Directoriu pentru slujirea şi viaţa preoţilor

INTRODUCERE

Bogata experiență a Bisericii cu privire la slujirea și viața preoților, prezentată în diferite documente ale Magisteriului¹, a primit în zilele noastre o nouă contribuție datorată învățăturilor conținute în Îndemnul apostolic post-sinodal Pastores dabo vobis².

Publicarea acestui document ) în care Suveranul Pontif a vrut să-și unească glasul de episcop al Romei și de urmaș al lui Petru cu cea a Părinților Sinodali ) a însemnat, pentru preoți și pentru întreaga Biserică, începutul unui drum de fidelitate și de rodnicie întru aprofundarea și aplicarea conținutului acestuia. «Astăzi mai ales, sarcina pastorală prioritară a noii evanghelizări revine întregului Popor al lui Dumnezeu și cere un nou zel, metode noi și un nou limbaj pentru vestirea și pentru mărturia evanghelică. Ea cere ca preoții să se adîncească în mod radical și total în misterul lui Cristos și să fie capabili să realizeze un nou stil de viață pastorală»³.

Preoții sînt primii responsabili de această «nouă evangheliza­re» a celui de-al treilea Mileniu. Totuși, pentru a-și putea realiza misiunea, ei au nevoie să nutrească în ei înșiși o viață care să fie reflectarea pură a identității lor și să trăiască o unire de iubire cu Isus Cristos, Păstor suprem și veșnic, Cap, Învățător, Mire și Păstor al Bisericii sale, hrănindu-și spiritualitatea și slujirea printr-o formare permanentă completă.

Acest Directoriu s-a născut pentru a răspunde unor astfel de exigențe, la cererea a numeroși episcopi în cursul Sinodului din 1990 și cu ocazia consultării generale a episcopatului inițiată de acest Dicasteriu.

Pentru elaborarea acestui document s-a ținut cont în același timp de sugestiile episcopatului mondial, consultat în mod expres; de ideile care au apărut în cursul lucrărilor reuniunii plenare a Congregației, ce a avut loc la Vatican, în octombrie 1993; și, în sfîrșit, de reflecțiile a numeroși teologi, canoniști și experți în materie, provenind din diverse orizonturi geografice și inserați în situațiile pastorale actuale.

S-a urmărit să se propună elemente practice care să poată servi unor inițiative care contribuie la unitatea de acțiune. Cu toate acestea, s-a evitat intrarea în detaliile pe care numai practicile locale legitime și condițiile reale ale fiecărei dieceze sau Conferințe episcopale vor putea să le sugereze în mod util prudenței și zelului păstorilor. Avînd în vedere natura de Directoriu a acestui docu­ment, a apărut oportun, în împrejurările actuale, de a nu aminti decît elementele doctrinale ce contribuie la fundamentarea identității, spiritualității și formării permanente a preoților.

În consecință, acest document nu înțelege să ofere o expunere exhaustivă despre preoție, nici nu se vrea o simplă repetare a ceea ce a fost deja declarat în mod autentic de Magiste­riul Bisericii; vrea mai degrabă să răspundă principalelor întrebări de ordin doctrinal, disciplinar și pastoral pe care le pun în fața preoților provocările noii evanghelizări.

Astfel, de exemplu, am vrut să explicităm că adevărata identitate preoțească, așa cum a voit-o Dumnezeiescul Învățător și cum Biserica a trăit-o întotdeauna, nu este conciliabilă cu acele tendințe care ar vrea să suprime sau să golească de conținutul său realitatea preoției ministeriale. Am vrut să dăm o importanță deosebită temei specifice a comuniunii, exigență resimțită astăzi în mod deosebit, avînd în vedere incidența sa asupra vieții preotului. Se poate spune același lucru despre spiritualitatea sacerdotală, care a suferit în zilele noastre numeroase contralovituri provenind din dezvoltarea secularismului și dintr-o antropologie eronată. În sfîrșit, a apărut necesară oferirea cîtorva sfaturi pentru o formare permanentă potrivită în a-i ajuta pe preoți la trăirea vocației lor cu bucurie și cu responsabilitate.

Acest text este desigur destinat, prin intermediul episcopilor, tuturor preoților Bisericii de rit latin. Directivele pe care le conține îi privesc în special pe preoții din clerul secular diecezan; totuși, preoții membri ai Institutelor călugărești și ai Societăților de viață aposto­lică trebuie să țină cont de multe dintre ele, cu adaptările necesare. Dorim ca acest Directoriu să fie un ajutor fiecărui preot pentru aprofundarea propriei identități și pentru îmbogățirea spiritualității personale; o încurajare pentru activitatea sa și pentru formarea sa permanentă, căci preotul este el însuși primul actor al acesteia. Sperăm de asemenea că va sluji ca referință pentru un apostolat vast și autentic, spre binele Bisericii și al lumii întregi.

Congregația pentru Cler, Joia Sfîntă 1994,

José T. cardinal SANCHEZ, Prefect

Crescenzio SEPE, Secretar

 

CAPITOLUL I

IDENTITATEA PREOTULUI

Preoția ca dar

1. Întreaga Biserică se face părtașă de ungerea sacerdotală a lui Cristos în Duhul Sfînt. În Biserică, într-adevăr, toți creștinii devin «preoție sfîntă și regească spre a aduce jertfe spirituale, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos (…) și spre a vesti în lume bunătățile Celui ce i-a chemat din întuneric la minunata sa lumină" (cf. 1 Pt 2, 5-9)⁴. În Cristos, întregul Trup mistic este unit cu Tatăl prin Duhul Sfînt, în vederea mîntuirii tuturor oamenilor.

Cu toate acestea, Biserica nu poate împlini singură această misiune: întreaga sa activitate are în mod instrinsec nevoie de împărtășirea cu Cristos, Capul Trupului său. Legată indisolubil de Domnul său, ea primește mereu harul și adevărul, călăuzirea și spriji-nul, ca să poată fi pentru toți și pentru fiecare «semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc»⁵.

Preoția ministerială își găsește rațiunea de a fi în această perspectivă a unirii vitale a Bisericii cu Cristos. Într-adevăr, datorită acestui ministeriu, Domnul continuă să exercite în mijlocul Poporului său funcțiile care-i revin numai Lui în calitate de Cap al Trupului său. În consecință, preoția ministerială vădește activitatea proprie a lui Cristos-Capul și dovedește că El nu și-a părăsit Biserica, ci continuă să-i dea viață datorită preoției Sale veșnice. Din acest motiv, Biserica socotește preoția ministerială ca pe un dar care îi este făcut în slujirea unora dintre credincioșii ei.

Acest dar, instituit de Cristos pentru a continua misiunea sa mîntuitoare, a fost conferit mai întîi Apostolilor și se continuă în Biserică prin urmașii acestora, episcopii.

Rădăcina sacramentală

2. Prin hirotonirea sacramentală, realizată prin impunerea mîinilor și prin rugăciunea de consacrare rostită de episcop, în preot se în-făptu­iește «o legătură ontologică specifică ce îl unește pe preot cu Cristos, Preotul Suprem și Bunul Păstor»⁶.

În consecință, identitatea preotului decurge din participarea sa specifică la preoția lui Cristos, prin care cel hirotonit devine, în Biserică și pentru Biserică, imagine reală, vie și transparentă a lui Cristos Preotul, «o reprezentare sacramentală a lui Cristos Cap și Păstor»⁷. Datorită acestei consacrări, preotul «primește darul unei "puteri" spirituale care este participarea la autoritatea cu care Isus Cristos, prin Duhul său, își călăuzește Biserica»⁸.

Această identificare sacramentală cu Preotul Suprem și Veșnic îl inserează în mod specific pe preot în misterul trinitar și, prin intermediul misterului lui Cristos, în Comuniunea ministerială a Bisericii, pentru a sluji Poporul lui Dumnezeu⁹.

Dimensiunea trinitară

În împărtășire cu Tatăl, cu Fiul și cu Duhul Sfînt

3. Dacă e adevărat că orice creștin prin botez este în comuniune cu Dumnezeu Unul și Întreit, este adevărat de asemenea că, datorită consacrării primite în sacramentul Preoției, preotul este așezat într-o relație deosebită și specifică cu Tatăl, cu Fiul și cu  Duhul Sfînt. În-tr-adevăr, «identitatea noastră își are originea ultimă în dragostea Tatălui. Sîntem uniți cu Fiul, trimiși de El, Preotul Suprem și Bunul Păstor, prin intermediul preoției ministeriale, prin acțiunea Duhului Sfînt. Viața și slujirea preoțească sînt o continuare a vieții și a acțiunii lui Cristos. Aceasta este identitatea noastră, adevărata noastră demnitate, izvorul bucuriei, certitudinea vieții noastre»¹⁰.

Identitatea, slujirea și existența preotului sînt așadar în mod esențial în relație cu cele Trei Persoane divine, în vederea slujirii preoțești a Bisericii.

În dinamica trinitară a mîntuirii

4. Preotul, «ca o continuare vizibilă și semn sacramental al lui Cristos în poziția pe care Cristos o are în fața Bisericii și a lumii, ca izvor nesecat și pururi nou de mîntuire»¹¹, se află inserat cu o res-pon­sa­bi­li­tate specifică în dinamica trinitară. Identitatea sa provine din ministerium Verbi et sacramentorum, care se află în relație esențială cu misterul iubirii mîntuitoare a Tatălui (cf. In 17, 6-9. 24; 1 Cor 1, 1; 2 Cor 1, 1), cu ființa preoțească a lui Cristos ) care îl alege și îl cheamă personal pe slujitorul său ca să rămînă cu El (cf. Mc 3, 15) ) și cu darul Duhului (In 20, 21), care comunică preotului puterea necesară pentru a da viață unei mulțimi de fii ai lui Dumne­zeu, chemați în unicul său Popor, în drum spre Împărăția lui Dumnezeu.

Relația intimă cu Treimea

5. Putem deduce de aici caracterul esențialmente «relațional» (cf. In 17, 11. 21)¹² al identității preotului. Harul și caracterul de neșters conferite prin ungerea sacramentală a Duhului Sfînt¹³ îl pun pe preot «în relație» personală cu Treimea, de vreme ce Ea este izvorul ființei și a acțiunii preoțești. Această relație trebuie să fie deci în mod necesar trăită de către preot în mod intim și personal, într-un dialog de adorație și de iubire cu cele Trei Persoane divine, conștient fiind că darul primit de el i-a fost conferit spre slujirea tuturor.

Dimensiunea cristologică

Identitatea specifică

6. Dimensiunea cristologică, ca și dimensiunea trinitară, provine direct din sacramentul care configurează ontologic cu Cristos Preot, Învățător, Sfințitor și Păstor al Poporului său¹⁴.

Credincioșii care, rămînînd în același timp inserați în preoția comună, sînt aleși și constituiți în preoția ministerială, primesc o participare de neșters la unica preoție a lui Cristos, pentru sfințirea, învățarea și conducerea întregului Popor al lui Dumnezeu. Astfel, pe de-o parte, preoția comună a credincioșilor și preoția ministerială sau ierarhică sînt ordonate în mod necesar una alteia, căci și una și cealaltă, fiecare în felul său, participă la unica preoție a lui Cristos; și, pe de altă parte, ele diferă în mod esențial una de cealaltă¹⁵.

În acest sens identitatea preotului este «nouă» în raport cu cea a tuturor creștinilor care, prin botez, participă împreună la unica preoție a lui Cristos și sînt chemați să-i dea mărturie pe întregul pămînt¹⁶. Specificitatea preoției ministeriale se situează în cadrul necesității tuturor credincioșilor de a adera la mijlocirea și la domnia lui Cristos, făcute vizibile în exercitarea preoției ministeriale.

În această identitate cristologică specifică, preotul trebuie să fie conștient că viața sa este un mister total inserat în misterul lui Cristos și al Bisericii, într-un mod nou și specific, și că aceasta îl angajează total în activitatea pastorală și îl înalță¹⁷.

În sînul Poporului lui Dumnezeu

7. Cristos îi asociază pe Apostoli la propria sa misiune: «Precum m-a trimis pe mine Tatăl, și eu vă trimit pe voi» (In 20, 21). Dimen-siunea misionară este ontologic prezentă în hirotonirea sacră. Preotul este ales, consacrat și trimis pentru a face astăzi eficientă această misiune veșnică a lui Cristos, al cărui reprezentant autentic și mesager devine: «Acela care vă ascultă pe voi, pe mine mă ascultă și cel care vă respinge, îl respinge pe Cel care m-a trimis» (Lc 10, 16).

Putem așadar să spunem că configurarea cu Cristos, prin intermediul consacrării sacramentale, îl definește pe preot în sînul Poporului lui Dumnezeu, făcîndu-l să participe ) într-un mod care îi este propriu ) la puterea sfințitoare, magisterială și pastorală a lui Isus Cristos însuși, Capul și Păstorul Bisericii¹⁸.

Acționînd in persona Christi Capitis, preotul devine slujitorul acțiunilor mîntuitoare esențiale; el transmite adevărurile necesare mîn-tuirii și paște Poporul lui Dumnezeu, călăuzindu-l spre sfințe­nie¹⁹.

Dimensiunea pneumatologică

Conținutul sacramental

8. În hirotonirea presbiterială, preotul a primit pecetea Duhului Sfînt care a făcut din el un om însemnat cu caracterul sacramental, spre a fi pentru totdeauna slujitor al lui Cristos și al Bisericii. Întărit de făgăduința că Mîngîietorul va rămîne «cu el în veac» (cf. In 14, 16-17), preotul știe că nu va pierde niciodată prezența și puterea lucrătoare a Duhului Sfînt, pentru a-și putea exercita slujirea și pentru a trăi iubirea pastorală ca pe o dăruire totală de sine pentru mîntuirea fraților săi.

Împărtășirea personală cu Duhul Sfînt

9. Tot Duhul Sfînt este cel care, în hirotonire, conferă preotului datoria profetică de a vesti și de a explica cu autoritate Cuvîntul lui Dumnezeu. Inserat în comuniunea Bisericii alături de întreg Ordinul preoțesc, preotul va fi călăuzit de Duhul Adevărului, pe care Tatăl l-a trimis prin Cristos, și care învață orice lucru, amintind tot ceea ce Isus a spus Apostolilor. În consecință, preotul, cu ajutorul Duhului Sfînt și datorită studiului Cuvîntului lui Dumnezeu din Scriptură, în lumina Tradiției și a Magisteriului²⁰, descoperă bogăția Cuvîntului pe care trebuie să-l vestească comunității ecleziale încredințate lui.

Invocarea Duhului Sfînt

10.    Prin puterea caracterului sacramental, identificîndu-și intenția cu cea a Bisericii, preotul este mereu în împărtășire cu Duhul Sfînt în celebrarea liturgiei și mai ales a Euharistiei și a celorlalte sacramente.

Într-adevăr, în fiecare sacrament Cristos este cel care acționează în favoarea Bisericii, prin Duhul Sfînt invocat în puterea sa eficientă de către preotul care celebrează in persona Christi²¹.

În consecință, celebrarea sacramentală își dobîndește eficiența în cuvîntul lui Cristos care a instituit-o și în puterea Duhului pe care Biserica îl invocă adesea prin epicleză.

Acest lucru este evident în mod deosebit în Rugăciunea euha-ristică, în care preotul, invocînd puterea Duhului Sfînt asupra pîinii și a vinului, rostește cuvintele lui Isus și actualizează misterul Trupului și al Sîngelui lui Cristos prezent în mod real.

Putere pentru a călăuzi comunitatea

11.    În sfîrșit, în împărtășirea Duhului Sfînt preotul află putere pentru a călăuzi comunitatea ce îi este încredințată și pentru a o menține în unitatea voită de Domnul²². Rugăciunea preotului către Duhul Sfînt poate lua ca model rugăciunea sacerdotală a lui Isus (cf. In 17). El trebuie deci să se roage pentru unitatea credincioșilor, ca ei să fie «una», pentru ca lumea să creadă că Tatăl l-a trimis pe Fiul pentru mîntuirea tuturor.

Dimensiunea ecleziologică

«În» Biserică și «în fața» Bisericii

12.    Cristos, izvor permanent și mereu nou de mîntuire, este misterul originar din care decurge misterul Bisericii, Trupul său și Mireasa sa, chemată de către Mire să fie semn și instrument de răscumpărare. Prin lucrarea încredințată Apostolilor și urmașilor lor, Cristos continuă să dea viață Bisericii sale.

Prin intermediul misterului lui Cristos, preotul, cînd își exercită slujirea în toată diversitatea sa, intră și în misterul Bisericii care «devine conștientă, în credință, că nu există prin ea însăși, ci prin harul lui Cristos în Duhul Sfînt»²³. Din acest motiv, deși inserat în Biserică, preotul se situează și față în față cu ea²⁴.

Participant într-un anumit fel

la sponsalitatea lui Isus Cristos

13.    Într-adevăr, sacramentul Preoției îl face pe preot să participe nu numai la misterul lui Cristos Preot, Învățător, Cap și Păstor, ci și, într-un anumit fel, la cel al lui Cristos «Slujitor și Mire al Biseri­cii»²⁵. Ea este «Trupul» lui și El a iubit-o și o iubește pînă la a se dărui pe sine pentru ea (cf. Ef 5, 25); El o regenerează și o purifică mereu prin Cuvînt și prin sacramente (cf. ibid., 5, 26); El se jertfește pentru a o înfrumuseța mereu mai mult (cf. ibid., 5, 27) și, în sfîrșit, o hrănește și îi poartă de grijă (cf. ibid., 5, 29).

Preoții ) colaboratori ai Ordinului episcopal ) care constituie cu episcopul lor un singur presbiteriu²⁶, participă într-un grad subordonat la jertfa unică a lui Cristos. Într-un anumit fel, ei participă de asemenea, după exemplul episcopului, la această dimensiune sponsală față de Biserică, bine semnificată în ritul hirotonirii episcopale prin înmînarea inelului²⁷.

Preoții care «în fiecare comunitate locală a credincioșilor îl fac prezent pe episcopul lor, cu care sînt uniți în încredere și generozita­te»²⁸, vor trebui să fie credincioși Miresei și, ca niște icoane vii ale lui Cristos Mirele, vor trebui să facă operant darul multiform făcut de Cristos Bisericii sale.

Prin această împărtășire cu Cristos Mirele, preoția ministerială este și ea constituită ) ca și Cristos, cu Cristos și în Cristos ) în acest mister de iubire mîntuitoare, la care participă și căsătoria dintre creștini.

Pentru că este chemat într-un act de iubire supranaturală absolut gratuită, preotul trebuie să iubească Biserica așa cum a iubit-o Cristos, consacrîndu-i toate energiile sale și dăruindu-se în dragostea pastorală pînă la a-și da zilnic propria viață.

Universalitatea preoției

14.    Porunca Domnului de a evangheliza toate neamurile (Mt 28, 18-20) constituie o altă dimensiune a ființei preotului în fața Bisericii²⁹. Trimis, missus de către Tatăl prin Cristos, preotul aparține «în mod nemijlocit» Bisericii universale³⁰, care are misiunea de a duce Vestea cea Bună «pînă la marginile pămîntului» (Fapte 1, 8)³¹.

«Darul spiritual pe care preoții l-au primit la hirotonire îi pre-gătește la o misiune de mîntuire de amploare universală»³². Într-ade-văr, prin Preoția și ministeriul primit, toți preoții sînt asociați Corpului episcopal și, în comuniune ierarhică cu acesta, slujesc întreaga Biserică, în funcție de vocația și harul lor specific³³. În consecință, apartenența la o Biserică locală realizată prin încardi­nare³⁴ nu trebuie să-l închidă pe preot într-o mentalitate îngustă și paricularistă, ci mai curînd să-l deschidă la slujirea altor Biserici. Întreaga Biserică este într-adevăr realizarea particulară a unicei Biserici a lui Isus Cristos, astfel încît Biserica universală trăiește și își împlinește misiunea în și pornind de la Bisericile particulare în comuniune efec-tivă cu ea. Astfel, toți preoții trebuie să aibă o inimă și o mentalitate misionară, fiind deschiși față de nevoile Bisericii și ale lumii³⁵.

Dimensiunea misionară a preoției

15.    E important ca preotul să fie pe deplin conștient de această dimensiune misionară a preoției sale și să o trăiască în mod profund, în armonie cu Biserica ce resimte, astăzi ca și ieri, nevoia de a-și trimite slujitorii acolo unde misiunea lor este mai urgentă și de a se angaja la realizarea unei distribuiri mai echitabile a clerului³⁶.

Această exigență a vieții Bisericii în lumea contemporană trebuie să fie resimțită în mod intens de fiecare preot, care o va trăi ca pe dăruirea sufletului său în sînul Bisericii și în slujba ei.

Prin urmare, nu pot fi admise opiniile care, în numele unui respect prost înțeles față de culturile particulare, tind să denatureze acțiunea misionară a Bisericii chemate să împlinească o singură slujire universală de mîntuire care transcende și care trebuie să însuflețească toate culturile³⁷.

Trebuie spus de asemenea că expansiunea universală intrinsecă slujirii preoțești, la care nu se va putea deci renunța niciodată, își află o corespondență în caracteristicile socio-culturale ale lumii contempo­rane, care resimte exigența de a elimina barierele ce separă popoarele și națiunile: mai ales prin comunicarea dintre culturi, se vrea o înfrățire între popoare, în ciuda distanțelor geografice care le despart.

Astăzi, mai mult ca oricînd, clerul trebuie să se simtă deci în mod apostolic angajat în a-i uni pe toți oamenii în Isus Cristos, în Biserica lui.

Autoritatea ca «amoris officium»

16.    O altă manifestare a ființei preotului în fața Bisericii este ființa sa de călăuză a sfințirii credincioșilor încredințați slujirii sale, care este esențialmente pastorală.

Această realitate ce trebuie trăită cu umilință și coerență poate fi supusă la două ispite opuse.

Cea dintîi este aceea de a-și exercita slujirea însușindu-și turma (cf. Lc 22, 24-27; 1 Pt 5, 1-4); cea de-a doua este de a zădărnici configurarea personală cu Cristos Capul și Păstorul, urmînd o accepție incorectă a conceptului de «comunitate».

Prima ispită a fost puternică și pentru ucenici și Isus întotdeau­na a corectat-o de îndată: orice autoritate trebuie să fie mereu exercitată în spirit de slujire ca «amoris officium»³⁸ și într-un devotament dezinteresat pentru binele turmei (cf. In 13, 14; 10, 11).

Preotul va trebui să-și amintească mereu că Domnul și Învăță-torul «n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească» (Mc 10, 45), că s-a aplecat ca să spele picioarele ucenicilor săi (cf. In 13, 5), înainte de a muri pe Cruce și de a-i trimite în lumea întreagă (cf. In 20, 21).

Dacă-și exercită puterea proprie ca pe o slujire la fel de smerită pe cît de autorizată în favoarea turmei³⁹, respectînd funcțiile pe care Cristos și Biserica le încredințează credincioșilor laici⁴⁰ și credin­cioșilor consacrați prin profesiunea sfaturilor evanghelice⁴¹, preoții vor da o mărturie minunată despre Domnul înviat care a primit «toată puterea în cer și pe pămînt» (cf. Mt 28, 18).

Ispita unui spirit democratic deplasat

17.    Se întîmplă adesea ca, pentru a evita această primă deviere, să se cadă în cea de-a doua și să se tindă la eliminarea oricărei diferențe de rol între membrii Trupului mistic al lui Cristos care este Biserica, negînd în practică doctrina sigură a Bisericii care distinge preoția comună de preoția ministerială⁴².

Din rîndul obstacolelor întîlnite astăzi, se numără ceea ce am putea numi un «spirit democratic deplasat» ) «democratismul». În legătură cu aceasta trebuie subliniat că Biserica recunoaște toate meritele și valorile pe care cultura democratică le-a adus societății civile. Pe de altă parte, Biserica s-a luptat totdeauna, cu toate mijloacele de care dispunea, pentru recunoașterea egalei demnități a tuturor oamenilor. Întărit de această tradiție eclezială, Conciliul Vatican II s-a exprimat deschis cu privire la demnitatea comună a celor botezați⁴³.

Totuși, este necesar să se afirme și că mentalitatea și practicile anumitor curente culturale, sociale și politice din vremurile noastre nu sînt transferabile în mod automat în interiorul Bisericii. Într-adevăr, Biserica își datorează existența și structura planului mîntuitor lui Dumnezeu. Ea se contemplă pe sine ca pe un dar al bunăvoinței unui Tată care a eliberat-o prin înjosirea Fiului său pe Cruce. Prin urmare, Biserica vrea să fie ) în Duhul Sfînt ) total conformă și fidelă voinței libere și eliberatoare a Domnului ei Isus Cristos. Datorită acestui mister de mîntuire, Biserica, prin natura ei, este o realitate diferită de simplele societăți umane.

Acest «democratism» este așadar o foarte gravă ispită, de vreme ce duce la nerecunoașterea autorității și a harului capital al lui Cristos, și la denaturarea Bisericii, ca și cum n-ar fi decît o societate umană. Această concepție lezează constituția ierarhică pe care a voit-o dumnezeiescul ei Întemeietor, pe care Magisteriul a învățat-o limpede totdeauna și pe care Biserica însăși a trăit-o neîntrerupt.

Participarea în Biserică se întemeiază pe misterul comuniunii care, prin natura sa, cuprinde prezența și activitatea ierarhiei bisericești.

În consecință, nu poate fi admisă în Biserică această mentali­tate care se manifestă poate mai ales în anumite organisme de participare eclezială și care tinde fie să confunde îndatoriile preoților cu cele ale credincioșilor laici, fie să nu distingă autoritatea episcopu­lui de cea a preoților ca și colaboratori ai episcopilor, fie să nege specificitatea ministeriului lui Petru în Colegiul episcopal.

În această privință, trebuie amintit că presbiteriul și consiliul presbiterial nu sînt niște expresii ale dreptului de asociere al clericilor. Cu atît mai puțin vor trebui înțelese conform unei viziuni de tip sindicalist, cu revendicări și interese de partide străine comuniunii ecleziale⁴⁴.

Distincția dintre preoția comună și preoția ministerială

18.    Distincția dintre preoția comună și preoția ministerială, departe de a duce la separare sau la dezbinare între membrii comunității creștine, armonizează și înviorează viața Bisericii. Într-adevăr, Biserica, în calitate de Trup al lui Cristos, este comuniune organică a tuturor membrilor ei: fiecare e de folos vieții ansamblului dacă-și trăiește pe deplin rolul și vocația sa specifică (1 Cor 12, 12 s.)⁴⁵.

Așadar, nu este îngăduit nimănui să schimbe ceea ce a vrut Cristos pentru Biserica sa. Ea este legată indisolubil de Întemeietorul și de Capul ei, singurul care îi dă, prin puterea Duhului Sfînt, slujitori în folosul credincioșilor ei. Cristos este cel care cheamă, consacră și trimite prin  Păstorii legitimi. Nici o comunitate, nici chiar într-o situație de necesitate deosebită, nu i se poate substitui Lui, căutînd să-și numească ea însăși preotul, urmînd o procedură diferită de dispozițiile Bisericii⁴⁶. Pentru a rezolva cazurile de necesitate, soluția se află în rugăciunea lui Isus: «Rugați pe stăpînul secerișului să trimită lucrători în secerișul său» (Mt 9, 38). Dacă la această rugă­ciune făcută cu credință se adaugă viața intensă de dragoste a comunității, putem fi siguri că Domnul nu va uita să dea păstori după inima sa (cf. Ier 3, 15)⁴⁷.

Numai preoții sînt păstori

19.    Un mijloc de a nu cădea în ispita «democratismului» va fi acela de a evita o anumită «clericalizare» a laicatului⁴⁸ care strîmtorează sacerdoțiul ministerial al preotului. Numai acesta, după episcop, în virtutea slujirii preoțești primită la hirotonire, merită în mod apropriat și univoc numele de «păstor». Într-adevăr, calificativul de «pastoral» face referință fie la potestas docendi et sanctificandi, fie la potestas regendi⁴⁹.

În plus, trebuie să amintim că adevărata promovare a laicatului nu este favorizată de astfel de tendințe care determină adesea uitarea vocației autentice și a misiunii ecleziale a laicilor în lume.

Comuniunea preoțească

Împărtășirea cu Treimea și cu Cristos

20.    În lumina celor spuse referitor la identitatea sa, comuniunea preotului se realizează mai ales cu Tatăl, origine ultimă a oricărei puteri, cu Fiul, din a cărui misiune răscumpărătoare se împărtășește, cu Duhul Sfînt care-i dă tăria de a trăi și de a realiza această dragoste pastorală calificîndu-l ca preot.

Într-adevăr, «nu putem defini natura și misiunea preoției ministeriale în afara acestei țesături multiple și bogate de relații ce își au obîrșia în Preasfînta Treime și se prelungesc în comuniunea Bisericii ca semn și instrument, în Cristos, al unirii oamenilor cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc»⁵⁰.

Comuniunea cu Biserica

21. Din această unire-comuniune fundamentală cu Cristos și cu Treimea decurge, pentru preot, comuniunea-relație cu Biserica în aspectele ei de mister și de comunitate⁵¹. Într-adevăr, în interiorul misterului Bisericii, ca mister de împărtășire trinitară în tensiune misionară se revelează orice identitate creștină și, în consecință, identitatea specifică și personală a preotului și a slujirii sale.

Concret, comuniunea eclezială a preotului se realizează în diferite moduri. Prin hirotonirea preoțească el stabilește, într-adevăr, legături speciale cu Papa, cu Corpul episcopal, cu episcopul său, cu ceilalți preoți și cu credincioșii laici.

Comuniunea ierarhică

22.    Comuniunea ca și caracteristică a preoției se întemeiază pe unicitatea lui Cristos, Capul, Păstorul și Mirele Bisericii⁵².

În cadrul acestei comuniuni ministeriale se conturează anumite legături precise, mai întîi cu Papa, cu Colegiul episcopal și cu episcopul fiecăruia: «Nu există slujire preoțească în afara comuniunii cu Suveranul Pontif și cu Colegiul episcopal, îndeosebi cu episcopul diecezei, cărora trebuie să le fie acordat "respectul filial de ascultare" făgăduit la hirotonire»⁵³. Este așadar vorba de o comuniune ierar­hică, adică de o comuniune în ierarhie așa cum este ea structurată interior.

În virtutea participării la unica preoție ministerială într-un grad subordonat episcopilor această comuniune implică și legătura spirituală, organică și structurală a preoților cu întregul Ordin episcopal, cu propriul episcop⁵⁴ și cu Suveranul Pontif, ca și Păstor al Bisericii universale⁵⁵ și a fiecăreia dintre Bisericile particulare. Această realitate este întărită de faptul că Ordinul episcopilor în ansamblul său și fiecare episcop în particular trebuie să fie în comuniune ierarhică cu Capul Colegiului⁵⁶. Într-adevăr, acest Colegiu este constituit numai din episcopii consacrați în comuniune ierarhică cu Capul și cu ceilalți membri.

Comuniunea în celebrarea euharistică

23.    Comuniunea ierarhică o găsim exprimată în mod semnificativ în rugăciunea euharistică, atunci cînd preotul, rugîndu-se pentru Papă, pentru Colegiul episcopal și pentru propriul său episcop, nu exprimă numai un sentiment de devoțiune, ci dă mărturie despre autenticitatea celebrării sale⁵⁷.

La fel, concelebrarea euharistică în împrejurările și condițiile prevăzute⁵⁸, mai ales cînd este prezidată de episcop și cînd la ea participă credincioșii, manifestă limpede unitatea preoției lui Cristos în pluralitatea slujitorilor săi și totodată unitatea jertfei și a Poporului lui Dumnezeu⁵⁹. În plus, concelebrarea contribuie la consolidarea fraternității ministeriale existente între preoți⁶⁰.

Comuniunea în activitatea ministerială

24.    Fiecare preot va întreține o legătură de dragoste profundă, sme-rită și filială față de persoana Sfîntului Părinte și va adera, într-un spirit de adeziune exemplară, la slujirea acestuia de urmaș al lui Petru în domeniul Magisteriului, al sfințirii și al conducerii⁶¹.

El va realiza comuniunea cerută de exercitarea slujirii sale preoțești, în fidelitate și slujire față de autoritatea episcopului său. Păstorii cei mai experimentați pot constata cu ușurință necesitatea de a evita orice formă de subiectivism în exercitarea slujirii și de a adera la programele pastorale în spirit de coresponsabilitate. Această adeziune nu numai că este o expresie de maturitate, dar contribuie și la edificarea unității într-o comuniune indispensabilă lucrării de evangheli­zare⁶².

Respectînd pe deplin subordonarea ierarhică, preotul va fi promotor al unui raport direct cu episcopul său, impregnat de o încredere sinceră, de prietenie cordială, de un adevărat efort de armonie și de convergență de idei și de program, care nu suprimă cu nimic capacitatea inteligentă de inițiativă personală și spiritul întreprinzător în domeniul pastoral⁶³.

Comuniunea în presbiteriu

25.    În virtutea sacramentului Preoției, «fiecare preot este unit cu ceilalți membri ai presbiteriului prin legături deosebite de dragoste apostolică, de slujire și de frățietate»⁶⁴. Într-adevăr, el este inserat în Ordo presbyterorum, constituind o unitate ce se poate defini ca o adevărată familie în care legăturile nu provin din trup și sînge, ci din harul Preoției⁶⁵.

Apartenența la un presbiteriu concret⁶⁶ se realizează totdeauna într-o Biserică particulară, un Ordinariat sau o Prelatură personală. Într-adevăr, spre deosebire de Colegiul episcopal, se pare că nu există o bază teologică pentru a afirma existența unui «presbiteriu univer­sal».

În consecință, fraternitatea preoțească și apartenența la presbiteriu sînt elemente ce-l caracterizează pe preot. În acest scop, în hirotonirea presbiterială, ritul impunerii mîinilor de către episcop, la care iau parte toți preoții prezenți, este deosebit de semnificativ: el indică fie că toți participă la același grad al ministeriului, fie că preotul nu poate acționa singur, ci totdeauna în interiorul presbiteriului, devenind confrate al tuturor celor care îl alcătuiesc⁶⁷.

Încardinarea într-o Biserică particulară

26.    Încardinarea într-o Biserică particulară determinată⁶⁸ constituie o autentică legătură juridică⁶⁹ ce are și o valoare spirituală. Într-a-devăr, din ea provine «relația cu episcopul în unitatea presbiteriului, împărțirea grijii față de Biserică, devotamentul pastoral în slujba Poporului lui Dumnezeu în condițiile istorice și sociale concrete»⁷⁰. În această perspectivă, legătura cu Biserica particulară este și izvor de semnificație pentru acțiunea pastorală.

În legătură cu acest subiect, nu trebuie uitat că preoții seculari neîncardinați în dieceză și preoții membri ai unui Institut religios sau ai unei Societăți de viață apostolică ce trăiesc în dieceză și exercită o slujire în favoarea ei, chiar dacă sînt supuși Ordinariilor lor legitimi, aparțin de drept sau cu un titlu diferit presbiteriului diecezei în cauză⁷¹, în care «au dreptul atît la votul activ cît și la cel pasiv pentru a constitui consiliul presbiterial»⁷². Preoții călugări în mod deosebit, în unitatea puterilor lor, împart aceeași grijă pastorală aducîndu-și carismele și «stimulînd prin prezența lor Biserica particu­lară să-și trăiască mai intens deschiderea universală»⁷³.

Preoții încardinați într-o dieceză, dar pentru slujirea unei mișcări ecleziale aprobate de autoritatea bisericească competentă⁷⁴, vor fi conștienți că sînt membri ai presbiteriului diecezei în care își desfășoară slujirea și că trebuie să colaboreze sincer cu acesta. La rîndul său, episcopul de încardinare va respecta stilul de viață cerut de apartenența la mișcare și va ști, după normele dreptului, să îngăduie ca preotul să-și aducă serviciile altor Biserici, dacă aceasta face parte din carisma mișcării⁷⁵.

Presbiteriul, loc de sfințire

27.    Presbiteriul este un loc privilegiat în care preotul ar trebui să poată găsi mijloacele specifice de sfințire și de evanghelizare. Ar trebui să fie ajutat să depășească limitele și slăbiciunile proprii naturii umane, care sînt resimțite astăzi în mod deosebit.

În consecință, preotul va face un efort pentru a evita să-și trăiască preoția într-un mod izolat și subiectiv. El va căuta să favorizeze comuniunea frățească dînd și primind ) de la preot la preot ) căldura prieteniei, a ajutorului afectuos, a acceptării celuilalt, a îndreptării frățești, pe deplin conștient că harul Preoției «asumă și înalță relațiile umane, psihologice, afective, prietenești și spirituale… și se revelează concret în formele cele mai variate de întrajutorare spirituală și de asemenea materială»⁷⁶.

Toate acestea sînt bine exprimate în liturgia slujbei in Cena Domini a Joii Sfinte, care arată cum, plecînd de la împărtășirea euharistică ) născută la Cina de pe urmă ), preoții primesc capacitatea de a se iubi unii pe alții, așa cum îi iubește Învățătorul⁷⁷.

Prietenia preoțească

28.    Sensul eclezial profund al presbiteriului, nu numai că nu frînează, ci facilitează responsabilitățile personale ale fiecărui preot în exercitarea slujirii specifice încredințate de episcop⁷⁸. Capacitatea de a cultiva și de a trăi prietenii preoțești mature și profunde apare ca un izvor de seninătate și de bucurie în exercitarea slujirii, un sprijin decisiv în greutăți și un ajutor de preț pentru creșterea dragostei pastorale pe care preotul trebuie să o exercite într-un mod deosebit față de confrații aflați în dificultate care au nevoie de înțelegere, de ajutor și de sprijin⁷⁹.

Viața comună

29.    O manifestare a acestei comuniuni este și viața comună favorizată dintotdeauna de Biserică⁸⁰, recent încurajată de documen­tele Conciliului Vatican II⁸¹ și de Magisteriul ulterior⁸², și aplicată pozitiv în numeroase dieceze.

Printre diferitele sale realizări (casă, masă comună etc.), participarea comunitară la rugăciunea liturgică⁸³ trebuie reținută ca fiind cea mai importantă. Aceste diverse modalități trebuie să fie favorizate după posibilitățile și conveniențele practice, fără a imita în mod necesar modele lăudabile proprii vieții călugărești. Trebuie lăudate în mod deosebit acele asociații care favorizează fraternitatea preoțească, sfințenia în exercitarea slujirii, comuniunea cu episcopul și cu întreaga Biserică⁸⁴.

E de dorit ca parohii să favorizeze viața comună cu vicarii⁸⁵ lor în casa parohială, considerîndu-i efectiv drept colaboratori și părtași la preocuparea pastorală; la rîndul lor, pentru a zidi comuniu­nea preoțească, vicarii trebuie să recunoască și să respecte autoritatea parohului⁸⁶.

Comuniunea cu credincioșii laici

30.    Om al comuniunii, preotul nu-și va putea exprima iubirea față de Domnul și față de Biserică fără a o traduce într-o iubire efectivă și necondiționată față de poporul creștin, obiect al grijii sale pastora­le⁸⁷.

Prelungind prezența lui Cristos, preotul se va face «într-un fel transparent față de Cristos în mijlocul turmei» care îi este încre­dințată⁸⁸, stabilind o «relație pozitivă și încurajatoare» cu credin­cioșii laici. Recunoscînd în ei demnitatea de fii ai lui Dumnezeu, preotul va lucra la promovarea rolului specific lor în Biserică și va pune în slujba lor întreaga sa slujire preoțească și iubire pastorală⁸⁹. Cunoscînd profunda comuniune care îl leagă de credincioșii laici și de călugări, preotul va depune toate eforturile pentru a «trezi și a dezvolta coresponsabilitatea față de aceeași și unica misiune de mîntuire, valorificînd deschis și cu dragă inimă toate carismele și funcțiile pe care Duhul le împarte credincioșilor pentru zidirea Bisericii»⁹⁰.

Mai concret, căutînd totdeauna binele comun în Biserică, parohul va favoriza asociațiile de credincioși și mișcările care își propun finalități religioase⁹¹, primindu-i pe toți și ajutîndu-i să-și găsească între ei o unitate de scopuri, în rugăciune și în acțiunea apostolică.

În măsura în care reunește familia lui Dumnezeu și realizează Biserica-comuniune, preotul devine pontif, cel care unește omul cu Dumnezeu, făcîndu-se «frate al oamenilor prin însuși faptul că vrea să fie păstorul, părintele și învățătorul lor»⁹². Pentru omul de azi care își caută sensul existenței, el este călăuza care îl duce la întîlnirea cu Cristos, întîlnire care se realizează în Biserică, ) în chip de vestire și ca realitate deja prezentă ), deși nu într-un mod definitiv. Astfel, preotul pus în slujba Poporului lui Dumnezeu se va prezenta ca expert în umanitate, om al adevărului și al comuniunii, martor al grijii Unicului Păstor față de toate oile sale și față de fiecare în parte. Comunitatea se va putea baza cu încredere pe zelul și pe disponibilita­tea lui, pe neobosita lui lucrare de evanghelizare și mai ales pe iubirea lui fidelă și necondiționată.

El își va exercita așadar misiunea spirituală cu amabilitate și fermitate, cu smerenie și în spirit de slujire⁹³, rămînînd deschis compasiunii, participînd la suferințele care-i lovesc pe oameni cu diferitele forme de sărăcie spirituală și materială, veche sau nouă. Va ști de asemenea să se aplece cu milostivire spre drumul greu și incert al convertirii păcătoșilor, pe care îi va întîmpina cu darul adevărului și al bunăvoinței răbdătoare și încurajatoare a Bunului Păstor, care nu face reproșuri oii rătăcite, ci o așază pe umerii săi și sărbătorește întoarcerea ei la staul (Lc 15, 4-7)⁹⁴.

Comuniunea cu membrii Institutelor de viață consacrată

31.    Preotul va da o atenție deosebită relațiilor cu frații și surorile angajate în viața unei consacrări speciale lui Dumnezeu, oricare ar fi forma ei, dovedindu-le o stimă sinceră și un spirit efectiv de colaborare apostolică, în respectul și promovarea carismelor lor specifice. În plus, el va coopera pentru ca viața consacrată să apară mereu mai luminoasă, pentru binele întregii Biserici, și mereu mai convingătoare și mai atrăgătoare pentru noile generații.

În acest spirit de stimă față de viața consacrată, preotul va acorda o grijă deosebită comunităților care, din diferite motive, au mai multă nevoie de o bună doctrină, de asistență și de încurajare în fidelitate.

Pastorala vocațiilor

32.    Preotul va acorda o grijă deosebită pastoralei vocațiilor, neomițînd să încurajeze rugăciunea pentru această intenție, să se dăruiască în cateheză, să vegheze la formarea ministranților, să favorizeze inițiative adecvate printr-o relație personală care să ducă la descoperirea talentelor și să știe să recunoască voința lui Dumne­zeu pentru o alegere curajoasă în urmarea lui Cristos⁹⁵.

Desigur, conștiința clară a identității sale, coerența vieții, bucuria transparentă și rîvna misionară constituie tot atîtea elemente indispensabile acestei pastorale a vocațiilor care trebuie să se integreze în pastorală generală obișnuită.

Preotul va menține mereu relații de colaborare cordială și de afecțiune sinceră cu seminarul, leagănul vocației sale și terenul primei experiențe de viață de comuniune.

Este o «exigență de neocolit a iubirii pastorale»⁹⁶ ca fiecare preot ) urmînd harul Duhului Sfînt ) să se preocupe să trezească cel puțin o vocație la preoție care să-i poată continua slujirea.

Angajarea politică și socială

33.    Preotul, slujitor al Bisericii care, prin universalitatea și catolicita­tea sa, nu se poate lega de nici o contingență istorică, se va ține deasupra oricărui partid politic. El nu poate lua parte activă în partidele politice sau în conducerea asociațiilor sindicale, decît dacă, după judecata autorității bisericești competente, acest lucru este cerut de apărarea drepturilor Bisericii și promovarea  binelui comun⁹⁷. În-tr-adevăr, aceste funcții, deși sînt bune în ele însele, sînt în același timp străine stării clericale, pentru că pot constitui un pericol grav de ruptură a comuniunii bisericești⁹⁸.

Ca și Isus (cf. In 6, 15 s.), preotul «trebuie să renunțe la orice formă activă de angajare politică, în mod deosebit cînd aceasta este partizană, cum se întîmplă aproape inevitabil, pentru a rămîne omul tuturor în vederea fraternității spirituale»⁹⁹. În consecință, fiecare credincios trebuie să poată avea totdeauna acces la preot, fără să se simtă exclus din nici un motiv.

Preotul își va aminti că «nu aparține Păstorilor Bisericii să intervină direct în edificiul politic și în organizarea vieții sociale. Această sarcină face parte din vocația credincioșilor laici, care acționează din propria lor inițiativă alături de concetățenii lor»¹⁰⁰. Cu toate acestea, el nu se va da în lături de la «efortul de a forma corect conștiința lor»¹⁰¹.

Reducerea misiunii preoțești la sarcini temporale, pur sociale sau politice, sau în orice fel străine identității lui, nu este o cucerire, ci o pierdere foarte gravă pentru rodnicia evanghelică a întregii Biserici.

 

CAPITOLUL II

SPIRITUALITATEA PREOȚEASCĂ

Contextul istoric actual

Interpretarea semnelor timpurilor

34.    Viața și slujirea preoților se dezvoltă totdeauna în contextul istoric, impregnat de noi probleme și de soluții inedite, în care trăiește Biserica în peregrinarea sa în lume.

Preoția nu se naște din istorie, ci din voința imuabilă a Domnului. Totuși, ea înfruntă împrejurările istorice și ) deși rămîne totdeauna fidelă sieși ) se configurează de asemenea, în alegerile concrete, printr-o relație critică și în căutarea unui acord evanghelic cu «semnele timpurilor». De aceea preoții au datoria să interpreteze aceste «semne» în lumina credinței și să le supună unui discernămînt prudent. Ei nu le vor putea ignora în nici un caz, mai ales dacă vor să-și orienteze viața în mod eficient și pertinent, pentru ca slujirea și mărturia lor să fie tot mai rodnice pentru împărăția lui Dumnezeu.

În viața actuală a Bisericii și a societății, preoții sînt chemați să-și trăiască profund slujirea, ținînd cont nu numai de exigențele de ordin pastoral, dar și social și cultural cărora trebuie să le facă față, aceste exigențe fiind de fiecare dată mai profunde, mai numeroase și mai delicate¹⁰².

Preoții sînt așadar angajați astăzi în diverse cîmpuri de aposto-lat, care cer generozitate și o dăruire completă de sine, o pregătire intelectuală sigură și mai ales o viață spirituală matură și profundă, înrădăcinată în iubirea pastorală. Această viață constituie drumul specific spre sfințenie și este o autentică slujire în favoarea credin­cioșilor în ministeriul pastoral.

Noua evanghelizare: o exigență

35.    În consecință, preotul este implicat în mod cu totul deosebit în angajarea Bisericii pentru o nouă evanghelizare. Pornind de la credința ei în Isus Cristos, Răscumpărătorul omului, Biserica știe să găsească în El «o bogăție de nepătruns» (Ef 3, 8), pe care nici o epocă și nici o cultură nu o pot epuiza, și datorită căreia toți oamenii se pot îmbogăți¹⁰³.

A sosit deci momentul de a ne reînnoi credința în Isus Cristos, care este același «ieri, astăzi și mereu» (Evr 13, 8). Prin urmare, «chemarea la noua evanghelizare este înainte de toate o chemare la convertire»¹⁰⁴. În același timp este vorba de o chemare la speranță, «care se sprijină pe făgăduințele lui Dumnezeu, pe fidelitatea față de Cuvîntul său și pe certitudinea indestructibilă a învierii lui Cristos, a biruinței sale definitive asupra păcatului și a morții, care constituie prima vestire și izvorul oricărei evanghelizări, fundamentul oricărei promovări umane, principiul oricărei culturi creștine autentice»¹⁰⁵.

În acest context, preotul trebuie ca înainte de toate să-și reînvioreze credința, speranța și iubirea sinceră față de Domnul, pentru a-l putea oferi contemplării credincioșilor și tuturor oamenilor, așa cum este El cu adevărat: o Persoană vie, fascinantă, care ne iubește mai mult decît orice, de vreme ce și-a dat viața pentru noi. «Mai mare dragoste nu este decît să-ți pui viața pentru cei pe care îi iubești» (In 15, 13).

De asemenea, preotul, conștient că orice persoană, în moduri diferite, este în căutarea unei iubiri capabile să o facă să depășească limitele slăbiciunii, ale egoismului și mai ales ale morții, va proclama că Isus Cristos este răspunsul la toate aceste așteptări.

În noua evanghelizare, preotul este chemat să devină un crainic al speranței¹⁰⁶.

Provocarea sectelor și a noilor religiozități

36.    Proliferarea sectelor și a noilor religiozități, ca și răspîndirea lor printre credincioșii catolici, constituie o provocare deosebită pentru slujirea pastorală.

La baza unui astfel de fenomen stau motivații complexe. În toate cazurile, slujirea preoților trebuie să răspundă cu promptitudine și hotărîre la această căutare a sacrului și a unei spiritualități autentice, care se constată astăzi atît de pregnant.

În decursul ultimilor ani, a devenit evident faptul că motivele care cer ca preotul să fie un om al lui Dumnezeu și un maestru de rugăciune sînt eminamente pastorale.

În același timp, se impune necesitatea din partea comunității încredințate grijilor pastorale ale preotului ca ea să fie în mod real primitoare, pentru ca nici unul din membrii ei să nu se poată simți anonim sau obiect de indiferență.

Este vorba de o responsabilitate care aparține desigur tuturor credincioșilor, însă în mod cu totul deosebit preotului, pentru că el este omul comuniunii.

Dacă știe să-i primească cu respect și solicitudine pe toți cei care se apropie de el, considerînd valoarea persoanei lor, el va crea atunci o ambianță de dragoste autentică care va deveni molipsitoare și se va întinde treptat asupra întregii comunități.

O cateheză matură și completă este deosebit de importantă pentru a izbîndi în fața provocării sectelor și a noilor religiozități. Ea cere astăzi un efort special din partea preotului, pentru ca toți credincioșii săi să cunoască în mod real sensul vocației creștine și al credinței catolice. În mod deosebit, credincioșii trebuie să fie învățați să cunoască bine raportul care există între vocația lor specifică în Isus Cristos și apartenența lor la Biserica lui, pe care trebuie să învețe să o iubească filial și cu tenacitate.

Toate acestea se vor realiza dacă preotul, în viața și în slujirea sa, evită tot ceea ce poate provoca nepăsarea, răceala sau o adeziune selectivă față de Biserică.

Umbre și lumini asupra activității de slujire

37.    Este încurajator de constatat astăzi că o imensă majoritate a preoților de toate vîrstele își exercită slujirea într-o angajare plină de bucurie, ce este adesea rodul unui eroism tăcut, lucrînd pînă la limitele puterilor lor și uneori fără a vedea roadele muncii lor.

Din acest motiv, ei constituie azi o vestire vie a acestui har divin care, revărsat în momentul hirotonirii, continuă să dea o tărie mereu nouă slujirii sacre.

Alături de aceste lumini ce iradiază asupra vieții preotului, nu lipsesc umbrele care tind să-i întunece frumusețea și să-i facă mai puțin eficientă exercitarea slujirii.

Slujirea pastorală este fascinantă, dar anevoioasă, expusă mereu lipsei de înțelegere și excluderii, și, astăzi mai ales, oboselii și deziluziei din partea semenului, izolării și uneori singurătății.

Pentru a învinge provocările pe care mentalitatea secularizată le adresează preotului, acesta se va îngriji să păstreze vieții spirituale întîietatea absolută, pentru a rămîne mereu alături de Cristos și pentru a trăi cu generozitate iubirea pastorală, intensificînd comuniunea cu toți și în primul rînd cu ceilalți preoți.

A rămîne cu Cristos în rugăciune

Întîietatea vieții spirituale

38.    Preotul a fost, ca să spunem așa, zămislit în cursul lungii rugăciuni în care Domnul Isus a vorbit Tatălui despre Apostolii săi și, fără nici o îndoială, despre toți care vor participa la misiunea sa în decursul veacurilor (cf. Lc 6, 12; cf. In 17, 15-20). Însăși rugăciu­nea lui Isus la Getsemani, ce tinde spre jertfa sacerdotală de pe Golgota, manifestă ca o paradigmă «cum preoția noastră trebuie să fie profund legată de rugăciune: înrădăcinată în rugăciune»¹⁰⁷.

Născuți din aceste rugăciuni și chemați să reînnoiască o jertfă ce este inseparabilă de ele, preoții își vor păstra vie slujirea lor într-o viață spirituală căreia îi vor acorda o supremație absolută, evitînd să o neglijeze din activism. Tocmai pentru a-și putea exercita în mod rodnic slujirea pastorală, preotul are nevoie să intre într-o unire deosebită și profundă cu Cristos, Bunul Păstor, singurul care rămîne protagonistul al oricărei activități pastorale.

Mijloace ale vieții spirituale

39.    Această viață spirituală trebuie să se întrupeze în existența fiecărui preot prin liturgie și prin rugăciunea personală, prin stilul de viață și prin practicarea virtuților creștine, care contribuie la rodnicia acțiunii ministeriale. Identificarea cu Cristos cere, pentru a spune așa, ca preotul să respire într-un climat de prietenie și de întîlnire personală cu Domnul Isus, de slujire a Trupului său, Biserica, pentru care preotul își va dovedi dragostea îndeplinindu-și cu fidelitate și fără scăderi datoriile slujirii sale pastorale¹⁰⁸.

Este deci necesar ca preotul să-și organizeze viața de rugăciune, așa încît ea să cuprindă: celebrarea euharistică zilnică¹⁰⁹, unită cu o pregătire și cu o rugăciune de mulțumire adecvată; mărturisirea deasă¹¹⁰ și îndrumarea spirituală deja practicată în seminar¹¹¹; celebrarea completă și rîvnică a liturgiei orelor¹¹², la care este obligat zilnic¹¹³; examenul de conștiință¹¹⁴, rugăciunea mentală propriu-zisă¹¹⁵; lectio divina¹¹⁶; momente prelungite de tăcere și de colocviu divin, în mod deosebit în timpul Exercițiilor spirituale și al reculegeri­lor periodice¹¹⁷; valoroasele expresii ale devoțiunii mariane cum ar fi Rozariul¹¹⁸; Calea Crucii și celelalte exerciții de pietate¹¹⁹; rodnicele lecturi hagiografice¹²⁰.

În fiecare an, ca manifestare a unei dorințe statornice de fidelitate, în cursul Liturghiei crismale, preoții să-și reînnoiască în fața episcopului și împreună cu el făgăduințele făcute la hirotonire¹²¹.

Grija pentru viața spirituală trebuie să fie resimțită de preot ca o datorie plină de bucurie, dar și ca un drept al credincioșilor care caută în el, în mod conștient sau inconștient, pe omul lui Dumnezeu, sfătuitorul, mijlocitorul păcii, prietenul fidel și prudent, călăuza sigură căruia să i se destăinuie în momentele cele mai grele ale vieții, pentru a găsi mîngîiere și siguranță¹²².

Imitarea lui Cristos care se roagă

40.    Din cauza numeroaselor sarcini ce provin mai ales din activitatea pastorală, viața preoților este expusă astăzi mai mult ca niciodată la o serie de solicitări ce ar putea să o ducă spre un activism exterior crescînd, supunînd-o la un ritm uneori frenetic și vertiginos.

Împotriva acestei ispite, nu trebuie uitat că prima intenție a lui Isus a fost să adune în jurul lui Apostoli care, înainte de toate, «să rămînă cu El» (Mc 3, 14).

Însuși Fiul lui Dumnezeu a vrut să ne lase și o mărturie a rugăciunii sale.

Într-adevăr, foarte frecvent Evangheliile ni-l prezintă pe Cristos în rugăciune: în revelarea misiunii sale din partea Tatălui (cf. Lc 3, 21-22), înaintea de chemarea Apostolilor (cf. Lc 6, 12), în rugăciunea de mulțumire către Dumnezeu cu ocazia înmulțirii pîinilor (cf. Mt 14, 19; 15, 36; Mc 6, 41; 8, 7; Lc 9, 16; In 6, 11), în timpul Schimbării la Față pe munte (cf. Lc 9, 28-29), cînd îl vindecă pe surdo-mut (cf. Mc 7, 34) și îl învie pe Lazăr (cf. In 11, 41 s.), înainte de mărturisirea lui Petru (cf. Lc 9, 18), cînd îi învață pe ucenici să se roage (cf. Lc 11, 1) și cînd aceștia se întorc după ce și-au împlinit misiunea (cf. Mt 11, 25 s.; Lc 10, 21 s.), cînd îi binecuvîntează pe copii (cf. Mt 19, 13) și cînd se roagă pentru Petru (cf. Lc 22, 32).

Întreaga sa activitate zilnică își avea originea în rugăciune. Astfel, El se retrăgea în pustiu sau pe munte ca să se roage (cf. Mc 1, 35; 6, 46; Lc 5, 16; Mt 4, 1; 14, 23), se scula devreme dimineața (cf. Mc 1, 35) și își petrecea toată noaptea rugîndu-se lui Dumnezeu (cf. Mt 14, 23. 25; Mc 6, 46. 48; Lc 6, 12). Pînă la sfîrșitul vieții sale, la Cina de Taină (cf. In 17, 1-26), în decursul agoniei (cf. Mt 26, 36-44 par.) și pe Cruce (cf. Lc 23, 34. 46; Mt 27, 46; Mc 15, 34), dumne­zeiescul Învățător a arătat că rugăciunea îi însuflețea slujirea mesianică și exodul pascal. Înviat dintre cei morți, el trăiește pentru totdeauna și se roagă pentru noi (cf. Evr 7, 25)¹²³.

Urmînd exemplul lui Cristos, preotul trebuie să știe să păstreze rîvna și numărul clipelor de tăcere și de rugăciune în care să-și cultive și să-și aprofundeze relația sa existențială cu persoana vie a Domnului Isus.

Imitarea Bisericii care se roagă

41.    Pentru a rămîne credincios angajamentului său de «a rămîne cu Isus», e necesar ca preotul să știe să imite Biserica ce se roagă.

Transmițînd Cuvîntul lui Dumnezeu pe care el însuși l-a primit cu bucurie, preotul își va aminti de îndemnul pe care i l-a adresat episcopul în ziua hirotonirii sale: «Reflectînd asupra Legii Domnului, ai grijă ca ceea ce citești să crezi, ceea ce crezi să predici și ceea ce predici să practici tu însuți. Învățătura ta să fie așadar hrană pentru poporul lui Dumnezeu, mireasma purtării tale să-i bucure pe credin­cioșii lui Cristos, pentru ca prin cuvîntul și exemplul tău să contribui la edificarea casei care este Biserica lui Dumnezeu». La fel, referitor la celebrarea sacramentelor și îndeosebi a Euharistiei: «Fii conștient de ceea ce faci, pune în practică ceea ce săvîrșești; celebrînd Taina morții și învierii Domnului, străduiește-te, în același timp, să fii mort pentru orice păcat și să trăiești o viață nouă». Și, în sfîrșit, în legătură cu călău­zirea pastorală a Poporului lui Dumnezeu, ca să-l conducă pînă la Tatăl, prin Cristos și în Duhul Sfînt: «Să ai mereu în fața ochilor exemplul Bunului Păstor, care a venit nu ca să fie slujit, ci ca să slujească, să caute și să mîn­tuiască ceea ce era pierdut»¹²⁴.

Rugăciunea ca împărtășire

42.    Întărit de legătura specială ce-l asociază cu Domnul, preotul va ști să înfrunte momentele în care ar putea să se simtă singur în mijlocul oamenilor; el își va reînnoi cu tărie unirea sa cu Cristos care, în Euharistie, îi este refugiul și cea mai bună odihnă.

Ca și Isus care, atunci cînd se afla singur, era totdeauna cu Tatăl (cf. Lc 3, 21; Mc 1, 35)¹²⁵, și preotul trebuie să fie omul care găsește împărtășirea cu Dumnezeu în singurătate. De aceea va putea spune cu sfîntul Ambrozie: «Nu sînt niciodată mai puțin singur decît atunci cînd sînt singur»¹²⁶. Alături de Domnul va găsi preotul tăria și instrumentele pentru a-i apropia pe oameni de Dumnezeu, pentru a le stîrni credința și a declanșa acțiunea și comuniunea.

Iubirea pastorală

Manifestare a dragostei lui Cristos

43.    Iubirea pastorală constituie principiul interior și dinamic care unifică multiplele și diversele activități ale pastoralei preotului. În contextul socio-cultural și religios în care trăiește, ea este indispensa­bilă pentru a-i duce pe oameni la viața Harului.

Nutrită de o astfel de dragoste, activitatea ministerială trebuie să fie o manifestare a iubirii lui Cristos. Astfel, preotul va ști să exprime atitudinile și comportamentul Domnului pînă la dăruirea totală de sine în favoarea turmei care i-a fost încredințată¹²⁷.

Asimilarea dragostei pastorale a lui Cristos pentru a o face viața vieții sale este un țel care îi pretinde preotului strădanii și jertfe continue. Această dragoste nu apare întîmplător, nu cunoaște odihnă, nici nu poate fi atinsă o dată pentru totdeauna. Slujitorul lui Cristos se va simți totdeauna și pretutindeni obligat să trăiască și să dea mărturie despre această realitate, chiar dacă, din pricina vîrstei, este eliberat de responsabilități pastorale concrete.

Funcționalism

44.    Iubirea pastorală este astăzi pîndită în mod special de riscul de a fi golită de sensul său prin ceea ce am putea numi funcționalism. Într-adevăr, nu arareori se poate constata și la unii preoți influența unei mentalități care tinde greșit să reducă preoția ministerială doar la aspectele funcționale: «a face» pe preotul, a aduce anumite servicii și a garanta cîteva prestări ar fi întreaga rațiune a existenței preoțești. Această concepție care reduce identitatea și slujirea preoțească riscă să ducă viața preoților spre un vid compensat adesea de forme de viață neconforme cu slujirea lor.

Preotul, care se știe slujitorul lui Cristos și al Bisericii lui, va găsi în rugăciune, în studiu și în lectura spirituală, tăria necesară pentru a învinge și acest pericol¹²⁸.

Predicarea Cuvîntului

Fidelitatea față de Cuvînt

45.    Cristos a încredințat Apostolilor și Bisericii misiunea de a predica Vestea cea Bună tuturor oamenilor.

A transmite credința înseamnă a dezvălui, a vesti și a aprofunda vocația creștină, adică chemarea pe care Dumnezeu o adresează fiecărui om manifestîndu-i misterul mîntuirii și totodată locul ce-i revine în legătură cu acest mister, ca fiu adoptiv în Fiul¹²⁹. Acest dublu aspect este exprimat în mod sintetic în Simbolul Credinței, care este una din expresiile cele mai autorizate ale credinței prin care Biserica a răspuns totdeauna la chemarea lui Dumnezeu¹³⁰.

Slujirea preotului comportă două exigențe, ca și cele două fețe ale unei monezi. În primul rînd stă caracterul misionar al transmiterii credinței. Slujirea cuvîntului nu poate fi despărțită sau îndepărtată de viața oamenilor; dimpotrivă, trebuie să facă direct referință la sensul vieții omului, al oricărui om, și deci să intre în problemele cele mai spinoase care se pun conștiinței umane.

Pe de altă parte, există o exigență de autenticitate, de confor­mitate cu credința Bisericii, păzitoarea adevărului despre Dumnezeu și despre om. Această realitate trebuie să fie trăită cu un mare sens al responsabilităților și cu conștiința că este vorba de o problemă de cea mai mare importanță, de vreme ce sînt în joc viața omului și sensul existenței sale.

Pentru ca slujirea cuvîntului să fie rodnică, și ținînd cont de acest context, preotul va da prioritate mărturiei de viață care-l face pe om să descopere puterea iubirii lui Dumnezeu și dă caracter convin­gător cuvîntului. În plus, el va face loc predicării explicite a misteru­lui lui Cristos credincioșilor, necredincioșilor și necreștinilor; catehezei, care este expunerea ordonată și organică a doctrinei Bisericii; aplicării adevărului revelat la rezolvarea cazurilor concrete¹³¹.

Conștiința necesității absolute de a «rămîne» ancorați cu fidelitate în Cuvîntul lui Dumnezeu și în Tradiție pentru a fi cu adevărat ucenici și pentru a cunoaște adevărul (cf. In 8, 31-32) a însoțit mereu istoria spiritualității preoțești. Această idee a fost reluată cu autoritate de către Conciliul ecumenic Vatican II¹³².

În societatea contemporană marcată de materialismul teoretic și practic, de subiectivism și de spiritul de contradicție, este cu atît mai necesar ca Evanghelia să fie prezentată ca «puterea lui Dumnezeu pentru a-i mîntui pe cei care cred» (Rom 1, 16). Preoții, amintindu-și că «credința se naște din propovăduire și, la rîndul său, pro­povăduirea se întemeiază pe Cuvîntul lui Cristos» (ibid. 10, 17), își vor folosi toate energiile pentru a corespunde acestei misiuni care e primordială în slujirea lor. Într-adevăr, ei sînt nu numai martori, ci și crainici și propagatori ai credinței¹³³.

Această slujire ) trăită în comuniunea ierarhică ) îi abilitează să vestească cu autoritate credința catolică și să dea mărturie în mod oficial despre credința Bisericii. Într-adevăr, Poporul lui Dumnezeu «este adunat mai întîi de către Cuvîntul Dumnezeului celui viu ce se cuvine a fi auzit în special din gura preoților»¹³⁴.

Pentru a fi autentic, Cuvîntul lui Dumnezeu trebuie să fie transmis «fără vicleșug și nestricat, ci arătînd adevărul în fața lui Dumnezeu» (cf. 2 Cor 4, 2). Cu o maturitate responsabilă, preotul va evita să falsifice, să reducă, să deformeze sau să îndulcească conținutul mesajului divin. Sarcina sa, într-adevăr, «nu este de a-i învăța pe oameni propria sa înțelepciune, ci cuvîntul lui Dumnezeu și de a-i îndemna cu insistență pe toți la convertire și la sfințenie»¹³⁵.

Prin urmare, predicarea nu se poate reduce la comunicarea de idei personale, la mărturia experienței proprii, la explicații cu caracter psihologic¹³⁶, sociologic sau filantropic. Ea nu poate nici să cedeze excesiv atracției retoricii, atît de frecvente în comunicarea de masă. Este vorba de vestirea unui Cuvînt de care nu se poate dispune după bunul plac, pentru că a fost încredințat Bisericii ca să-l păstreze, să-l mediteze și să-l transmită cu fidelitate¹³⁷.

Cuvînt și viață

46.    Pentru preot, conștiința misiunii sale de predicator al Evangheliei va trebui să se concretizeze mereu mai mult la nivel pastoral. El va putea astfel să însuflețească în lumina Cuvîntului lui Dumnezeu situațiile și diversele medii în care își exercită slujirea.

Pentru a fi eficient și credibil, e important ca preotul ) în perspectiva credinței și a slujirii sale ) să cunoască, cu simț critic constructiv, ideologiile, limbajul, dezbaterile culturale, ideile curente difuzate de mijloacele de comunicare și care condiționează în mare parte mentalitățile.

Stimulat de Apostolul care strigă: «Vai mie de nu vestesc Evan-ghelia!» (1 Cor 9, 16), el va ști să folosească toate mijloacele de transmitere pe care i le oferă științele și tehnica modernă.

Desigur, nu totul depinde de aceste mijloace sau de capacitățile umane: harul divin își poate produce efectul independent de lucrarea oamenilor. Dar în planul lui Dumnezeu, predicarea Cuvîntului este în mod normal calea privilegiată pentru transmiterea credinței și pentru misiunea evanghelizatoare.

Din pricina atîtor oameni care astăzi sînt îndepărtați sau izolați de vestirea lui Cristos, preotul va trăi ca deosebit de urgentă și de actuală această întrebare angoasată: «Cum vor crede în Acela de care n-au auzit? Și cum vor auzi fără propovăduitor?» (Rom 10, 14).

Pentru a răspunde acestor întrebări, el va simți personal datoria de a asculta în mod deosebit Sfînta Scriptură, cu ajutorul studiului unei exegeze sănătoase, mai ales patristice și cu ajutorul meditației după diferitele metode încercate de tradiția spirituală a Bisericii, astfel încît să-i dobîndească o înțelegere plină de iubire¹³⁸. În acest scop preotul va simți că are datoria să acorde o atenție deosebită pregătirii îndepărtate sau apropiate a omiliilor liturgice, conținutului lor, echilibrului între teorie și practică, pedagogiei și tehnicii de expunere, dar și unei dicții apropriate demnității predicii și destinatarilor săi¹³⁹.

Cuvînt și cateheză

47.    Cateheza este o parte importantă a acestei misiuni evangheliza­toare, pentru că este un instrument privilegiat de învățare și de maturizare a credinței¹⁴⁰.

Preotul, ca și colaborator și mandatar al episcopului, are responsabilitatea de a anima, de a coordona și de a dirija activitatea catehetică a comunității ce îi este încredințată. E important ca el să știe să integreze această activitate într-un proiect organic de evanghe­lizare așa încît catehizarea comunității sale să fie în comuniune cu persoana episcopului, cu Biserica locală și cu Biserica universală¹⁴¹.

În mod deosebit, el va ști să suscite o responsabilitate justă și oportună, o colaborare în cateheză, atît printre membrii Institutelor de viață consacrată și ai Societăților de viață apostolică, cît și a credincioșilor laici¹⁴² pregătiți în mod adecvat, și va manifesta tuturor recunoștința și stima sa pentru această sarcină catehetică.

El se va îngriji în mod deosebit de formarea inițială și perma­nentă a cateheților, a asociațiilor și a mișcărilor. În măsura posibilu­lui, preotul va trebui să fie catehetul cateheților, formînd cu aceștia o adevărată comunitate de ucenici ai Domnului, care să poată sluji ca referință elevilor de la catehism.

Învățător¹⁴³ și educator al credinței¹⁴⁴, preotul se va îngriji ca în educația creștină din sînul familiei, din învățămîntul religios, din formarea mișcărilor apostolice etc. cateheza să ocupe un loc privile­giat. Se va preocupa de asemenea ca ea să fie orientată spre toate categoriile de credincioși, copii și tineri, adolescenți, adulți, persoane în vîrstă. Mai mult, el va ști să transmită învățătura catehetică folosind toate mijloacele pedagogice și mijloacele de comunicare ce ar putea fi de folos, astfel încît credincioșii, potrivit caracteristicilor, capacităților, vîrstei și condițiilor lor de viață, să fie în măsură să învețe mai profund doctrina creștină și să o traducă în practică mai potrivit¹⁴⁵.

În acest scop, preotului nu-i va lipsi ca punct de referință Catehismul Bisericii Catolice. Acest text reprezintă, într-adevăr, o normă sigură și autentică a învățăturii Bisericii¹⁴⁶.

Sacramentul Euharistiei

Misterul euharistic

48.    Dacă slujirea Cuvîntului este elementul fundamental al slujirii preotului, inima ) centrul ei vital este fără nici o îndoială constituit de Euharistie, care este mai ales prezența reală în timp a unicei și veșnicei jertfe a lui Cristos¹⁴⁷.

Memorial sacramental al morții și învierii lui Cristos, reprezen­tare reală și eficientă a unicei Jertfe răscumpărătoare, izvor și culme a vieții creștine și a întregii evanghelizări¹⁴⁸, Euharistia este princi­piul, mijlocul și finalitatea slujirii preoțești, pentru că «toate slujirile ecleziale și sarcinile apostolice sînt strîns legate de Euharistie și ordonate ei»¹⁴⁹. Consacrat pentru a perpetua Sfînta Jertfă, preotul își manifestă astfel în modul cel mai evident identitatea.

Există într-adevăr o conexiune intimă între centralitatea Euharistiei, dragostea pastorală și unitatea de viață a preotului¹⁵⁰. În această conexiune el găsește indicațiile decisive pentru itinerariul de sfințenie la care este chemat în mod specific.

Pentru că slujitorul îi împrumută lui Cristos, Preotul suprem și veșnic, inteligența, voința, glasul și mîinile sale, pentru ca prin intermediul slujirii lui să-i poată oferi Tatălui jertfa sacramentală a mîntuirii, el va trebui și să-și însușească orînduielile Învățătorului și, ca și acesta, să trăiască ca dar pentru frații săi. În consecință, va trebui să învețe să se unească intim cu ofranda, depunînd pe altarul de jertfă întreaga sa viață, ca semn al iubirii gratuite și prevenitoare a lui Dumnezeu.

Celebrarea Euharistiei

49.    E necesar să amintim valoarea de neînlocuit pe care o are pentru preot celebrarea zilnică a Liturghiei¹⁵¹, chiar și fără concursul credincioșilor. El o va trăi ca momentul central al zilei sale și al slujirii sale cotidiene, rod al unei sincere dorințe și ocazie de întîlnire profundă și eficientă cu Cristos. Va avea cea mai mare grijă să o celebreze cu evlavie și să participe cu tot spiritul și cu toată inima.

Într-o cultură mereu mai sensibilă la comunicarea prin semne și prin imagine, preotul va acorda o atenție adecvată față de tot ceea ce poate înălța demnitatea și caracterul sacru al celebrării euharistice. În această celebrare e important să se îngrijească în mod special de conformitatea și curățenia locului, de arhitectura altarului și a tabernacolului¹⁵², de noblețea vaselor sacre și a ornatelor¹⁵³, de cînt¹⁵⁴, de muzică¹⁵⁵, de tăcerea sacră¹⁵⁶ etc. Toate aceste ele­mente pot contribui la o mai bună participare la Jertfa euharistică. Într-adevăr, o atenție insuficientă față de aspectele simbolice ale liturgiei și, încă și mai mult, neglijența și graba, superficialitatea și dezordinea o golesc de sens și îi slăbesc funcția de creștere a credinței¹⁵⁷. Cel care celebrează prost manifestă slăbiciunea cre­dinței sale și nu-i educă pe ceilalți în credință. În schimb, a celebra bine constituie o primă și importantă cateheză despre Sfînta Jertfă.

Astfel, preotul, punîndu-și în slujba celebrării euharistice capacitățile sale pentru a o face vie cu participarea tuturor credin­cioșilor, trebuie totodată să se atașeze de ritul stabilit în cărțile liturgice aprobate de autoritatea competentă, fără a adăuga, a scoate sau a modifica nimic¹⁵⁸.

Toți Ordinarii, Superiorii Institutelor de viață consacrată, Moderatorii societăților de viață apostolică au datoria gravă, în afară de cea de a da exemplul, de a veghea ca normele liturgice privind celebrarea Euharistiei să fie pretutindeni observate cu fidelitate.

Preoții care celebrează sau concelebrează sînt ținuți să îmbrace veșmintele sacre prescrise de rubrici¹⁵⁹.

Adorația euharistică

50.    Centralitatea Euharistiei va trebui să apară nu numai în celebrarea vie și demnă a Jertfei, dar și în adorația deasă a Sfîntului Sacrament, pentru ca preotul să apară și ca modelul comunității prin devoțiunea sa euharistică și prin mijlocirea sa asiduă, făcută de fiecare dată cînd va fi cu putință, în fața Domnului prezent în tabernacol. E de dorit ca preoții însărcinați să călăuzească comu­nitățile să consacre momente lungi adorației comunitare și să rezerve Sfîntului Sacrament al altarului, și în afara Liturghiei, mai multă atenție și onoare decît oricărui alt rit sau gest. «Credința și iubirea față de Euharistie nu pot îngădui ca prezența lui Cristos în Tabernacol să rămînă solitară»¹⁶⁰.

Un moment privilegiat de adorație euharistică poate fi celebra­rea Liturgiei Orelor, care constituie o adevărată prelungire, în decursul zilei, a jertfei de laudă și de mulțumire care își are centrul și izvorul sacramental în Sfînta Liturghie. Liturgia Orelor în care preotul unit cu Cristos este glasul Bisericii pentru întreaga lume, va fi celebrată, în comunitate cînd este cu putință și în formele oportune, astfel încît să fie «interpretul și purtătorul glasului universal ce cîntă slava lui Dumnezeu și cere mîntuirea omului»¹⁶¹. Capitlurile canonicilor vor rezerva o solemnitate exemplară acestei celebrări. În celebrarea comunitară sau individuală, va trebui totdeauna evitat să fie redusă la o pură «datorie» executată mecanic, la o simplă lectură făcută în grabă fără atenția datorată sensului textului.

Sacramentul pocăinței

Slujitor al împăcării

51.    Duhul Sfînt este darul învierii făcut Apostolilor, în vederea iertării păcatelor: «Primiți pe Duhul Sfînt; cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate, cărora le veți ține, vor fi ținute» (In 20, 21-23). Cristos a încredințat lucrarea împăcării omului cu Dumnezeu exclusiv Apostolilor săi și celor care le succed în aceeași misiune. Astfel, preoții, prin voința lui Cristos, sînt singurii slujitori ai sacramentului Împăcării¹⁶². Ca și Cristos, ei sînt trimiși pentru a-i chema pe păcătoși la convertire și pentru a-i readuce la Tatăl prin tribunalul milostivirii.

Împăcarea sacramentală restabilește prietenia cu Dumnezeu Tatăl și cu toți fiii săi în familia sa, Biserica. Prin aceasta ea întinerește și se edifică în toate dimensiunile sale: universală, diecezană, parohială¹⁶³.

În pofida tristei constatări a pierderii sensului păcatului, larg răspîndită în cultura vremurilor noastre, preotul trebuie să-și împlinească cu bucurie și generozitate misiunea de formare a conștiințelor, de iertare și pace.

Este așadar necesar să știe să se identifice într-un anumit fel cu acest sacrament și, asumînd atitudinea lui Cristos, să știe să se aplece cu milostivire, ca bunul samaritean, asupra omenirii rănite. Va face astfel să apară noutatea creștină a dimensiunii medicinale a Pocăin­ței, care slujește la vindecare și la iertare¹⁶⁴.

Devotamentul în slujirea Împăcării

52.    Atît în temeiul funcției sale¹⁶⁵ cît și în temeiul Hirotonirii sacramentale, preotul va trebui să-și dedice timpul și energia pentru a asculta mărturisirile credincioșilor care, cum o arată experiența, merg bucuroși să primească acest Sacrament acolo unde știu că găsesc preoți disponibili. Acest lucru este valabil pretutindeni, dar mai ales pentru bisericile din zonele cele mai frecventate și pentru sanctuare, pentru care se poate organiza o colaborare frățească și responsabilă cu preoții călugări sau în vîrstă.

Fiecare preot va respecta norma bisericească ce apără și promovează valoarea spovezii individuale și acuzarea personală și integrală a păcatelor proprii, într-un dialog direct cu confesorul¹⁶⁶, păstrînd folosirea spovezii și a dezlegării colective doar pentru cazurile extraordinare prevăzute de dispozițiile în vigoare și în condițiile cerute¹⁶⁷. Confesorul va ști astfel să lumineze conștiința penitentului cu cîteva cuvinte care, oricît de scurte ar fi, vor trebui să fie apropriate situației concrete, spre a favoriza o orientare personală reînnoită spre convertire și a-i influența în profunzime drumul lui spiritual, și prin impunerea unei pocăințe adecvate¹⁶⁸.

În toate cazurile, preotul va ști să mențină celebrarea Împăcării la nivelul sacramental, depășind pericolul de a o reduce la o activitate pur psihologică sau doar formală. Aceasta se va manifesta între altele în modul de a trăi cu fidelitate disciplina în vigoare referitoare la locul și la scaunul spovezii¹⁶⁹.

Necesitatea de a se spovedi

53.    Ca orice bun credincios, preotul are și el nevoie să-și spove­dească păcatele și slăbiciunile. El este cel dintîi care știe că practicarea acestui sacrament întărește credința și dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele.

Pentru a putea arăta cît mai eficient frumusețea Pocăinței, e indispensabil ca slujitorul sacramentului să ofere o mărturie perso­nală, precedîndu-i pe ceilalți credincioși în experiența iertării. Această experiență constituie de altfel prima condiție pentru revalorizarea pastorală a sacramentului împăcării. În acest sens, e bine ca credin­cioșii să știe și să vadă că preoții lor se spovedesc și ei în mod regulat¹⁷⁰: «Toată viața preotului suferă un declin inevitabil dacă el însuși, din neglijență sau din oricare alt motiv, nu recurge în mod regulat și cu o credință și o evlavie adevărată la sacramentul Pocăinței. La un preot care nu s-ar mai spovedi sau s-ar spovedi prost, ființa și acțiunea preoțească s-ar resimți repede, și însăși comunitatea al cărei păstor este n-ar întîrzia să-și dea seama»¹⁷¹.

Îndrumarea spirituală pentru sine și pentru ceilalți

54.    Paralel cu sacramentul Împăcării, preotul nu va omite să-și exercite slujirea îndrumării spirituale. Redescoperirea și răspîndirea acestei practici, trăite și în afara administrării sacramentului Pocăin­ței, sînt o mare binefacere pentru Biserică în timpul prezent¹⁷². Atitudi­nea generoasă și activă a preoților, în momentul în care o practică, constituie o importantă ocazie pentru a recunoaște și pentru a susține vocațiile la preoție și la diferitele forme de viață consacrată.

Pentru a contribui la ameliorarea spiritualității lor, e necesar ca preoții să practice ei înșiși îndrumarea spirituală. Încredințîndu-și formarea sufletului lor în mîinile unui confrate înțelept, ei se vor maturiza de la începutul slujirii lor, în conștiința importanței de a nu păși singuri pe drumurile vieții spirituale și ale angajării pastorale. Folosindu-se de acest mijloc de formare eficient, atît de bine experi­mentat în Biserică, preoții vor beneficia de o libertate totală în alegerea persoanei care să-i călăuzească.

Călăuza comunității

Preot pentru comunitate

55.    Preotul este chemat să se confrunte și cu exigențele tipice ale altui aspect al slujirii sale: este vorba de grija pentru vitalitatea comunității care îi este încredințată, ceea ce va traduce mai ales prin mărturia dragostei.

Păstor al comunității, preotul trăiește și există pentru ea; pentru ea se roagă, studiază, lucrează și se jertfește; pentru ea este dispus să-și dea viața, iubind-o ca și Cristos, dăruindu-i toată dragostea și toată stima sa¹⁷³, cheltuindu-și toate puterile, fără limită de timp, pentru a o face după chipul Bisericii Mireasa lui Cristos, mereu mai frumoasă și mai demnă de bucuria Tatălui și de dragostea Duhului Sfînt.

Această dimensiune sponsală a vieții preotului ca păstor îl va face să-și călăuzească comunitatea într-o slujire totală față de toți și față de fiecare din membrii ei, luminîndu-le conștiința cu lumina adevărului revelat, ocrotind cu autoritate autenticitatea evanghelică a vieții creștine, îndreptînd greșelile, iertînd, îngrijind rănile, mîngîindu-i pe cei întristați și promovînd fraternitatea¹⁷⁴.

Acest ansamblu de atenții delicate și complexe nu numai că oferă o mărturie de dragoste mereu mai transparentă și mai eficientă, dar va manifesta și profunda comuniune ce trebuie să se realizeze între preot și comunitatea sa, ca o prelungire și o actualizare a comuniunii cu Dumnezeu, cu Cristos și cu Biserica¹⁷⁵.

Sentire cum Ecclesia

56.    Pentru a fi o bună călăuză a poporului său, preotul va fi atent și să recunoască semnele timpurilor: de la cele mai vaste care ating Biserica universală și drumul ei în istoria oamenilor, pînă la semnele cele mai apropiate de situația concretă a comunității sale.

Acest discernămînt pretinde o punere la zi constantă și pertinentă în studiul problemelor teologice și pastorale, exercițiul unei reflecții înțelepte asupra datelor sociale, culturale și științifice care îi caracterizează epoca.

În împlinirea slujirii lor, preoții vor ști să traducă această exigență prin atitudinea constantă și sinceră de sentire cum Ecclesia, pentru a lucra totdeauna în comuniune cu Papa, cu episcopii, cu ceilalți confrați întru preoție, ca și cu credincioșii consacrați prin profesiunea sfaturilor evanghelice și cu credincioșii laici.

În exercițiul activității lor, preoții nu vor omite nici să caute, după formele legitime și ținînd cont de capacitățile fiecăruia, cooperarea credincioșilor consacrați și a credincioșilor laici.

Celibatul preoțesc

Voința fermă a Bisericii

57.    Convinsă de profundele motivații teologice și pastorale care susțin raportul între celibat și preoție, luminată de mărturia care îi confirmă și astăzi, în ciuda unor cazuri dureroase, validitatea spirituală și evanghelică în atîtea vieți preoțești, Biserica și-a reafirmat în timpul Conciliului Vatican II și în magisteriul pontifical ulterior «voința fermă de a menține legea care cere celibatul perpetuu ales în mod liber pentru candidații la hirotonirea preoțească în ritul latin»¹⁷⁶.

Într-adevăr, celibatul este un dar pe care l-a primit Biserica și asupra căruia vrea să vegheze, convinsă că este un bine pentru ea însăși și pentru lume.

Motivele teologice și spirituale ale celibatului

58.    Ca orice valoare evanghelică, și celibatul consacrat trebuie să fie trăit ca o noutate eliberatoare, ca o mărturie deosebită de radicalism în urmarea lui Cristos și ca semn al realității eshatologice. «Nu toți pot înțelege cuvîntul acesta, ci numai cei cărora le este dat. Căci sînt eunuci care s-au născut așa din sînul mamei și sînt eunuci pe care oamenii i-au făcut astfel și sînt eunuci care s-au făcut singuri astfel pentru Împărăția cerurilor. Cine poate înțelege aceasta, să înțeleagă.» (Mt 19, 10-12)¹⁷⁷.

Pentru a trăi cu iubire și generozitate darul primit, e deosebit de important ca preotul să înțeleagă încă din formarea sa în seminar motivele teologice și spirituale ale disciplinei bisericești privitoare la celibat¹⁷⁸. Celibatul, ca dar și carismă specială a lui Dumnezeu, cere păstrarea continenței perfecte și perpetue pentru Împărăția Cerurilor, astfel încît slujitorii sacri să poată adera cu mai multă ușurință la Cristos cu o inimă neîmpărțită și să se dedice cu mai multă libertate slujirii lui Dumnezeu și a oamenilor¹⁷⁹. Chiar înainte de voința subiectului exprimată prin disponibilitatea sa, disciplina ecleziastică manifestă voința Bisericii și își găsește rațiunea ultimă în legătura strînsă existentă între celibat și sfințirea preoțească, ce-l configurează pe preot lui Isus Cristos Capul și Mirele Bisericii¹⁸⁰.

Scrisoarea către efeseni (cf. 5, 25-27) stabilește o legătură strînsă între jertfa preoțească a lui Cristos (cf. 5, 25) și sfințirea Bisericii (cf. 5, 26) care este iubită cu o dragoste sponsală. Inserat în mod sacramental în această preoție de iubire exclusivă a lui Cristos pentru Biserică Mireasa lui fidelă, prin angajamentul său la celibat, preotul exprimă această iubire care devine atunci izvor rodnic de eficiență pastorală.

Prin urmare, celibatul nu este un element care influențează din exterior slujirea preoțească; de asemenea, nu poate fi considerat numai ca o instituție impusă de lege, fiindcă, printre altele, cel care primește sacramentul Preoției se angajează la celibat în deplină conștiință și libertate¹⁸¹, după o pregătire de mai mulți ani, însoțită de o pro­fundă chibzuință și de o rugăciune asiduă. Ajuns la ferma convingere că Cristos îi acordă acest dar pentru binele Bisericii și slujirea celorlalți, preotul își asumă celibatul pentru toată viața, întărind această voință în făgăduința rostită deja în decursul ritului hirotonirii diaconale¹⁸².

Pentru toate aceste motive, legea bisericească confirmă pe de-o parte carisma celibatului, arătînd cît este de intim legată de slujirea preoțească în dubla sa dimensiune de relație cu Cristos și cu Biserica, și pe de altă parte ocrotește libertatea celui care o primește¹⁸³. De aceea, preotul consacrat lui Cristos într-un mod nou și privilegiat¹⁸⁴, trebuie să fie conștient că a primit un dar confirmat de o legătură juridică precisă, care îl obligă moralmente să-l respecte. Această legătură, asumată liber, are un caracter teologal, pentru că este un semn al legăturii sponsale ce se realizează în hirotonirea sacramen­tală. Prin această legătură, preotul dobîndește paternitatea spirituală dar reală, care are o dimensiune universală și care se concretizează în mod deosebit față de comunitatea ce îi este încredințată¹⁸⁵.

Exemplul lui Isus

59.    Celibatul este atunci o dăruire de sine «în» Isus Cristos și «cu» Isus Cristos făcută Bisericii sale și exprimă slujirea preotului față de Biserică «în» și «cu» Domnul¹⁸⁶.

S-ar rămîne într-o stare de permanentă imaturitate dacă celibatul ar fi trăit ca un «tribut care se plătește Domnului» pentru a ajunge la Ordinele sacre și n-ar mai fi trăit ca «un dar primit de la milostivirea sa»¹⁸⁷, ca o alegere făcută de libertatea omului și ca primirea cu bucurie a unei vocații deosebite de iubire pentru Dumne­zeu și pentru oameni.

Domnul dă aici exemplul, El care, mergînd în contra curentului a ceea ce putem considera ca fiind cultura dominantă a timpului său, a ales liber să trăiască celibatul. În urma sa, ucenicii au lăsat «toate» pentru a-și împlini misiunea (Lc 18, 28-30).

Din acest motiv, Biserica, încă din epoca apostolică, a vrut să păstreze darul continenței perpetue a clericilor, și s-a orientat spre soluția de a alege candidații la Ordinul sacru printre celibatari (cf. 2 Tes 2, 15; 1 Cor 7, 5; 9, 5; 1 Tim 3, 2-12; 5, 9; Tit 1, 6-8)¹⁸⁸.

Dificultăți și obiecții

60.    În climatul cultural actual, marcat adesea de o viziune asupra omului lipsită de sensul valorilor și mai ales incapabilă să dea un sens total, pozitiv și eliberator sexualității umane, se pune adesea problema valorii și semnificației celibatului preoțesc sau, cel puțin, a oportunității de a afirma legătura sa strînsă și profunda armonie cu preoția ministerială.

De-a lungul secolelor, dificultățile și obiecțiile au însoțit totdeauna alegerea Bisericii latine și a unor Biserici orientale de a nu conferi preoția ministerială decît unor bărbați care au primit de la Dumnezeu darul curăției în celibat. Disciplina celorlalte Biserici orientale care admit la preoție bărbați căsătoriți nu e opusă celei a Bisericii latine. Într-adevăr, aceleași Biserici pretind celibatul pentru episcopi. Mai mult, ele nu acceptă căsătoria preoților, nici recăsăto­rirea preoților văduvi. Este vorba totdeauna și numai de hirotonirea unor bărbați deja căsătoriți.

Dificultățile pe care unii le opun chiar și astăzi¹⁸⁹ se sprijină adesea pe pretexte false, ca, de pildă, acuzația de spiritualism descărnat sau afirmația după care continența ar implica neîncredere sau dispreț față de sexualitate. Alții pleacă de la cazuri dificile și dureroase, sau generalizează cazuri particulare. Se uită în schimb mărturia oferită de imensa majoritate a preoților care-și trăiesc celibatul în libertatea interioară, susținuți de profunde motivații evanghelice, în rodnicie spirituală și într-o perspectivă de fidelitate convinsă și bucuroasă față de vocația și misiunea lor.

E clar că pentru a garanta și a păstra acest dar într-un climat de echilibru senin și de progres spiritual, trebuie luate toate măsurile care îl pot îndepărta pe preot de posibilele dificultăți¹⁹⁰.

În consecință este necesar ca preoții să se poarte cu prudența cerută în relațiile cu persoanele a căror familiaritate le poate pune în pericol fidelitatea față de dar sau poate suscita scandal printre credincioși¹⁹¹. În cazurile deosebite, vor trebui să se supună ju­decății episcopului care are obligația de a da norme precise în acest dome­niu¹⁹².

În plus, preoții nu vor omite să urmeze regulile de asceză experimentate de Biserică și care sînt și mai mult cerute în împre­jurările actuale. De aceea, ei vor evita cu prudență locurile, spectaco­lele și lecturile care constituie un obstacol la observarea curăției în celibat¹⁹³. În ceea ce privește mijloacele de comunicare socială, preoții, fie ca actori sau ca utilizatori, vor observa discreția necesară și vor evita tot ceea ce ar putea dăuna vocației lor.

Într-un climat de permisivitate sexuală exacerbată, pentru a ocroti cu iubire darul primit, în împărtășirea cu Cristos și cu Biserica, în devoțiunea către Preafericita Fecioară Maria și în considerarea exemplului preoților sfinți din toate timpurile, ei vor găsi tăria necesară pentru a învinge dificultățile din drumul lor și pentru a acționa cu acea maturitate care îi face credibili în fața lumii¹⁹⁴.

Ascultarea

Fundamentul ascultării

61.    Ascultarea este o valoare preoțească de primă importanță. Însăși jertfa lui Isus pe Cruce își trage valoarea și sensul răscumpără­tor din ascultarea și fidelitatea lui față de voința Tatălui. El a fost «ascultător pînă la moarte, și încă pînă la moartea pe Cruce» (Fil 2, 8). Scrisoarea către evrei subliniază și că Isus «a învățat ascultarea din cele ce a pătimit» (5, 8). Putem așadar să spunem că ascultarea de Tatăl se află în centrul Preoției lui Cristos.

Ca și pentru Cristos, ascultarea exprimă pentru preot voința lui Dumnezeu, care îi este manifestată prin intermediul superiorilor lui legitimi. Această disponibilitate trebuie să fie înțeleasă ca o adevăra­tă lucrare a libertății personale, consecință a unei alegeri maturizate în mod constant în prezența lui Dumenzeu în rugăciune. Virtutea ascultării, cerută intrinsec de sacrament și de structura ierarhică a Bisericii, este în mod clar obiectul făgăduinței pe care clericul o rostește mai întîi în ritul hirotonirii diaconale, apoi în cel al hirotonirii presbiteriale. Prin această făgăduință, preotul își întărește voința de supunere, intrînd astfel în dinamica ascultării lui Cristos, Slujitor ascultător pînă la moartea pe Cruce (cf. Fil 2, 7-8)¹⁹⁵.

Cultura contemporană subliniază valoarea subiectivității și a autonomiei persoanei, înțeleasă ca intrinsecă demnității sale. Această valoare, pozitivă în sine, capătă o dimensiune negativă atunci cînd este absolutizată și revendicată în afara contextului său legitim¹⁹⁶. Acest lucru se poate manifesta și în interiorul Bisericii, precum și în viața preotului, cînd activitățile duse în slujba comunității sînt reduse la un fapt pur subiectiv.

În realitate, prin natura preoției sale, preotul este în slujba lui Cristos și a Bisericii. În consecință, el va fi disponibil pentru a primi indicațiile juste din partea superiorilor săi și în mod deosebit, dacă nu e împiedicat în mod legitim, va trebui să primească și să îndepli­nească cu fidelitate sarcina care îi este încredințată de Ordinariul său¹⁹⁷.

Ascultarea ierarhică

62.    Preotul este dator cu o «obligație specială de respect și ascultare» față de Suveranul Pontif și față de Ordinariul său¹⁹⁸. În virtutea apartenenței sale la un presbiteriu determinat, el lucrează în slujba unei Biserici locale care-și află principiul și fundamentul unității în episcop¹⁹⁹, care exercită asupra ei întreaga potestas ordinară, proprie și imediată, necesară slujirii sale de păstor²⁰⁰. Subordonarea ierarhică cerută de sacramentul Preoției se realizează ecleziologic și structural în legătura cu episcopul și cu Suveranul Pontif, care deține primatul (principatus) puterii ordinare asupra tuturor Bisericilor particulare²⁰¹.

Obligația de a adera la Magisteriu, în materie de credință și de morală, este intrinsec legată de toate funcțiile pe care preotul trebuie să le împlinească în Biserică. Disensiunea în acest domeniu trebuie considerată gravă, deoarece produce scandal și îi dezorientează pe credincioși.

Nimeni nu este mai conștient decît preotul de necesitatea normelor în Biserică. Într-adevăr, pentru că structura ierarhică și organică este vizibilă, exercitarea funcțiilor pe care Dumnezeu i le-a încredințat, și în special cea de a călăuzi Poporul și de a celebra sacra­mentele, trebuie organizată în mod adecvat²⁰².

Ca slujitor al lui Cristos și al Bisericii sale, preotul își asumă generos angajamentul de a observa cu fidelitate toate normele și pe fiecare dintre ele, evitînd toate formele de adeziune parțială conform unor criterii subiective care dezbină și care îi ating și pe credincioșii laici și opinia publică, producînd grave prejudicii pastorale. Într-ade-văr, «prin însăși natura lor, legile canonice cer să fie observate» și pretind «ca tot ceea ce este poruncit de către cap să fie respectat de către membre»²⁰³.

Ascultînd de autoritatea constituită, preotul va favoriza între altele dragostea reciprocă în sînul presbiteriului și unitatea întemeiată pe adevăr.

Autoritatea exercitată cu iubire

63.    Pentru ca observarea ascultării să fie reală și să poată nutri comuniunea bisericească, toți cei ce sînt constituiți ca autoritate (Ordinarii, superiorii călugărești, Moderatorii Societăților de viață apostolică) trebuie să ofere neapărat un exemplu personal constant. Mai mult, ei trebuie să-și exercite cu iubire carisma instituțională, suscitînd sau cerînd adeziunea față de toate dispozițiile în domeniul Magisteriului și al disciplinei, conform modalităților și termenelor necesare²⁰⁴.

Această adeziune este izvor de libertate, deoarece nu împiedică, ci stimulează spontaneitatea matură a preotului, care va ști să adopte o atitudine pastorală senină și echilibrată, creînd armonia în care darurile personalității fiecăruia se contopesc într-o unitate superioară.

Respectarea normelor liturgice

64.    Printre diversele aspecte actuale ale problemei ascultării, merită să fie scos în evidență cel al respectării cu convingere a normelor liturgice.

Liturgia este exercitarea preoției lui Isus Cristos²⁰⁵, «culmea spre care tinde acțiunea Bisericii și, în același timp, izvorul din care decurge întreaga sa putere»²⁰⁶. Ea este așadar un domeniu în care preotul trebuie să fie în mod deosebit conștient că este slujitor pentru a asculta în mod fidel de Biserică. «Orînduirea liturgiei depinde numai de autoritatea Bisericii: ea aparține Scaunului apostolic și, în regulile de drept, episcopului»²⁰⁷. De aceea preotul nu va adăuga, nu va scoate, nu va schimba nimic din proprie inițiativă în acest dome­niu²⁰⁸.

Această normă e valabilă în mod special pentru celebrarea sacramentelor, care sînt prin excelență acte ale lui Cristos și ale Bisericii, și pe care preotul le administrează pentru binele credin­cioșilor in persona Christi și în numele Bisericii²⁰⁹.

Credincioșii au un adevărat drept de a participa la celebrările liturgice așa cum o vrea Biserica și nu potrivit gusturilor personale ale fiecărui slujitor sau în funcție de particularisme rituale neaprobate, expresii ale unor grupuri care tind să se închidă față de universalita­tea Poporului lui Dumnezeu.

Unitatea în planurile pastorale

65.    În exercitarea slujirii lor, e necesar ca preoții să participe în mod responsabil la definirea planurilor pastorale pe care episcopul le determină în colaborare cu Consiliul presbiterial²¹⁰, și să armonizeze cu ele realizările practice ale comunității lor.

Creativitatea înțeleaptă și spiritul de inițiativă proprii matu­rității preoților nu vor fi micșorate, ci dimpotrivă vor putea crește în mod oportun în folosul rodniciei pastorale. Adoptarea unor căi separate în acest domeniu ar putea însemna slăbirea operei de evanghelizare.

Obligativitatea hainei preoțești

66.    Într-o societate secularizată și care tinde spre materialism, în care semnele exterioare ale realităților sacre și supranaturale dispar adesea, se resimte azi în mod deosebit necesitatea ca preotul ) om al lui Dumnezeu, împărțitor al misterelor lui ) să poată fi recunoscut de comunitate și datorită hainei pe care o poartă, semn fără echivoc al devotamentului și al identității sale de deținător al unei slujiri publice²¹¹. Preotul trebuie să fie recunoscut înainte de toate prin comportamentul său, dar și prin felul său de a se îmbrăca, pentru a face imediat perceptibilă oricărui credincios și chiar oricărui om²¹² identitatea și faptul că-i aparține lui Dumnezeu și Bisericii.

Din acest motiv, preotul trebuie să poarte «o haină bisericească demnă, după normele indicate de Conferința episcopală și după obiceiurile locale legitime»²¹³. Acest lucru înseamnă că, atunci cînd haina nu este sutana, ea trebuie să fie diferită de modul de a se îmbrăca al laicilor și conformă cu demnitatea și sacralitatea slujirii sale. Croiala și culoarea trebuie să fie stabilite de Conferința episco­pală, totdeauna în armonie cu dispozițiile dreptului universal.

Din cauza neconcordanței lor cu spiritul acestei discipline, practicile contrare nu pot fi considerate ca obiceiuri legitime și trebuie să fie suprimate de autoritatea competentă²¹⁴.

În afara unor situații cu totul excepționale, a nu folosi haina bisericească poate manifesta la un cleric un simț slab al identității sale de păstor care trebuie să fie total disponibil în slujirea Bisericii²¹⁵.

Spiritul preoțesc de sărăcie

Sărăcia ca disponibilitate

67.    Sărăcia lui Isus urmărește un scop mîntuitor. Cristos era bogat, El s-a făcut sărac pentru noi, ca să devenim bogați datorită sărăciei sale (2 Cor 8, 9).

Scrisoarea către filipeni arată raportul dintre despuierea de sine și spiritul de slujire care trebuie să însuflețească slujirea pastorală. Într-adevăr, Sfîntul Paul spune că Isus «nu a socotit ca pe o pradă egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a nimicit pe sine luînd fire de rob». Așadar, preotul va deveni cu greu slujitor al fraților săi, dacă este preocupat excesiv de confortul și de bunăstarea proprie.

Datorită condiției sale de sărac, Cristos arată că a primit totul de la Tatăl din veșnicie și că-i restituie totul, pînă la ofranda totală a vieții sale.

Exemplul lui Cristos trebuie să-l determine pe preot să se conformeze cu El, în libertatea interioară față de bunurile și față de bogățiile lumii²¹⁶. Domnul ne învață că Dumnezeu este singurul bine adevărat și că dobîndirea vieții veșnice este singura bogăție adevăra­tă: «Căci ce-i folosește omului să cîștige lumea întreagă dacă își pierde viața? Căci ce-ar putea da omul în schimb pentru viața sa?» (Mc 8, 36-37).

Preotul, căruia Domnul îi este partea de moștenire (cf. Num 18, 20), știe că misiunea sa, ca și cea a Bisericii, se desfășoară în mijlocul lumii și că bunurile create sînt necesare pentru dezvoltarea personală a omului. Cu toate acestea, el va folosi aceste bunuri cu simțul responsabilităților, cu moderație, cu intenție dreaptă și cu detașarea care sînt proprii celui care-și păstrează comoara în ceruri și care știe că totul trebuie să fie folosit pentru zidirea Împărăției lui Dumnezeu (Lc 10, 7; Mt 10, 9-10; 1 Cor 9, 14; Gal 6, 6)²¹⁷. De aceea, el se va abține de la activitățile lucrative care nu sînt conforme cu slujirea sa²¹⁸.

Amintindu-și că darul pe care l-a primit este gratuit, el va fi dispus să dea «în dar» (Mt 10, 8; Fapte 8, 18-25)²¹⁹ și să folo­sească pentru binele Bisericii și pentru operele de caritate tot ceea ce primește cu ocazia exercitării slujirii sale, după ce și-a asigurat subzistența și după ce și-a îndeplinit toate datoriile stării²²⁰.

În sfîrșit, deși nu trăiește sărăcia în virtutea unei făgăduințe publice, preotul este obligat să ducă o viață simplă și să se abțină de la tot ce ar putea fi vanitate²²¹, îmbrățișînd astfel sărăcia volun­tară pentru a-l urma pe Cristos mai îndeaproape²²². În toate dome­niile (locuință, mijloace de transport, vacanțe etc.), preotul să elimine orice exagerare și orice lux²²³.

Prieten al săracilor, el va avea pentru ei cele mai delicate atenții ale iubirii pastorale, trăind o opțiune preferențială, dar fără exclude­re, față de toate formele vechi și noi de sărăcie, prezente în mod atît de tragic în lume. El nu va uita niciodată că cea dintîi mizerie de care omul trebuie să fie eliberat este păcatul, izvor primar al oricărui rău.

Devoțiunea către Maria

Virtuțile Mamei

68.    Există o «relație esențială… între Mama lui Isus și preoția slujitorilor Fiului». Această relație decurge din cea care există între maternitatea divină a Mariei și preoția lui Cristos²²⁴.

În această relație își are izvorul spiritualitatea mariană a preotului. Nu se poate spune că spiritualitatea preoțească este completă dacă nu ia în considerare testamentul lui Cristos răstignit care a vrut s-o încredințeze pe Mama sa ucenicului preaiubit și, prin el, tuturor preoților chemați să-i continue lucrarea de răscumpărare.

La fel cum a fost încredințată lui Ioan la picioarele Crucii, Maria este încredințată ca Mamă oricărui preot în mod special (cf. In 19, 26-27).

Preoții, care fac parte dintre ucenicii preaiubiți ai lui Isus răstignit și înviat, trebuie să o primească pe Maria ca Mamă în viața lor, făcînd din Ea obiectul atenției și al rugăciunii lor continue. Maria pururea Fecioară devine atunci Mama care îi duce la Cristos, care îi face să iubească Biserica în mod autentic, care mijlocește pentru ei și îi călăuzește spre Împărăția Cerurilor.

Orice preot știe că Maria, pentru că este Mamă, este eminenta formatoare a preoției sale, căci Ea este cea care știe să-i formeze inima de preot, să-l apere de pericole, de epuizare, de descurajare și să vegheze cu grijă maternă la creșterea lui în înțelepciune, în vîrstă și în har, în fața lui Dumnezeu și a oamenilor (cf. Lc 2, 40).

Dar numai cei care știu să imite virtuțile mamei lor sînt fii devotați. Preotul o va contempla așadar pe Maria, pentru a fi un slujitor smerit, ascultător, curat și pentru a da mărturie iubirii într-o dăruire totală față de Domnul și față de Biserică²²⁵.

Capodoperă a Jertfei preoțești a lui Cristos, Fecioara reprezintă Biserica în toată puritatea ei, «fără pată, nici zbîrcitură», pe deplin «sfîntă și neprihănită» (Ef 5, 27). Contemplarea Sfintei Fecioare pune în fața preotului idealul spre care trebuie să tindă în slujirea comu­nității sale, pentru ca și ea să devină «Biserica pe deplin glorioasă» (ibid.), datorită dăruirii preoțești a propriei vieți.

Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea a aprobat la 31 ianuarie 1994 acest Director și a autorizat publicarea sa.

Jose T. Card. Sanchez
Prefect

+ Crescenzio Sepe
Arhiepiscop Titular de Grado
Secretar

 

Note

---