Discursul Papei adresat comunității de la Colegiul Pontifical Filipinez

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat comunității de la Colegiul Pontifical Filipinez
luni, 22 martie 2021

Dragi preoți, călugărițe și credincioși laici, care formați comunitatea Colegiului Pontifical Filipinez „de Nuestra Señora de la Paz y Buen Viaje„, sunt bucuros să vă întâlnesc la aniversarea celor 500 de ani de la prima vestire a credinței creștine în Filipine și a celebrării primei Sfinte Liturghii, care a fost la 31 martie 1561, în ziua de Paște. Și merită să fie amintită și o altă aniversare care vă privește, mai apropiată în timp: cea a întemeierii colegiului vostru la 29 iunie 1961. Sfântul Ioan al XXIII-lea l-a inaugurat personal la 7 octombrie în acel an. Îi mulțumim împreună Domnului pentru acești șaizeci de ani de formare sacerdotală, care au dat atâtor seminariști și preoți posibilitatea de a crește după inima lui Cristos pentru slujirea poporului lui Dumnezeu din Filipine.

Pornind de la aceste aniversări și date, aș vrea să împărtășesc cu voi câteva reflecții despre timp, din care este făcută viața voastră și care este un dar pe care Dumnezeu ni l-a oferit și l-a încredințat responsabilității noastre, pentru ca să știm să percepem ocazia pentru a spune „mulțumirile” noastre, pentru a face fapte bune și a privi înainte cu speranță. Și aș vrea să-i mulțumesc rectorului pentru cuvintele pe care ni le-a spus. Însă, scuzați-mă, eu credeam că era un tânăr din Acțiunea Catolică! Voi nu îmbătrâniți niciodată! Și sunt bucuros că este cu voi cardinalul [Tagle]. Și acesta este un lucru frumos. Să ne întoarcem asupra timpului.

Înainte de toate, să ne gândim la trecut, la istoria pe care fiecare persoană și fiecare realitate o poartă cu sine. A merge în urmă în timp, chiar multe secole, așa cum facem pentru nașterea Bisericii din Filipine, înseamnă a merge cu amintirea, mergând înapoi pe urmele celor care ne-au precedat, pentru a ne întoarce la originile credinței voastre cu sentimente de recunoștință și de uimire pentru ceea ce v-a fost dăruit. Fiecare aniversare dă oportunitatea de a răsfoi „albumul de familie” și de a aminti de unde venim, ce credință trăită și ce mărturii evanghelice ne-au permis să fim ceea ce suntem acum. Amintirea. Acea amintire deuteronomică; acea amintire care este mereu la baza vieții zilnice. Amintirea drumului parcurs… „Amintiți-vă, comemorați”, spunea Moise în Deuteronom. „Amintiți-vă timpurile, harurile lui Dumnezeu, nu uitați”. A aminti rădăcina. Paul îi spunea lui Timotei: „Amintește-ți de mama ta, de bunica ta”. Rădăcinile, amintirea. Și autorul Scrisorii către Evrei: „Amintiți-vă de pristinos dies, acele prime zile, și amintiți-vă de cei care v-au vestit evanghelia”. Un creștinism fără amintire este o enciclopedie, dar nu este viață.

Și acest lucru – amintirea – este valabil pentru un popor întreg, dar și pentru fiecare persoană. Fiecare dintre noi trebuie să meargă înapoi și să-și amintească mulții pași frumoși și urâți, buni și răi, dar să vadă mereu că acolo este Providența lui Dumnezeu. Privirea spre trecut ne face să-i amintim pe cei care cei dintâi ne-au făcut să ne îndrăgostim de Isus – un paroh, o soră, bunicii noștri, sau părinții – cărora le suntem datori cu cel mai mare dintre daruri. Și apoi pentru preoți este îndrăgită în mod deosebit amintirea descoperirii vocației, a momentului în care s-a spus primul, convinsul „da” la chemarea lui Dumnezeu, precum și a zilei hirotonirii.

Când vi se întâmplă să vă simțiți obosiți și descurajați – tuturor li se întâmplă asta – să vă simțiți dărâmați de vreo încercare sau insucces, priviți înapoi la istoria voastră, nu pentru a fugi într-un trecut „ideal”, ci pentru a regăsi elanul și emoția „primei iubiri”, cea a lui Ieremia (cf. Ier 2,2). Întoarcerea la prima iubire. Face bine să se reparcurgă trecerile lui Dumnezeu în viața noastră, toate momentele în care Domnul a intersectat drumul nostru, pentru a corecta, a încuraja, a relua, a reanima, a ierta. Astfel, ne este clar că Domnul nu ne-a părăsit niciodată, ne-a fost mereu alături în manieră când mai discretă, când mai evidentă, chiar și în momentele care ni s-au părut mai întunecate și mai aride.

Dacă trecutul oferă oportunitatea de a fi conștienți de soliditatea credinței noastre și a vocației noastre, viitorul lărgește orizonturile și este o școală de speranță. Viața creștină este prin natura sa proiectată spre viitor, cel apropiat, dar și cel mai îndepărtat, la sfârșitul timpurilor, când vom putea să-l întâlnim pe Cel Înviat care a mers ca să ne pregătească un loc în Casa Tatălui (cf. In 14,2).

Așa cum trecutul nu trebuie să fie o retragere intimistă, tot așa trebuie combătută ispita fugilor înainte, când nu trăim în pace prezentul nostru. Suntem în seminar și totul ne apasă, pentru că ne imaginăm cu va fi viața după hirotonire. Ne este încredințată o misiune pastorală și, la primele dificultăți, deja ne gândim la locul unde cu adevărat am putea să dăm ceea ce avem mai bun în noi înșine. Și așa mai departe, o precesiune păcătoasă asupra viitorului, imatură, pentru a scăpa de prezent. Adevăratul viitor este ancorat în prezent și în trecut. Și astfel atâția oameni, timp de ani sau o viață întreagă, nu ajung la convertire. Este un pic spiritul plângerilor: „și asta, asta, asta…”. Dar privește înainte, privește înapoi. Tu ai promisiunea. Tu ai lecția. Fă ca acum să fie o alianță care să te ducă înapoi, dar nu umbla în acel labirint al propriilor plângeri, al propriilor insatisfacții, al propriilor neplăceri. Acesta este începutul unei boli urâte, urâte, urâte care este amărăciunea sufletului.

Dragi preoți – dar poate fi valabil și pentru consacrați și pentru laici, dragilor – nu fiți oameni ai veșnicului mâine, care mută mereu înainte, într-o condiție ideală ipotetică – utopia rea – care mută momentul oportun și decisiv pentru a face ceva bun; și nu trăiți în perena condiție de „apnee”, limitându-vă să suportați prezentul și să așteptați ca să treacă. „Da, Doamne, mâine, mâine…”. Acel mâine bolnav.

În schimb, viitor în sens pozitiv înseamnă o privire profetică, o capacitate a discipolului care, fidel față de Învățător, pornind de la ceea ce are în fața sa, știe să vadă ceea ce încă nu există și se străduiește după propria vocație pentru a o realiza, ca instrument docil în mâinile lui Dumnezeu.

Și după ce am „călătorit” în trecut și în viitor, să ne întoarcem la prezent, unicul timp care acum este în mâinile noastre, de care suntem chemați să profităm pentru un drum de convertire și sfințire. Prezentul este momentul în care Dumnezeu cheamă, nu ieri, nu mâine: astăzi; suntem chemați să trăim ziua de astăzi, inclusiv contradicțiile, suferințele și mizeriile sale – și păcatele noastre -, care nu trebuie alungate sau evitate, ci asumate și iubite ca ocazii pe care Domnul ni le oferă pentru a fi mai intim uniți cu el și chiar pe cruce.

Și astăzi, dragi prieteni, este timpul concreteții. Ziua de astăzi este concretețe. Voi, preoții, sunteți la Roma pentru studiu și formare permanentă în comunitatea din acest colegiu. Nu vi se cere să regretați parohiile din care veniți, nici să vă imaginați funcțiile „prestigioase” pe care episcopul cu siguranță va voi să vi le încredințeze la întoarcerea voastră… Nu, asta nu! Aceasta este fantezie. În schimb, este vorba de a iubi această comunitate concretă, de a sluji frații pe care Dumnezeu i-a pus alături de voi – și a nu vorbi rău despre ei! -, de a percepe oportunitățile de practică pastorală care vă sunt date. Dat fiind motivul pentru care sunteți aici, este vorba de a fi serioși și silitori în studiu. Așa cum a spus predecesorilor voștri Sfântul Ioan Paul al II-lea, „prin angajarea voastră în studiu veți fi pregătiți să desfășurați slujirea cuvântului, proclamând misterul mântuirii clar și fără ambiguități, distingându-l de simplele opinii umane” (2 iunie 2001).

A cunoaște trecutul, proiectați în viitor, pentru a trăi mai bine prezentul, timp oportun pentru formare și pentru sfințire, primind oportunitățile pe care Domnul vi le dă de a-l urma și de a configura la el viața voastră, chiar fiind departe de Filipinele voastre iubite.

Închei cu cuvintele Sfântului Ioan al XXIII-lea, cele pe care le-a adresat în urmă cu șaizeci de ani primei comunități a Colegiului Filipinez, pentru ca toți preoții să poată găsi aici „fe y cultura en fuente abundante y ambiente fraternal, y así pertrechados volverán a su patria, como escogidos pregoneros de la verdad” [„credință și cultură în izvorul abundent și ambient fratern, și astfel echipați se vor întoarce în patria lor, ca vestitori aleși ai adevărului”] (Mesaj radio, 7 octombrie 1961). Mulțumesc!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 22.03.2021
Publicarea pe acest sit: 22.03.2021
Etichete: , ,

Lasă un răspuns