Discursul Papei adresat participanţilor la IMF

Discursul Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea
adresat participanților la Întâlnirea Mondială a Familiilor
Valencia, sâmbătă, 8 iulie 2006

Dragi frați și surori,

Sunt foarte bucuros să iau parte la această întâlnire de rugăciune, în care se dorește să se celebreze darul divin al familiei. Sunt aproape cu rugăciunea de toți cei care au trăit recent durerea acestui oraș, și cu speranța în Cristos Înviat, Cel care dă curaj și lumină chiar și în vremurile de imensă suferință umană.

Uniți de aceeași credință în Cristos, ne-am adunat aici, din atâtea părți ale lumii, ca o comunitate care, cu recunoștință și bucurie, dă mărturie despre faptul că ființele umane au fost create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu pentru a iubi, și că deplina împlinire umană se realizează doar atunci când ne dăruim cu sinceritate celorlalți. Familia este mediul privilegiat unde fiecare persoană învață să dea și să primească iubirea. De aceea Biserica își manifestă în mod constant grija pastorală față de această realitate, fundamentală pentru persoana umană. Astfel învață Magisteriul ei: „Dumnezeu, care este iubire și care l-a creat pe om din iubire, l-a chemat să iubească. Creând bărbatul și femeia, i-a chemat, în Căsătorie, la o intimă comuniune de viață și de iubire între ei, astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup” (Compendiul Catehismului Bisericii Catolice, nr. 337).

Acesta este un adevăr pe care Biserica îl proclamă neobosită lumii. Iubitul meu predecesor, Papa Ioan Paul al II-lea, spunea că „omul a fost creat ‘după chipul și asemănarea lui Dumnezeu’ nu doar prin propria umanitate, ci și prin comuniunea de persoane pe care bărbatul și femeia au format-o dintru început. […] Omul devine imagine a lui Dumnezeu nu atât prin unicitatea lui, cât prin comuniune” (Cateheza din 14 noiembrie 1979). De aceea am confirmat convocarea acestei a V-a Întâlniri Mondiale a Familiilor în Spania, mai exact în Valencia, oraș bogat în tradiții și mândru de credința creștină trăită și cultivată în atâtea familii.

Familia este o instituție intermediară între individ și societate, și nimic nu o poate înlocui total. Familia este ea însăși bazată înainte de toate pe o profundă relație interpersonală între soț și soție, susținută de iubire și de înțelegerea reciprocă. Pentru aceasta ea primește din plin ajutorul lui Dumnezeu în sacramentul căsătoriei, care presupune o adevărată vocație la sfințenie. Copiii trebuie să experimenteze mai mult armonia și iubirea între părinții lor, și nu neînțelegerile și discordia, deoarece iubirea dintre tată și mamă le oferă copiilor o mare siguranță pentru copii și îi învață frumusețea iubirii fidele și durabile.

Familia este un bun necesar pentru popoare, o temelie indispensabilă pentru societate și o mare comoară pentru soți de-a lungul întregii lor vieți. Este un bun de neînlocuit pentru copii, care trebuie să fie rodul iubirii, al totalei și generoasei dăruirii de sine a părinților. Proclamarea adevărului integral despre familie, fondată în căsătorie ca Biserică domestică și sanctuar al vieții este o mare responsabilitate a tuturor.

Tatăl și mama au rostit în fața lui Dumnezeu un „da” total, care constituie temelia sacramentului care îi unește. În același fel, pentru ca relația interioară a familiei să fie completă, este necesar ca ei să spună și un „da” de acceptare a copiilor pe care i-au născut sau i-au adoptat, și care au fiecare propria personalitate și propriul caracter. Astfel, copiii vor crește într-un climat de acceptare și de iubire, și după ce vor ajunge la o maturitate suficientă, vor dori să spună la rândul lor un „da” celor care le-au dat viață.

Provocările ridicate de societatea actuală, marcată de forțe centrifuge care acționează în special în mediile urbane, cer garanția că familiile nu sunt singure. O familie mică poate întâlni obstacole dificil de depășit dacă se simte izolată de restul rudelor și prietenilor. Comunitatea eclezială are de aceea datoria de a oferi susținere, încurajare și hrană spirituală care să întărească coeziunea familială, în special în încercări sau în momentele critice. În acest sens, este foarte important rolul parohiilor, dar și al diverselor asociații ecleziastice, chemate să colaboreze ca rețele de sprijin și mână de ajutor din partea Bisericii pentru creșterea în credință a familiilor.

Cristos ne-a arătat care este întotdeauna izvorul suprem al vieții tuturor, și deci și al vieții familiei: „Aceasta este porunca mea: să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit Eu. Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să își dea viața pentru prietenii săi” (Ioan 15,12-13). Însăși iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată peste noi în botez. De aceea familiile sunt chemate să trăiască același fel de iubire, pentru că Domnul face ca aceasta să fie posibilă ca noi, prin iubirea umană, sensibilă, iubitoare și milostivă ca cea a lui Cristos.

Împreună cu transmiterea credinței și a iubirii lui Dumnezeu, una dintre cele mai mari îndatoriri ale familiei este aceea de a forma persoane libere și responsabile. Pentru aceasta părinții trebuie să le dea treptat copiilor lor o libertate tot mai mare, ai cărei garanți sunt pentru o vreme. Dacă copiii văd că părinții lor – și la modul general adulții din jurul lor – trăiesc viața cu bucurie și entuziasm, în ciuda tuturor dificultăților, în ei va crește mai ușor bucuria profundă de a trăi, care îi va ajuta să depășească cu înțelepciune inevitabilele obstacole și probleme care sunt parte a existenței umane. Mai mult, când familiile nu sunt închise în ele însele, copiii ajung să învețe că fiecare persoană este demnă de a fi iubită, și că există o fraternitate fundamentală și universală între toate ființele umane.

Această a V-a Întâlnire Mondială ne invită să reflectăm asupra unei teme de o importanță specială, care comportă o mare responsabilitate pentru noi: „Transmiterea credinței în familie”. Această temă este foarte bine exprimată în Catehismul Bisericii Catolice: „Așa cum o mamă îi învață pe copiii ei să vorbească și prin însuși acest fapt să înțeleagă și să comunice, Biserica, Maica noastră, ne învață limbajul credinței, pentru a ne introduce în înțelegerea și viața de credință” (nr. 171).

Așa cum este simbolizat în liturgia botezului, prin înmânarea lumânării aprinse părinții devin parte a misterului noii vieți de fii ai lui Dumnezeu, dată copiilor lor în apa botezului.

Transmiterea credinței copiilor, cu ajutorul altor persoane și instituții, precum parohia, școala și asociațiile catolice, este o responsabilitate peste care părinții nu pot trece, nici nu o pot neglija sau delega în totalitate. „Familia creștină este numită Biserică domestică pentru că manifestă și înfăptuiește natura comunională și familială a Bisericii ca familie a lui Dumnezeu. Fiecare membru, conform propriului rol, exercită preoția baptismală, contribuind la a face din familie o comunitate de har și de rugăciune, o școală a virtuților umane și creștine, locul primei vestiri a credinței față de copii” (Compendiul Catehismului Bisericii Catolice, nr. 350). Mai mult: „Părtași la paternitatea divină, părinții sunt pentru copii primii responsabili ai educației și primii vestitori ai credinței. Eu au obligația de a-i iubi și a-i respecta pe copii ca persoane și ca fii ai lui Dumnezeu. […] Îndeosebi, au misiunea de a-i educa în credința creștină” (ibid., nr. 460).

Limbajul credinței se învață acasă, unde această credință crește și se întărește prin rugăciune și prin practica creștină. În lectura din Deuteronom am auzit rugăciunea repetată constant de poporul ales, Shema Israel, pe care Isus însuși a auzit-o și a recitat-o în casa Sa din Nazaret. El însuși a făcut referire la ea în perioada vieții Sale publice, după cum ne spune Evanghelia lui Marcu (12,29). Aceasta este credința Bisericii, care vine din iubirea lui Dumnezeu, prin intermediul familiilor voastre. A trăi deplinătatea acestei credințe, în noutatea ei minunată, este un mare dar. În momentele în care fața lui Dumnezeu pare ascunsă, a crede este însă dificil și presupune un mare efort.

Această întâlnire oferă un nou impuls pentru continuarea proclamării Evangheliei familiei, reafirmând validitatea și identitatea ei bazată pe căsătoria deschisă darului generos al vieții, unde copiii sunt însoțiți în creșterea lor trupească și spirituală. În acest mod se contracarează hedonismul foarte răspândit care banalizează relațiile umane și le golește de valoarea și de frumusețea lor autentică. Promovarea valorilor căsătoriei nu este un obstacol în calea bucuriei depline pe care bărbatul și femeia o întâlnesc în iubirea lor reciprocă. Credința și etica creștină nu urmăresc așadar să sufoce iubirea, ci să o facă mai sănătoasă, puternică și cu adevărat liberă. De aceea iubirea umană trebuie să fie purificată și să se maturizeze pentru a fi pe deplin umană și principiu al unei bucurii adevărate și durabile (cf. Discursului din San Giovanni in Laterano, 5 iunie 2006).

Îi invit așadar pe guvernanți și pe legislatori să reflecteze asupra beneficiilor evidente pe care căminele domestice în pace și armonie le asigură omului, familiei, centru nevralgic al societății, după cum amintește Sfântul Scaun în Carta Drepturilor Familiei. Obiectivul legilor este binele integral al omului, ca răspuns la nevoile și aspirațiile lui. Acest bine este un ajutor important pentru societate, de care nu poate fi privată, și este un scut și o purificare pentru popoare. Familia este de asemenea o școală a umanismului, care permite creșterea până la măsura deplină a umanității. În acest sens, experiența faptului de a fi iubiți de părinții lor îi ajută pe copii să devină conștienți de demnitatea proprie lor.

Copiii trebuie educați în credință, iubiți și apărați. Pe lângă drepturile lor fundamentale de a fi născuți și crescuți în credință, copiii au și dreptul la o casă, care își are ca model casa din Nazaret, și dreptul de a fi apărați de toate pericolele și amenințările.

În continuare mă voi adresa bunicilor, care sunt atât de importanți în familie. Ei pot să fie – și adesea sunt – garanții iubirii și ai tandreței de care fiecare ființă umană are nevoie să le primească și să le dea. Ei le oferă celor mici perspectiva timpului, și sunt memoria și bogăția familiilor. Sub nici o formă să nu fie excluși din mediul familial. Ei sunt o comoară care nu trebuie să le fie luată noilor generații, în special atunci când dau mărturie de credință în apropierea morții.

Doresc acum să recit o parte din rugăciunea pe care voi ați rostit-o, cerând reușita acestei Întâlniri Mondiale a Familiilor.

O, Dumnezeule, care în Sfânta Familie
ne-ai lăsat un mod perfect al vieții de familie
trăită în credință și în ascultare față de voința Ta.
Ajută-ne să fim exemple de credință și de iubire față de poruncile Tale.
Ajută-ne în misiunea noastră de a le transmite copiilor noștri credința.
Deschide inimile lor pentru ca să crească în ei
sămânța credinței pe care au primit-o la botez.
Întărește credința tinerilor noștri,
pentru ca ei să crească în cunoașterea lui Isus.
Fă să crească iubirea și fidelitatea în toate căsniciile,
în special în cele care trec prin momente de suferință sau de dificultate.
(…)
Uniți cu Iosif și cu Maria,
cerem acestea prin Isus Cristos, Fiul Tău, Domnul nostru. Amin.