Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat la Întâlnire interreligioasă din Abu Dhabi,
Emiratele Arabe Unite,
4 februarie 2019
Al Salamò Alaikum! Pacea să fie cu voi!
Îi mulțumesc din inimă Alteței Sale Șeicul Mohammed bin Zayed Al Nahyan și doctorului Ahmad Al-Tayyib, mare imam de Al-Azhar, pentru cuvintele lor. Sunt recunoscător Consiliului Bătrânilor pentru întâlnirea pe care am avut-o puțin mai înainte, la moscheea șeicului Zayed.
Îl salut cordial și pe domnul Abd Al-Fattah Al-Sisi, președintele Republicii Arabe din Egipt, ținut al Al-Azhar. Salut cordial autoritățile civile și religioase și corpul diplomatic. Permiteți-mi și o mulțumire sinceră pentru primirea călduroasă pe care toți au rezervat-o mie și delegației noastre.
Mulțumesc și tuturor persoanelor care au contribuit să facă posibilă această călătorie și care au lucrat cu dăruire, entuziasm și profesionalism pentru acest eveniment: organizatorii, personalul de la protocol, cel de la siguranță și toți cei care în diferite moduri au dat contribuția lor „în culise”. O mulțumire specială domnului Mohamed Abdel Salam, fost consilier al marelui imam.
Din patria voastră mă adresez tuturor țărilor din această peninsulă, cărora doresc să le adresez salutul meu cel mai cordial, cu prietenie și stimă.
Cu suflet recunoscător față de Domnul, la al optulea centenar al întâlnirii dintre sfântul Francisc de Assisi și sultanul al-Malik al-K?mil, am primit oportunitatea de a veni aici ca un credincios însetat de pace, ca frate care caută pacea cu frații. A voi pacea, a promova pacea, a fi instrumente de pace: suntem aici pentru aceasta.
Logoul acestei călătorii reprezintă un porumbel cu o rămurică de măslin. Este o imagine care amintește de relatarea potopului primordial, prezentă în diferite tradiții religioase. Conform relatării biblice, pentru a feri omenirea de distrugere Dumnezeu îi cere lui Noe să intre în arcă împreună cu familia sa. Și noi astăzi, în numele lui Dumnezeu, pentru a salvgarda pacea, avem nevoie să intrăm împreună, ca o unică familie, într-o arcă aptă să poată brăzda mările lumii aflate în furtună: arca fraternității.
Punctul de plecare este să recunoaștem că Dumnezeu este la originea unicei familii umane. El, care este Creatorul a toate și al tuturor, vrea ca să trăim ca frați și surori, locuind în casa comună a creației pe care El ne-a dăruit-o. Se întemeiază aici, la rădăcinile umanității noastre comune, fraternitatea, ca „vocație conținută în planul creator al lui Dumnezeu”[1]. Ea ne spune că toți avem demnitate egală și că nimeni nu poate fi stăpân sau sclav al altora.
Nu poate fi onorat Creatorul fără a păstra sacralitatea fiecărei persoane și a fiecărei vieți umane: fiecare este la fel de prețios în ochii lui Dumnezeu. Pentru că El nu privește la familia umană cu o privire de preferință care exclude, ci cu o privire de bunăvoință care include. De aceea, a recunoaște fiecărei ființe umane aceleași drepturi înseamnă a glorifica Numele lui Dumnezeu pe pământ. Așadar, în numele lui Dumnezeu Creatorul trebuie condamnată fără ezitare orice formă de violență, pentru că este o profanare gravă a Numelui lui Dumnezeu a-l folosi pentru a justifica ura și violența împotriva fratelui. Nu există violență care să poată fi justificată religios.
Dușman al fraternității este individualismul, care se traduce în voința de a se afirma pe ei înșiși și propriul grup asupra celorlalți. Este o capcană care amenință toate aspectele vieții, chiar și prerogativa cea mai înaltă și înnăscută a omului, adică deschiderea la transcendent și religiozitatea. Adevărata religiozitate constă în a-l iubi pe Dumnezeu cu toată inima și pe aproapele ca pe noi înșine. Așadar, conduita religioasă are nevoie să fie purificată încontinuu de ispita frecventă de a-i considera pe ceilalți ca dușmani și adversari. Fiecare crez este chemat să depășească prăpastia dintre prieteni și dușmani, pentru a asuma perspectiva cerului, care îi îmbrățișează pe oameni fără privilegii și discriminări.
De aceea doresc să exprim apreciere pentru angajarea acestei țări în tolerarea și garantarea libertății de cult, ținând piept extremismului și urii. Făcând astfel, în timp ce se promovează libertatea fundamentală de a practica propriul crez, exigență intrinsecă pentru însăși realizarea omului, se veghează și ca religia să nu fie instrumentalizată și să riște, admițând violența și terorismul, să se nege pe ea însăși.
Desigur fraternitatea „exprimă și multiplicitatea și diferența care există între frați, deși sunt legați prin naștere și au aceeași natură și aceeași demnitate”[2]. Pluralitatea religioasă este exprimare a acestui lucru. În acest context atitudinea corectă nu este nici uniformitatea forțată, nici sincretismul conciliant: ceea ce suntem chemați să facem, fiind credincioși, este să ne angajăm pentru demnitatea egală a tuturor, în numele Milostivului care ne-a creat și în numele căruia trebuie căutată rezolvarea contrastelor și fraternitatea în diversitate. Aș vrea să reafirm aici convingerea Bisericii Catolice: „Nu-l putem invoca pe Dumnezeu, Tatăl tuturor oamenilor, dacă refuzăm să ne purtăm frățește față de vreunii dintre oameni, care sunt creați după chipul lui Dumnezeu”[3].
Totuși, se impun diferite interogative: cum să ne păzim reciproc în unica familie umană? Cum să alimentăm o fraternitate non-teoretică, ce să se traducă în autentică fraternitate? Cum să facem să prevaleze includerea celuilalt asupra excluderii în numele propriei apartenențe? Așadar, cum pot religiile să fie canale de fraternitate și nu bariere de separare?
Familia umană și curajul alterității
Dacă noi credem în existența familiei umane, rezultă că ea, ca atare, trebuie păzită. Ca în orice familie, asta are loc înainte de toate printr-un dialog zilnic și efectiv. El presupune propria identitate, la care nu trebuie nu trebuie abdicat pentru a fi pe plac celuilalt. Dar în același timp cere curajul alterității[4], care comportă recunoașterea deplină a celuilalt și a libertății sale și respectiva angajare de a mă dedica pentru ca drepturile sale fundamentale să fie afirmate mereu, pretutindeni și de oricine. Pentru că fără libertate nu mai suntem fii ai familiei umane, ci sclavi. Printre libertăți aș vrea să o subliniez pe cea religioasă. Ea nu se limitează numai la libertatea de cult, ci vede în celălalt într-adevăr un frate, un fiu din însăși umanitatea mea pe care Dumnezeu îl lasă liber și pe care prin urmare nicio instituție umană nu-l poate forța, nici măcar în numele său.
Dialogul și rugăciunea
Curajul alterității este sufletul dialogului, care se bazează pe sinceritatea intențiilor. De fapt, dialogul este compromis de ficțiune, care mărește distanța și suspiciunea: nu se poate proclama fraternitatea și apoi să se acționeze în sens opus. Conform unui scriitor modern, „cine se minte pe sine însuși și ascultă propriile minciuni, ajunge până acolo încât nu mai poate distinge adevărul, nici înlăuntrul său, nici în jurul său, și astfel începe să nu mai aibă stimă nici de sine însuși, nici de alții”[5].
În toate acestea nu se poate face abstracție de rugăciune: ea, în timp ce întrupează curajul alterității în privința lui Dumnezeu, în sinceritatea intenției, purifică inima de la concentrarea pe sine înseși. Rugăciunea făcută cu inima este reconstituitoare de fraternitate. De aceea, „cât privește viitorul dialogului interreligios, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să ne rugăm. Și să ne rugăm unii pentru alții: suntem frați! Fără Domnul, nimic nu este posibil; cu El, totul devine posibil! Fie ca rugăciunea noastră – fiecare după propria tradiție – să poată adera pe deplin la voința lui Dumnezeu, care dorește ca toți oamenii să se recunoască frați și să trăiască precum frații, formând marea familie umană în armonia diversităților”[6].
Nu există alternativă: ori vom construi împreună viitorul ori nu va fi viitor. Îndeosebi religiile nu pot renunța la misiunea urgentă de a construi punți între popoare și culturi. A venit timpul în care religiile să se dedice mai activ, cu curaj și îndrăzneală, fără ficțiuni, pentru a ajuta familia umană să maturizeze capacitatea de reconciliere, viziunea de speranță și itinerariile concrete de pace.
Educația și dreptatea
Astfel ne întoarcem la imaginea inițială a porumbelului păcii. Și pacea, pentru a-și lua zborul, are nevoie de aripi care să o susțină. Aripile educației și dreptății.
Educația – în latină indica extragerea, scoaterea în afară – înseamnă a aduce la lumină resursele prețioase ale sufletului. Este reconfortant să constatăm cum în această țară nu se investește numai asupra extragerii resurselor pământului, ci și asupra resurselor inimii, asupra educației tinerilor. Este o angajare care îmi doresc să continue și să se răspândească și în altă parte. Și educația are loc în relație, în reciprocitate. Alături de celebra maximă antică „cunoaște-te pe tine însuți” trebuie să alăturăm „cunoaște-l pe fratele”: istoria sa, cultura sa și credința sa, pentru că nu există cunoaștere adevărată de sine fără celălalt. Ca oameni, și mai mult ca frați, să ne amintim reciproc că nimic din ceea ce este uman nu poate să ne rămână străin[7]. Este important pentru viitor de a forma identități deschise, capabile să învingă tentația de a se concentra asupra lor și de a se înțepeni.
A investi asupra culturii favorizează o descreștere a urii și o creștere a civilizației și a prosperității. Educația și violența sunt invers proporționale. Institutele catolice – bine apreciate și în această țară și în regiune – promovează această educație la pace și la cunoașterea reciprocă pentru a preveni violența.
Tinerii, adesea înconjurați de mesaje negative și fake news, au nevoie de a învăța să nu cedeze în fața seducțiilor materialismului, a urii și a prejudecăților; de a învăța să reacționeze la nedreptate precum și la experiențele dureroase din trecut; de a învăța să apere drepturile celorlalți cu aceeași vigoare cu care apără propriile drepturi. Într-o zi, ei vor fi cei care ne judecă: bine, dacă le vom fi dat baze solide pentru a crea noi întâlniri de civilizații; rău, dacă le vom fi lăsat numai miraje și perspectiva dezolată de ciocniri nefaste de necivilizații.
Dreptatea este a doua aripă a păcii, care adesea nu este compromisă de fiecare episod, ci este devorată lent de cancerul nedreptății.
Așadar, nu se poate crede în Dumnezeu și a nu încerca să se trăiască dreptatea cu toți, conform regulii de aur: „tot ce vreți ca oamenii să facă pentru voi, faceți și voi pentru ei, căci aceasta este Legea și Profeții” (Mt 7,12).
Pacea și dreptatea sunt inseparabile! Profetul Isaia spune: „Lucrarea judecății va fi pacea” (32,17). Pacea moare atunci când divorțează de dreptate, dar dreptatea este falsă dacă nu este universală. O dreptate îndreptată numai spre cei din familie, spre compatrioți, spre cei care mărturisesc aceeași credință este o dreptate șchioapă, este o dreptate mascată!
Religiile au și misiunea de a aminti că aviditatea profitului face inima inertă și că legile pieței actuale, cerând totul și imediat, nu ajută întâlnirea, dialogul, familia, dimensiuni esențiale ale vieții care au nevoie de timp și de răbdare. Religiile să fie glas al celor din urmă, care nu sunt statistici ci frați și să fie de partea săracilor; să vegheze ca sentinele de fraternitate în noaptea conflictelor, să fie referințe vigilente pentru ca omenirea să nu închidă ochii în fața nedreptăților și să nu se resemneze niciodată în fața prea multelor drame ale lumii.
Deșertul care înflorește
După ce am vorbit despre fraternitate ca arcă a păcii, acum aș vrea să mă inspir dintr-o a doua imagine, cea a deșertului, care ne învăluie.
Aici, în puțini ani, cu clarviziune și înțelepciune, deșertul a fost transformat într-un loc prosper și ospitalier; deșertul a devenit, din obstacol de netrecut și inaccesibil, loc de întâlnire între culturi și religii. Aici deșertul a înflorit, nu numai pentru câteva zile pe an, ci pentru mulți ani în viitor. Această țară, în care nisipul și zgârie-norii se întâlnesc, continuă să fie o importantă răscruce între Occident și Orient, între Nordul și Sudul planetei, un loc de dezvoltare, unde spații odinioară neospitaliere rezervă locuri de muncă pentru persoane din diferite națiuni.
Totuși, și dezvoltarea are adversarii săi. Și dacă dușman al fraternității era individualismul, aș vrea să arăt ca obstacol în calea dezvoltării indiferența, care ajunge să transforme realitățile înfloritoare în ținuturi pustii. De fapt, o dezvoltare pur utilitaristă nu dă progres real și durabil. Numai o dezvoltare integrală și bine unită împreună dispune un viitor demn al omului. Indiferența împiedică să se vadă comunitatea umană dincolo de câștiguri și pe fratele dincolo de munca pe care o desfășoară. De fapt, indiferența nu privește la ziua de mâine; nu se interesează de viitorul creației, nu are grijă de demnitatea străinului și de viitorul copiilor.
În acest context mă bucur că tocmai aici la Abu Dhabi, în noiembrie 2018, a avut loc primul Forum al Alianței Interreligioase pentru Comunități mai Sigure, despre demnitatea copilului în era digitală. Acest eveniment a primit mesajul lansat, cu un an înainte, la Roma în Congresul internațional cu aceeași temă, căruia i-am dat tot sprijinul meu și încurajarea mea. Deci mulțumesc tuturor liderilor care se angajează în acest domeniu și asigur sprijinul, solidaritatea și participarea mea și a Bisericii catolice pentru această cauză foarte importantă a protecției minorilor în toate exprimările sale.
Aici, în deșert, s-a deschis o cale de dezvoltare fecundă care, pornind de la muncă, oferă speranțe multor persoane din diferite popoare, culturi și crezuri. Între ele, și mulți creștini, a căror prezență în regiune dăinuie de secole din urmă, au găsit oportunități și au adus o contribuție semnificativă la creșterea și la bunăstarea țării. În afară de capacitățile profesionale, aduc aici caracterul genuin al credinței lor. Respectul și toleranța pe care le întâlnesc, precum și necesarele locuri de cult unde se roagă, le permit acea maturizare spirituală care merge după aceea în folosul întregii societăți. Încurajez să se continue pe acest drum, pentru ca aceia care trăiesc aici sau sunt în trecere să păstreze nu numai imaginea marilor lucrări înălțate în deșert, ci a unei națiuni care include și îmbrățișează pe toți.
Cu acest spirit, nu numai aici, ci în toată iubita și nevralgica regiune medio-orientală, doresc oportunități concrete de întâlnire: societăți în care persoane de diferite religii să aibă același drept de cetățenie și în care numai violenței, în orice formă a sa, să-i fie luat acest drept.
O conviețuire fraternă, întemeiată pe educație și pe dreptate; o dezvoltare umană, edificată pe includerea primitoare și pe drepturile tuturor: acestea sunt semințele de pace, pe care religiile sunt chemate să le facă să încolțească. Lor, probabil ca niciodată în trecut, le revine, în această delicată perioadă istorică, o misiune care nu mai poate fi amânată: să contribuie activ la demilitarizarea inimii omului. Cursa înarmărilor, extinderea propriilor zone de influență, politicile agresive în defavoarea celorlalți nu vor aduce niciodată stabilitate. Războiul nu știe să creeze altceva decât mizerie, armele nu știu să creeze altceva decât moarte!
Fraternitatea umană cere de la noi, reprezentanți ai religiilor, obligația de a elimina orice nuanță de aprobare din cuvântul război. Să o redăm cruzimii sale mizerabile. Sub ochii noștri sunt consecințele sale nefaste. Mă gândesc îndeosebi la Yemen, la Siria, la Irak și la Libia. Împreună, frați în unica familie umană voită de Dumnezeu, să ne angajăm împotrivă logicii puterii armate, împotriva monetizării relațiilor, a armării granițelor, a ridicării de ziduri, a oprimării săracilor; la toate acestea să opune forța dulce a rugăciunii și angajarea zilnică în dialog. Faptul că suntem astăzi împreună să fie un mesaj de încredere, o încurajare pentru toți oamenii de bunăvoință, pentru ca să nu capituleze în fața potopurilor violenței și a deșertificării altruismului. Dumnezeu este cu omul care caută pacea. Și din cer binecuvântează fiecare pas care, pe acest drum, se face pe pământ.
Note:
[1] Benedict al XVI-lea, Discurs adresat noilor ambasadori pe lângă Sfântul Scaun, 16 decembrie 2010.
[2] Mesaj pentru celebrarea Zilei Mondiale a Păcii 1 ianuarie 2015, 2.
[3] Declarație despre relațiile Bisericii cu religiile necreștine Nostra aetate, 5.
[4] Cf. Discurs adresat participanților la Conferința Internațională pentru Pace, Al-Azhar Conference Centre, Cairo, 28 aprilie 2017.
[5] F.M. Dostoevskij, I fratelli Karamazov, II, 2, Milano 2012, 60.
[6] Audiență generală interreligioasă, 25 octombrie 2015.
[7] Cf. Terențiu, Heautontimorumenos I, 1, 25.
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 04.02.2019
Publicarea pe acest sit: 04.02.2019
Etichete: Discursuri, Papa F, Emiratele Arabe Unite