte asta! Răbdare. Să se suporte unul pe altul.

Dar nu numai răbdare în viața comunitară: răbdare în fața suferințelor lumii. A purta pe umeri problemele, suferințele lumii. „A intra în răbdare”, așa cum Isus a intrat în răbdare pentru a realiza răscumpărarea. Acesta este un punct-cheie, nu numai pentru a evita aceste certuri interne care sunt un scandal, ci pentru a fi consacrat, pentru a putea discerne. Răbdarea.

Precum și răbdarea în fața problemelor comune din viața consacrată: ne gândim la numărul mic de vocații. „Nu știm ce să facem, pentru că nu avem vocații… Am închis trei case…”. Aceasta este plângerea de fiecare zi, voi ați auzit asta, ați auzit în urechi și în inimă. Nu vin vocațiile. Și când nu este această răbdare… Asta ce spun acum s-a întâmplat, se întâmplă: eu cunosc cel puțin două cazuri, într-o țară prea secularizată, care se referă la două congregații și două provincii respective. Provincia a început acel drum care este și un drum lumesc, al lui „ars bene moriendi”, atitudinea de a muri bine. Și ce înseamnă asta în provincia aceea, în cele două provincii ale celor două congregații diferite? A închidere admiterea la noviciat, și noi care suntem aici îmbătrânim până la moarte. Și congregația în acel loc s-a terminat. Și acestea nu sunt povești: vorbesc despre două provincii masculine care au făcut această alegere; provincii ale două congregații călugărești. Lipsește răbdarea și terminăm cu „ars bene moriendi”. Lipsește răbdarea și nu vin vocațiile? Vindem și ne alipim de bani pentru orice lucru se poate întâmpla în viitor. Acesta este un semnal, un semnal că suntem aproape de moarte: când o congregație începe să se alipească de bani. Nu are răbdarea și cade în a doua „p”, în lipsa de sărăcie.

Pot să mă întreb: asta ce s-a întâmplat în cele două provincii care au ales opțiunea „ars bene moriendi”, se întâmplă și în inima mea? Răbdarea mea s-a terminat și merg înainte supraviețuind? Fără răbdare nu putem fi mărinimoși, nu-l putem urma pe Domnul: obosim. Îl urmăm până la un anumit punct și la prima sau la a doua încercare, la revedere. Aleg „ars bene moriendi”; viața mea consacrată a ajuns până aici, aici închid inima și supraviețuiesc. Este în stare de har, da, cu siguranță. „Părinte, nu voi merge în iad?”. Nu, poate că nu vei merge. Dar viața ta? Ai lăsat posibilitatea de a fi tată și mamă de familie, de a avea bucuria copiilor, a nepoțeilor, toate acestea, pentru a termina așa? Această „ars bene moriendi” este eutanasia spirituală a unei inimi consacrate care nu mai reușește, nu are curajul de a-l urma pe Domnul. Și nu cheamă…

Am luat ca punct de plecare pentru a vorbi despre acest număr scăzut al vocațiilor: asta amărăște sufletul. „Nu au descendență”, era plângerea părintelui nostru Abraham: „Doamne, bogățiile mele vor fi moștenite de un străin”. Domnul i-a spus: „Ai răbdare. Vei avea un fiu” – „Dar la 90 de ani?”, și soția în spatele ferestrei care era ca – scuzați-mă – ca femeile: spiona de la fereastră – dar este o calitate a femeilor, aceasta, e bine, nu e rău -; zâmbea, pentru că se gândea: „Dar eu, la 90 de ani? Și soțul meu, aproape 100 de ani, vom avea un copil?”. „Răbdare”, a spus Domnul. Speranță. Înainte, înainte, înainte.

Fiți atenți la aceste trei „p”: rugăciunea, sărăcia și răbdarea. Fiți atenți. Și cred că-i vor plăcea Domnului alegeri – îmi permit cuvântul care nu-mi place – alegeri radicale în acest sens. Fie personale, fie comunitare. Dar a paria pe asta.

Vă mulțumesc pentru răbdarea pe care ați avut-o pentru a asculta această predică [râd, aplauze]. Vă mulțumesc. Și vă urez rodnicie. Nu se știe niciodată pe ce căi trece rodnicia mea, dar dacă tu te rogi, dacă ești sărac, dacă ești răbdător, fii sigur că vei fi rodnic. Cum? Domnul îți va arăta „pe partea cealaltă”; dar este rețeta pentru a fi rodnic. Vei fi tată, vei fi mamă: rodnicia. Este ceea ce urez vieții călugărești, să fie rodnici.

Mulțumesc! Continuați să studiați, să lucrați, să faceți propuneri bune, dar să fie mereu cu acea privire pe care o vrea Isus. Și când vă veți gândi la prima „p” [rugăciunea], gândiți-vă la mine și rugați-vă pentru mine. Mulțumesc!

Acum să o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria: „Bucură-te, Marie…”.

[Binecuvântarea]

O zi bună!