Discursul Papei adresat comunității Seminarului Pontifical Regional din Marche „Pius al XI-lea” din Ancona

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
Seminarului Pontifical Regional
din Marche „Pius al XI-lea” din Ancona

joi, 10 iunie 2021

Iubiți frați,

Sunt bucuros să primesc comunitatea voastră a Seminarului Pontifical Regional din Marche „Pius al XI-lea”. Îi mulțumesc rectorului pentru cuvintele sale de salut: este entuziast rectorul acesta! Întâlnirea noastră are loc în anul dedicat Sfântului Iosif și acest lucru mă face să împărtășesc câteva gânduri despre vocație inspirate de „această figură extraordinară, atât de apropiată de condiția umană a fiecăruia dintre noi” (Scrisoarea apostolică Patris corde, 8 decembrie 2020) și apropiată și de chemarea pe care Dumnezeu a voit să ne-o adreseze.

Îmi place să-mi imaginez Seminarul ca Familia din Nazaret, în care Isus a fost primit, păzit și format în vederea misiunii încredințate lui de Tatăl. Fiul lui Dumnezeu a acceptat să se lase iubit și condus de părinți umani, Maria și Iosif, învățându-ne pe fiecare dintre noi că fără docilitate nimeni nu poate să crească și să se formeze. Aș vrea să subliniez asta, pentru că nu se vorbește atât despre docilitate. A fi docili este un dar pe care trebuie să-l cerem; docilitatea este o virtute care nu numai că trebuie obținută, ci trebuie primită. Este important ca fiecare dintre voi să se întrebe mereu: „Sunt docil? Sunt rebel, sau nu-mi pasă de nimic, fac ceea ce îmi pasă?” Nu: docil este o atitudine constructivă a propriei vocații, precum și a propriei personalități. Fără docilitate, nimeni nu poate crește și nu se poate maturiza. De fapt, Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis afirmă că preotul este un discipol aflat încontinuu pe drum urmându-l pe Învățătorul și, de aceea, formarea sa este un proces în evoluție, început în familie, continuat în parohie, consolidat în Seminar și care durează toată viața. Figura Sfântului Iosif este cel mai frumos model la care formatorii voștri sunt chemați să se inspire în păzirea și îngrijirea vocației voastre. Așadar, lor vreau să mă adresez înainte de toate.

Iubiți frați din Conferința Episcopală din Marche, primi responsabili ai formării acestor tineri; iubite rector, director spiritual și formatori, fiți pentru seminariștii voștri ceea ce a fost Iosif pentru Isus! Ei pot învăța mai mult de la viața voastră decât de la cuvintele voastre, așa cum s-a întâmplat în casa din Nazaret, unde Isus s-a format la școala „curajului creativ” a lui Iosif. Să învețe docilitatea din ascultarea voastră; hărnicia din dedicarea voastră; generozitatea față de săraci din mărturia sobrietății și disponibilității voastre; paternitatea grație afectului vostru viu și cast. „Alături de apelativul de tată, tradiția a pus lui Iosif și acela de «preacurat». Nu este o indicație pur afectivă, ci sinteza unei atitudini care exprimă contrariul posesiei. Curăția este libertatea de posesie în toate domeniile vieții. Numai atunci când o iubire este curată, este cu adevărat iubire. Iubirea care vrea să posede, la sfârșit devine mereu periculoasă, închide, sufocă, face nefericiți” (Scrisoarea apostolică Patris corde).

Și acum, dragi seminariști, doresc să mă adresez vouă, cărora Biserica vă cere să urmați exemplul lui Isus care se lasă educat cu docilitate de Iosif. El, încă de când era copil, a trebuit să experimenteze truda pe care o comportă fiecare drum de creștere, să-și pună marile întrebări ale vieții, să înceapă să-și asume responsabilitățile sale și să ia propriile decizii. Însă el era Dumnezeu, nu avea nevoie, nu: el a învățat, dar a învățat în mod serios, nu s-a prefăcut că învață: nu, a învățat. Da, era Dumnezeu, dar era om adevărat: a parcurs toate etapele de creștere ale unui om. Probabil că n-am reflectat îndeajuns asupra tânărului Isus, angajat să discearnă propria vocație, să asculte și să se destăinuiască lui Maria și Iosif, să dialogheze cu Tatăl pentru a înțelege misiunea sa.

Și pentru voi Seminarul este precum casa din Nazaret, în care Fiul lui Dumnezeu a învățat de la părinți umanitatea și apropierea. Nu vă mulțumiți să fiți pricepuți în folosirea lui social și a media pentru a comunica. Numai transformați de cuvântul lui Dumnezeu veți putea comunica toate cuvintele de viață. Lumea este însetată de preoți în măsură să comunice bunătatea Domnului celui care a experimentat păcatul și eșecul, de preoți experți în umanitate, de păstori dispuși să împărtășească bucuriile și trudele fraților, de oameni care se lasă marcați de strigătul celui care suferă. Luați umanitatea lui Isus din evanghelie și din tabernacol, căutați-o în viețile sfinților și ale atâtor eroi ale carității, gândiți-vă la exemplul genuin al celor care v-au transmis credința, la bunicii voștri, la părinții voștri. Deja Paul spunea asta iubitului său discipol Timotei: „Amintește-ți de mama ta și de bunica ta, de rădăcinile tale”. Și citiți și acei scriitori care au știut să privească înlăuntrul sufletului uman; mă gândesc, de exemplu, la Dostoievski, care în evenimentele triste ale durerii pământești a știu să dezvăluie frumusețea iubirii care mântuiește. Însă vreunul dintre voi va putea spune: Dar ce treabă are Dostoievski aici? Acesta este pentru literați! Nu, nu: este pentru a crește în umanitate. Citiți-i pe marii umaniști. Un preot poate să fie foarte disciplinat, poate să fie capabil să explice bine teologia, și filozofia și atâtea lucruri. Însă, dacă nu este uman, nu este de folos. Să iasă afară, să fie profesor. Însă, dacă nu este uman, nu poate să fie preot: îi lipsește ceva. Îi lipsește limba? Nu, poate să vorbească. Îi lipsește inima; experți în umanitate!

Așadar, Seminarul nu trebuie să vă îndepărteze de realitate, de pericole și cu atât mai puțin de ceilalți, ci, dimpotrivă, să vă faceți să deveniți mai apropiați de Dumnezeu și de frați. Între zidurile Seminarului dilatați granițele inimii – inima dilatată -, extindeți-le la toată lumea, pasionați-vă de ceea ce „apropie”, pasionați-vă de ceea ce apropie, de ceea ce „deschide”, de ceea ce „duce la întâlnire”. Să nu aveți încredere în experiențele care duc la intimisme sterile, în „spiritualismele mulțumitoare”, care par să dea mângâiere și în schimb duc la închideri și rigidități. Și aici mă opresc un pic. Rigiditatea, este un pic la modă, astăzi; și rigiditatea este una din manifestările clericalismului. Clericalismul este o pervertire a preoției: este o pervertire. Și rigiditatea este una din manifestări. Când eu găsesc un seminarist sau un preot tânăr rigid, spune „acestuia îi se întâmplă ceva urât înăuntru”. În spatele oricărei rigidități este o problemă gravă, pentru că rigiditatea este lipsită de umanitate.

În sfârșit, aș vrea să vă sugerez câteva idei referitoare la cele patru dimensiuni ale formării: umană, spirituală, intelectuală și pastorală. Și aceste patru dimensiuni merg împreună, și una acționează asupra alteia: dimensiune umană, dimensiune spirituală, dimensiune intelectuală și pastorală. Înainte de toate, nu vă distanțați de umanitatea voastră, nu lăsați în afara ușii Seminarului complexitatea lumii voastre interioare, a sentimentelor și a afectivității voastre: nu le lăsați în afară; nu vă închideți în voi înșivă atunci când trăiți un moment de criză sau de slăbiciune: tocmai umanitatea vorbește despre asta. Deschideți-vă în toată sinceritatea față de formatorii voștri, luptând împotriva oricărei forme de falsități interioare. Cei care au fața Fericitei Imelda și înăuntru sunt un dezastru: nu, aceasta este falsitate interioară. A nu o face pe îngerașul, nu. Cultivați relații curate, bucuroase, umane eliberatoare, depline, capabile de prietenie, capabile de sentimente, capabile de rodnicie.

Dimensiune spirituală, spiritualitatea: rugăciunea să nu fie ritualism – cei rigizi ajung în ritualism, mereu; rugăciunea să fie ocazie de întâlnire personală cu Dumnezeu. Și, dacă tu te superi pe Dumnezeu, fă asta: pentru că supărarea pe un tată este un mod de a comunica iubire. Nu-ți fie frică: el înțelege limbajul acela, este tată – întâlnire personală cu Dumnezeu, de dialog și destăinuire cu el. Vegheați pentru ca să nu se întâmple ca liturgia și rugăciunea comunitară să devină celebrare a noastră înșine. Odată am mers să cumpăr cămăși – când mai puteam să ies, acum nu pot – într-un magazin de îmbrăcăminte ecleziastică. Era un tânăr, seminarist sau preot, care căuta haine. Eu mă uitam la el: se privea în oglindă. Și mi-a venit această frază: acesta se celebrează pe el însuși, și același lucru îl va face la altar. Vă rog, fiecare celebrare liturgică să nu fie o celebrare a noastră înșine. Îmbogățiți rugăciunea cu fețe. Simțiți-vă deja de acum mijlocitori pentru lume.

Studiul – a treia dimensiune – să vă ajute să intrați cu conștiință și competență în complexitatea culturii și a gândirii contemporane, să nu vă fie frică de ea, să nu fiți ostili față de ea. Să nu vă fie frică. „Dar, părinte, trăim un timp marcat de o gândire ateistă” – Dar, tu trebuie să înțelegi asta, trebuie să dialoghezi și trebuie să proclami credința ta și să-l proclami pe Isus Cristos acestei lumi, acestei gândiri. Acolo trebuie întrupată înțelepciunea evangheliei. Și provocarea misiunii care vă așteaptă cere, astăzi mai mult ca oricând, competență și pregătire. Astăzi mai mult ca oricând: este nevoie de studiu, competență, pregătire pentru a vorbi cu această lume.

Și formarea pastorală, a patra dimensiune, să vă determine să mergeți cu entuziasm în întâmpinarea oamenilor. Suntem preoți pentru a sluji poporul lui Dumnezeu, pentru a ne îngriji de rănile tuturor, în special ale celor săraci. Disponibilitate față de ceilalți: aceasta este dovada sigură a da-ului spus lui Dumnezeu. Și fără clericalism, am spus deja asta. A fi discipoli ai lui Isus înseamnă a ne elibera de noi înșine și a ne conforma cu însăși sentimentele sale, cu el care a venit „nu pentru a fi slujit, ci pentru a sluji” (cf. Mc 10,45).

Adevăratul păstor nu se dezlipește de poporul lui Dumnezeu: în poporul lui Dumnezeu, sau în față – pentru a arăta drumul – sau la mijloc, pentru a-l înțelege mai bine, sau în spate, pentru a-i ajuta pe cei care rămân un pic în urmă, precum și pentru a lăsa un pic ca poporul, ca turma, cu flerul să ne arate unde sunt noile pășuni. Adevăratul păstor trebuie să se miște încontinuu în aceste trei locuri: în față, la mijloc și în spate. Uneori eu văd cărți sau congrese despre preoție care ating acest lucru, acest aspect, acel aspect, acel aspect, acel aspect, acel aspect. E adevărat, trebuie studiate toate acestea, însă dacă toate aceste aspecte nu au rădăcinile în apartenența ta la sfântul popor credincios al lui Dumnezeu, sunt numai reflecții academice care nu sunt de folos. Tu ești preot al sfântului popor credincios al lui Dumnezeu, tu ești preot pentru că ai preoția baptismală și acest lucru nu-l puteți nega.

În sfârșit, aș vrea să le mulțumesc păstorilor voștri – vouă și colegilor voștri: mulțumesc – și comunităților voastre diecezane pentru mărturia de comuniune eclezială, dată fiind alegerea de a valoriza instituția interdiecezană și regională a Seminarului: acest lucru îmi place mult. Și din necesitate, pentru că o dieceză care are patru seminariști nu poate avea un seminar cu patru sau cinci sau șase seminariști: este nevoie de comunitate. Într-o epocă istorică în care se asistă – în afara ca și înăuntrul Bisericii – la închideri de factură „regionalistă”, experiența de comuniune pe care o trăiți este un exemplu frumos și pentru alte dieceze care, prin împărtășirea unui proiect formativ comun, vor fi ajutate să găsească formatori și profesori corespunzători pentru marea provocare a însoțirii vocaționale.

Și un ultim lucru. În aceste patru dimensiuni – intelectuală, pastorală, comunitară și spirituală – voi veți avea profesori, formatori, directori spirituali și trebuie să vorbiți cu ei. Însă căutați-i – în diecezele voastre – pe preoții bătrâni, cei care au înțelepciunea vinului bun, cei care cu mărturia vă vor învăța cum să rezolvați probleme pastorale, cei care, parohii fiind, cunoșteau numele tuturor, al fiecăruia dintre credincioșii lor, chiar și numele câinilor: asta mi-a spus-o unul dintre ei. Dar cum reușeați dumneavoastră – am spus eu – să cunoașteți, având patru parohii? „Eh, da, se poate”, mi-a spus cu umilință. Dar ați reușit să-i cunoașteți pe toți? „Da, eu cunoșteam pe fiecare dintre ei, chiar și numele câinilor”. Este bun. Un preot așa de apropiat, precum și așa de apropiat de tabernacol: îi privea pe toți cu credința și răbdarea lui Isus. Preoți bătrâni care au purtat pe umeri atâtea probleme ale oamenilor și au ajutat să trăiască mai mult sau mai puțin bine, și au ajutat pe toți să moară bine. Vorbiți cu acești preoți, care sunt comoara Bisericii. Atâția dintre ei sunt adesea uitați sau într-o casă de odihnă: mergeți ca să-i întâlniți. Sunt o comoară.

Sfântul Iosif să vă însoțească și Sfânta Fecioară Maria să vă păzească. Eu vă binecuvântez și voi, vă rog, rugați-vă pentru mine, pentru că această muncă nu este deloc ușoară! Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 10.06.2021
Publicarea pe acest sit: 10.06.2021
Etichete: , ,

Faci un comentariu sau dai un răspuns?