Discursul Papei adresat participanţilor la Congresul Centrelor Naționale pentru Vocații din Bisericile din Europa

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat participanților la Congresul Centrelor Naționale
pentru Vocații din Bisericile din Europa

joi, 6 iunie 2019

Iubiți frați și surori,

Vă salut pe voi toți participanți la această întâlnire, care vrea să favorizeze punerea în practică a Sinodului Episcopilor dedicat tinerilor. Vă mulțumesc pentru munca pe care o duceți înainte în respectivele domenii de slujire, precum și pentru efortul de a vă confrunta și a împărtăși experiențele. Din partea mea, aș vrea să vă indic câteva linii pe care le am la inimă în mod deosebit. În exortația apostolică Christus vivit am încurajat să „creștem în sfințenie și în angajarea pentru propria vocație” (nr. 3). Vă încurajez și pe voi, care lucrați în așa-numitul „bătrân continent”, să credeți că „tot ceea ce este atins de Cristos devine tânăr și se umple de viață” (cf. ibid., 1).

Cele trei linii pe care vi le indic sunt: sfințenia, drept chemare care dă sens drumului întregii vieți; comuniunea, ca „humus” al vocațiilor în Biserică; vocația însăși, drept cuvânt-cheie de ocrotit, conjugându-l cu celelalte: „fericire”, „libertate”; și în sfârșit declinându-l ca specială consacrare.

Sfințenia

Discursul despre vocație ne face mereu să ne gândim la tineri, pentru că „tinerețea este perioada privilegiată a alegerilor de viață și a răspunsului la chemarea lui Dumnezeu” (Documentul final al Sinodului Episcopilor despre tineri, 140). Asta e bine, dar nu trebuie să uităm că vocația este un drum care durează toată viața. De fapt, vocația se referă la timpul tinereții în ceea ce privește orientarea și direcția de asumat ca răspuns la invitația lui Dumnezeu și se referă la viața adultă în orizontul rodniciei și al discernământului binelui de făcut. Viața este făcută pentru a aduce rod în caritate și asta se referă la chemarea la sfințenie pe care Domnul o face tuturor, fiecare prin propriul său drum (cf. Gaudete et exsultate, 10-11). Foarte des am considerat vocația ca o aventură individuală, crezând că se referă numai la „mine” și nu înainte de toate la „noi”. În realitate, „nimeni nu se mântuiește singur, ci devenim sfinți împreună” (cf. ibid., 6). „Viața unuia este legată de viața celuilalt” (Gen 44,30) și este necesar să ne îngrijim de această sfințenie comună de popor.

Comuniunea

Pastorația nu poate fi decât sinodală, adică să fie capabilă de a da formă unui „a merge împreună” (cf. Christus vivit, 206). Și sinodalitatea este fiică a comuniunii. Este vorba de a trăi mai mult filiația și fraternitatea, de a favoriza stima reciprocă, de a valoriza bogăția fiecăruia, de a crede că Cel Înviat poate realiza fapte minunate și prin rănile și fragilitățile care fac parte din istoria tuturor. Din comuniunea Bisericii se vor naște noi vocații. Adesea în comunitățile noastre, în familii, în preoțimi am gândit și am lucrat cu logici lumești, care ne-au divizat și despărțit. Asta aparține și câtorva trăsături ale culturii de astăzi și istoria politică grea a Europei este un avertisment și un stimulent. Numai recunoscându-ne cu adevărat comunități – deschise, vii, incluzătoare – vom deveni capabili de viitor. De asta le este sete tinerilor.

Vocația

Cuvântul „vocație” nu a expirat. L-am reluat la ultimul Sinod, în timpul tuturor fazelor. Însă destinația sa rămâne poporul lui Dumnezeu, predica și cateheza și mai ales întâlnirea personală, care este primul moment al vestirii Evangheliei (cf. Evangelii gaudium, 127-129). Cunosc câteva comunități care au ales să nu mai pronunțe cuvântul „vocație” în propunerile lor pentru tineret, deoarece consideră că tinerilor le este frică și nu participă la activitățile lor. Aceasta este o strategie falimentară: a elimina din vocabularul credinței cuvântul „vocație” înseamnă a-i mutila lexicul riscând, mai devreme sau mai târziu, să nu se mai înțeleagă. Avem nevoie – în schimb – de bărbați și de femei, laici și consacrați pasionați, arzători pentru întâlnirea cu Dumnezeu și transformați în umanitatea lor, capabili să anunțe cu viața fericirea care vine din vocația lor.

Fericirea

Acest lucru – a fi un semn bucuros – nu este deloc sigur, și totuși este problema cea mai importantă pentru timpul nostru, în care „zeița plângere” are mulți adepți și se mulțumesc cu bucurii trecătoare. În schimb fericirea este mai profundă, rămâne și atunci când dispar bucuria sau entuziasmul momentului, și atunci când vin dificultățile, durerea, descurajarea, dezamăgirea. Fericirea rămâne pentru că este Isus însuși, a cărui prietenie este indisolubilă (cf. Christus vivit, 154). „În fond – spunea papa Benedict – vrem un singur lucru: viața fericită, viața care este pur și simplu viață, pur și simplu fericire” (Enciclica Spe salvi, 11). Unele experiențe de pastorație a tineretului și vocațională confundă fericirea care este Isus cu bucuria emoționantă și anunță vocația ca în întregime luminoasă. Asta nu e bine, pentru că atunci când se intră în contact cu trupul suferind al umanității – proprii sau a altora -, această bucurie dispare. Alții induc ideea că a discerne propria vocație sau a merge în viața spirituală este o problemă de tehnici, de exerciții detaliate sau de reguli de urmat; în realitate, „viața pe care Dumnezeu ne-o oferă […] este o invitație de a face parte dintr-o istorie de iubire care se împletește cu istoriile noastre” (Christus vivit, 252).

Libertatea

Este adevărat că acest cuvânt „vocație” poate să le provoace frică tinerilor, pentru că adesea a fost confundat cu un proiect care elimină libertatea. În schimb, Dumnezeu susține mereu până la capăt libertatea fiecăruia (cf. ibid., 113). Este bine de amintit asta, mai ales când însoțirea personală sau comunitară declanșează dinamici de dependență sau, mai rău, de plagiere. Acest lucru este foarte grav, pentru că împiedică creșterea și consolidarea libertății, sufocă viața făcând-o infantilă. Vocația se recunoaște pornind de la realitate, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu și istoria, ascultând visele care inspiră deciziile, fiind uimiți când recunoaștem – la un moment dat – că ceea ce vrem cu adevărat este și ceea ce Dumnezeu vrea de la noi. De la uimirea acestui punct de întâlnire, libertatea se orientează spre o alegere care erupe iubire și voința de a face să crească zăgazuri capabile să conțină și să canalizeze spre o unică direcție toată energia proprie de viață.

Împreună

Vocația – am amintit deja – nu este niciodată numai „a mea”. „Adevăratele vise sunt visele lui «noi»” (Veghe cu tinerii italieni, 11 august 2018). Nimeni nu poate face o alegere de viață numai pentru sine; vocația este mereu pentru și cu alții. Cred că ar trebui să reflectăm mult asupra acestor „vise ale lui noi” pentru că se referă la vocația comunităților noastre de viață consacrată, la preoțimile noastre, la parohiile noastre, la grupurile noastre ecleziale. Domnul nu cheamă niciodată numai ca indivizi, ci mereu în cadrul unei fraternități pentru a împărtăși proiectul său de iubire, care este plural încă de la început pentru că este El însuși, Treime milostivă. Cred că este foarte rodnic să ne gândim la vocație în această perspectivă. Înainte de toate pentru că oferă o privire misionară împărtășită, după aceea pentru că reînnoiește conștiința că în Biserică nimic nu se face singuri; că suntem în cadrul unei lungi istorii orientați spre un viitor care este participare a tuturor. Pastorația vocațională nu poate să fie misiune numai a câtorva lideri, ci a comunității: „fiecare pastorație este vocațională, fiecare formare este vocațională și fiecare spiritualitate este vocațională” (Christus vivit, 254).

Vocații la o consacrare specială

„Dacă pornim de la convingerea că Duhul continuă să ridice vocații la preoție și la viața călugărească, putem «arunca din nou năvoadele» în numele Domnului, cu încredere deplină” (ibid., 274). Vreau să reafirm cu putere această certitudine a mea încurajându-vă să folosiți și mai multe energii în demararea de procese și în lărgirea spațiilor de fraternitate care fascinează (cf. ibid., 38) pentru că trăiește din Evanghelie.

Mă gândesc la multele comunități de viață consacrată care acționează capilar în caritate și în misiune. Mă gândesc la viața monastică, în care se înfig rădăcinile Europei și care încă este capabilă să atragă multe vocații, mai ales feminine: ea trebuie păstrată, valorizată și ajutată să se exprime pentru ceea ce este cu adevărat, școală de rugăciune și de comuniune. Mă gândesc la parohii, înrădăcinate în teritoriu și la forța lor de a evangheliza acest timp. Mă gândesc la angajarea sinceră a nenumărați preoți, diaconi, consacrați, consacrate și episcopi „care în fiecare zi se oferă cu onestitate și dedicare slujirii tinerilor. Lucrarea lor este o pădure care crește fără să facă zgomot” (ibid., 99).

Să nu vă fie frică să acceptați provocarea de a mai vesti vocația la viața consacrată și la slujirea primită prin hirotonire. Biserica are nevoie de asta! Și când tinerii întâlnesc bărbați și femei consacrați credibili, nu pentru că sunt perfecți, ci pentru că sunt marcați de întâlnirea cu Domnul, știu să guste o viață diferită și să se întrebe cu privire la vocația lor. „Biserica atrage și mai mult atenția tinerilor prin înrădăcinarea sa în Isus Cristos. De fapt, Cristos este acel Adevăr care face Biserica diferită de orice alt grup secular în care ei s-ar putea identifica” (Document pre-sinodal al tinerilor, 11).

Astăzi viața tuturor este fragmentată și uneori rănită; viața Bisericii nu este așa mai puțin. Înrădăcinarea în Cristos este calea maestră pentru a lăsa ca lucrarea sa să ne recompună. A însoți și a forma vocația înseamnă a consimți la lucrarea artizanală a lui Cristos care a venit să aducă vestea cea bună săracilor, să panseze rănile inimilor rănite, să proclame libertatea sclavilor și celor orbi vederea (cf. Lc 4,18). Așadar curaj! Cristos ne vrea vii!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 06.06.2019
Publicarea pe acest sit: 06.06.2019
Etichete: ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.