Dialogul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
cu familiile în cadrul Întâlnirii Mondiale a Familiilor
Parcul Bresso, Milano, 2 iunie 2012
1. Cat Tien (fetiță din Vietnam): Ciao, Papa. Sunt Cat Tien, vin din Vietnam. Am șapte ani și vreau să îți prezint familia mea. El este tatăl meu, Dan, și pe mama mea o cheamă Tao, iar el este frățiorul meu Binh. Mi-ar plăcea atât de mult să știu ceva despre familia ta și despre atunci când erai mic la fel ca mine…
Sfântul Părinte: Mulțumesc, draga mea, și părinților: mulțumesc din inimă. Așadar, ai întrebat cum sunt amintirile despre familia mea: ar fi atât de multe! Vreau să îți spun numai câteva lucruri. Punctul esențial pentru familie era pentru noi întotdeauna duminica, dar duminica începea deja sâmbătă după-amiază. Tata ne citea lecturile, lecturile duminicii, dintr-o carte foarte răspândită în acel timp în Germania, unde erau și explicate textele. Așa începea duminica: întram deja în liturgie, în atmosfera de bucurie. A doua zi mergeam la Liturghie. Casa mea natală este aproape de Salzburg, prin urmare am avut multă muzică – Mozart, Schubert, Haydn – și atunci când începea Kyrie era ca și cum s-ar fi deschis cerurile. Și apoi acasă era important, desigur, prânzul împreună. Și pe urmă am cântat mult: fratele meu este un mare muzician, a compus muzică deja de copil pentru noi toți, astfel întreaga familie cânta. Tata cânta la liră și intona; sunt momente de neuitat. Apoi, firește, am făcut împreună călătorii, plimbări; eram aproape de o pădure și astfel plimbarea printre copaci era un lucru foarte frumos: aventuri, jocuri etc.
Într-un cuvânt, eram o inimă și un singur suflet, cu atât de multe experiențe comune, chiar și în vremuri foarte dificile, deoarece a fost pe timpul războiului, mai întâi al dictaturii, apoi al sărăciei. Însă, această iubire reciprocă ce exista între noi, această bucurie chiar și pentru lucrurile simple era puternică și așa se puteau depăși și suporta chiar și aceste lucruri. Mi se pare că acest lucru a fost foarte important: că și lucrurile mici au oferit bucurie, pentru că astfel se exprima inima celuilalt. Și în acest fel am crescut în certitudinea că este bine să fii un om, deoarece vedeam că bunătatea lui Dumnezeu se reflecta în părinți și în frați. Și, pentru a spune adevărul, dacă încerc să îmi imaginez puțin cum va fi în Paradis, îmi apare mereu timpul tinereții mele, al copilăriei mele. În acest fel, în această atmosferă de încredere, de bucurie și de dragoste eram fericiți, și cred că în Paradis ar trebui să fie la fel cum a fost în tinerețea mea. În acest sens, mergând spre „cealaltă parte a lumii”, am speranța că voi merge „acasă”.
2. Serge Razafinbony și Fara Andrianombonana (cuplu de logodnici din Madagascar):
Serge: Sanctitatea voastră, suntem Fara și Serge, și venim din Madagascar. Ne-am cunoscut la Florența unde studiem, eu ingineria și ea economia. Ne-am logodit de patru ani și de îndată ce absolvim visăm să ne întoarcem în țara noastră pentru a da o mână de ajutor poporului nostru, și prin intermediul profesiei noastre.
Fara: Modelele familiale care domină occidentul nu ne conving, dar suntem conștienți că și multe tradiționalisme ale Africii noastre ar trebuie cumva depășite. Ne simțim făcuți unul pentru celălalt; drept urmare vrem să ne căsătorim și să construim un viitor împreună. Vrem și ca fiecare aspect al vieții noastre să fie orientat de către valorile Evangheliei. Dar, vorbind despre căsătorie, Sanctitate, există un cuvânt care mai mult ca oricare altul ne atrage și în același timp ne sperie: „pentru totdeauna”…
Sfântul Părinte: Dragi prieteni, mulțumesc pentru această mărturie. Rugăciunea mea vă însoțește în acest drum al logodnei și sper că veți putea crea, prin valorile Evangheliei, o familie „pentru totdeauna”. Dumneavoastră ați menționat diferite tipuri de căsătorii: cunoaștem „mariage coutumier” (căsătoria tradițională) din Africa și căsătoria occidentală. Chiar și în Europa, pentru a spune adevărul, până în secolul al XIX-lea, exista un alt model de căsătorie dominant, ca acum: adesea căsătoria era în realitate un contract între clanuri, unde se căuta păstrarea clanului, deschiderea spre viitor, apărarea proprietății etc. Se căuta unul pentru celălalt din partea clanului, sperând că ar fi fost potriviți unul celuilalt. Așa a fost în parte în țările noastre. Îmi amintesc că într-o țară mică, în care am mers la școală, era în mare parte astfel. Însă, apoi, din secolul al XIX-lea, a urmat emanciparea individului, libertatea persoanei, și căsătoria nu mai este bazată pe voința celorlalți, ci pe propria alegere; precede îndrăgostirea, devine apoi logodnă și pe urmă căsătorie.
În acel timp toți eram convinși că acesta ar fi unicul model corect și că dragostea prin ea însăși ar garanta „totdeauna”, pentru că iubirea este absolută, vrea totul și, prin urmare, și totalitatea timpului: este „pentru totdeauna”. Din nefericire, realitatea nu era așa: se vede că îndrăgostirea este frumoasă, însă poate nu întotdeauna perpetuă, așa cum este sentimentul – nu rămâne pentru totdeauna. Așadar, se vede că trecerea de la îndrăgostire la logodnă și, apoi, la căsătorie cere decizii diferite, experiențe interioare. Cum am spus, este frumos acest sentiment al iubirii, dar trebuie să fie purificat, trebuie să urmeze un parcurs de discernământ, și, anume, trebuie să intre și rațiunea și voința; trebuie unificate rațiunea, sentimentul și voința. În Ritul Căsătoriei, Biserica nu spune: „Ești îndrăgostit?”, ci „Vrei”, „Ești hotărât”. Adică: îndrăgostirea trebuie să devină dragoste adevărată, implicând voința și rațiunea într-un drum, care este cel al logodnei, al purificării, al unei mai mari profunzimi, așa încât cu adevărat omul în întregime, cu toate capacitățile sale, cu discernământul rațiunii, cu forța voinței, să spună: „Da, aceasta este viața mea”.
Mă gândesc de multe ori la nunta din Cana Galileei. Primul vin este foarte plăcut: este îndrăgostirea. Dar nu durează până la sfârșit: trebuie să vină al doilea vin, adică trebuie să fermenteze și să crească, să ajungă la maturitate. O iubire definitivă care devine într-adevăr „al doilea vin” este mai plăcută, mai bună decât primul vin. Și aceasta trebuie să căutăm. Și aici este important, de asemenea, ca eul să nu fie izolat, eul și tu-ul, ci ca să fie implicată și comunitatea parohială, Biserica, prietenii. Acest lucru, întreaga personalizare corectă, comuniunea de viață cu ceilalți, cu familiile care se susțin reciproc, este foarte importantă și numai astfel, în această implicare a comunității, a prietenilor, a Bisericii, a credinței, a lui Dumnezeu însăși, crește un vin care va dăinui pentru totdeauna. Salutări vouă!
3. familia Paleologos (familie din Grecia)
Nikos: Kalispera! (Bună ziua!) Suntem familia Paleologos. Venim de la Atena. Numele meu este Nikos și ea este soția mea Pania. Iar ei sunt copiii noștri, Pavlos și Lydia. Cu ani în urmă, împreună cu alți doi asociați, investind tot ceea ce aveam, am început o societatea mică de informatică. Ca urmare a survenirii neașteptate a actualei crize economice foarte dure, clienții au scăzut dramatic și cei care au rămas întârzie tot mai mult plățile. Reușim cu mare greutate să plătim salariile celor doi angajați, și nouă, asociaților, ne rămâne foarte puțin: astfel încât, pentru a susține familiile noastre, în fiecare zi care trece rămâne tot mai puțin. Situația noastră este una dintre multe altele, dintre milioane altele. În oraș lumea circulă cu capul plecat; nimeni nu mai are încredere în nimeni, lipsește speranța.
Pania: Chiar și noi, deși continuăm să credem în providență, ne este greu să ne gândim la un viitor pentru copiii noștri. Sunt zile și nopți, Sfinte Părinte, în care ne întrebăm cum să facem pentru a nu pierde speranța. Ce poate spune Biserica la toată această lume, la aceste persoane și familiilor care nu mai au perspective?
Sfântul Părinte: Dragi prieteni, mulțumesc pentru această mărturie care a lovit inima mea și inimile noastre ale tuturor. Ce putem să răspundem? Cuvintele sunt insuficiente. Ar trebuie să facem ceva concret și toți suferim din cauză că suntem incapabili să facem ceva concret. Vorbim, în primul rând, despre politică: mi se pare că ar trebui să crească simțul responsabilității în toate partidele, care să nu promită lucruri ce nu le pot realiza, care să nu caute doar voturi pentru sine, ci să fie responsabile pentru binele tuturor și care să înțeleagă că politica înseamnă întotdeauna și responsabilitate umană, morală înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Apoi, firește, cei singuri suferă și trebuie să accepte, adesea fără posibilitatea de a se apăra, situația așa cum este. Cu toate acestea, putem chiar și aici să spunem: să căutăm ca fiecare să facă tot posibilul, gândindu-se la sine, la familie, la ceilalți, cu simțul mare al responsabilității, știind că sacrificiile sunt necesare pentru a merge mai departe.
Al treilea punct: ce putem face noi? Aceasta este întrebarea mea în acest moment. Mă gândesc că poate înfrățiri între orașe, între familii, între parohii, ar putea ajuta. Noi avem în Europa, acum, o rețea de înfrățiri, dar sunt schimburi culturale, desigur foarte bune și foarte utile, dar poate ne vrem înfrățiți în alt sens: ca într-adevăr o familie din Occident, din Italia, din Germania, din Franța… să își asume responsabilitatea de a ajuta o altă familie. Tot astfel și parohiile, orașele: ca într-adevăr să își asume responsabilități, să ajute în sens concret. Și fiți siguri: eu și mulți alții ne rugăm pentru voi, și această rugăciune nu este doar a spune cuvinte, ci a deschide inima lui Dumnezeu și, astfel, a crea și creativitate în găsire de soluții. Sperăm că Domnul ne ajută, că Domnul vă ajută întotdeauna! Mulțumesc.
4. familia Rerrie (familie din Statele Unite ale Americii)
Jay: Trăim în apropiere de New York. Numele meu este Jay, sunt de origine jamaicană și fac contabilitate. Ea este soția mea Anna și este profesor suplinitor. Iar aceștia sunt copiii noștri, care au de la 2 la 12 ani. Din aceasta vă puteți ușor imagina, Sanctitate, că viața noastră, este alcătuită din veșnice curse contratimp, din neliniști, din puzzle-uri foarte complicate… Chiar și la noi, în Statele Unite, una dintre prioritățile absolute este păstrarea locului de muncă, și pentru aceasta nu ajunge doar să fii atent la orar, ci deseori trebuie să îți pui în joc tocmai relațiile de familie.
Anna: Desigur, nu este întotdeauna ușor… Impresia, Sanctitate, este că instituțiile și întreprinderile nu facilitează concilierea timpilor de muncă cu cei ai familiei. Ne imaginăm că și pentru dumneavoastră nu este ușor să împăcați nesfârșitele voastre sarcini cu odihna. Aveți câteva sfaturi pentru a ne ajuta să găsim această necesară armonie? În vâltoarea atâtor stimuli impuși de către societatea contemporană, cum să ajutăm familiile să trăiască sărbătoarea după inima lui Dumnezeu?
Sfântul Părinte: Mare întrebare, și mă gândesc să înțeleg această dilemă între două priorități: prioritatea locului de muncă – fundamentală – și prioritatea familiei. Și cum să împaci cele două priorități. Pot numai să încerc să dau câteva sfaturi. Primul punct: există firme care permit un fel de bonusuri pentru familii – ziua de naștere etc. – și care văd că a da un pic de libertate în cele din urmă este benefic și pentru firmă, deoarece întărește dragostea pentru muncă, pentru locul de muncă. Prin urmare, aș vrea să invit aici patronii să se gândească la familie, să se gândească chiar și să ajute, astfel încât cele două priorități să poată fi împăcate. Al doilea punct: mi se pare că ar trebui, bineînțeles, să se caute o anumită creativitate, și acest lucru nu este întotdeauna ușor. Însă, cel puțin, în fiecare zi să se aducă un fel de bucurie în familie, de atenție, o renunțare la propria voință pentru a fi familia împreună, și de a accepta și depăși nopțile, întunecimile despre care s-a vorbit și mai înainte, și să se gândească la acest mare bine care este familia și astfel, chiar și în marea grijă de a da ceva bun în fiecare zi, să se găsească o reconciliere a celor două priorități.
Și, în sfârșit, există duminica, sărbătoarea: sper ca să fie respectată duminica în America. Și, prin urmare, mi se pare foarte importantă duminica, ziua Domnului și, întocmai ca atare, și „ziua omului”, pentru ca să fim liberi. Aceasta a fost, în relatarea Creației, intenția originară a Creatorului: ca o zi toți să fie liberi. În această libertate a unuia pentru celălalt, pentru ei înșiși, să fie liberi pentru Dumnezeu. Și în acest fel mă gândesc că apărând libertatea omului, apărăm duminica și sărbătorile ca zile ale lui Dumnezeu și, astfel, zile pentru om. Salutări vouă! Mulțumesc.
5. familia Araujo (familie braziliană din Porto Alegre)
Maria Marta: Sanctitate, ca restul lumii, și în Brazilia noastră falimentele matrimoniale continuă să crească. Numele meu este Maria Marta, el este Manoel Angelo. Suntem căsătoriți de 34 de ani și suntem deja bunici. În calitate de medic și psihoterapeut de familie, întâlnim atât de multe familii, observând în conflictele cuplurilor o prea accentuată dificultate în a ierta și a accepta iertarea, dar în diferite cazuri am regăsit dorința și voința de a construi o nouă uniune, ceva de durată, chiar și pentru copiii care se nasc din noua uniune.
Manoel Angelo: Unele dintre aceste cupluri de recăsătoriți ar dori să se apropie de Biserică, dar când văd că li se refuză Sacramentele, dezamăgirea lor este mare. Se simt excluși, marcați de o sentință irevocabilă. Aceste suferințe mari rănesc în profunzime pe cei care sunt implicați; răni care devin chiar parte a lumii, și sunt și rănile noastre, ale umanității întregi. Sfinte Părinte, știm că aceste situații și că aceste persoane sunt foarte dragi Bisericii: ce cuvinte și ce semne de speranță le putem da?
Sfântul Părinte: Dragi prieteni, mulțumesc pentru munca voastră de psihoterapeuți pentru familii, foarte necesară. Mulțumesc pentru tot ceea ce faceți pentru a ajuta aceste persoane suferinde. În realitate, această problemă a celor divorțați recăsătoriți este una dintre marile suferințe ale Bisericii de astăzi. Și nu avem rețete simple. Suferința este mare și putem numai să ajutăm parohiile, singurele capabile să ajute aceste persoane să îndure suferința acestui divorț. Eu aș spune că foarte important ar fi, cu siguranță, prevenția, adică a aprofunda încă de la început îndrăgostirea într-o decizie profundă, matură; de asemenea, însoțirea în timpul căsătoriei, pentru ca familiile să nu fie niciodată singure, ci să fie cu adevărat însoțite în drumul lor. Și apoi, în ce privește aceste persoane, trebuie să spunem – cum ați spus dumneavoastră – că Biserica le iubește, dar ele trebuie să vadă și să simtă această dragoste.
Cred că este o mare sarcină a unei parohii, a unei comunități catolice, de a face într-adevăr tot posibilul pentru ca ele să se simtă iubite, acceptate, că nu sunt „în afară”, chiar dacă nu pot primi dezlegarea și Euharistia: trebuie să vadă că și astfel trăiesc pe deplin în Biserică. Poate, dacă nu este posibilă dezlegarea în Mărturisire, totuși o legătură permanentă cu un preot, cu un călăuzitor de suflete, este foarte important pentru ca să poată vedea că sunt însoțiți, călăuziți. Apoi este și foarte important ca să simtă că Euharistia este adevărată și participată, dacă intră cu adevărat în comuniune cu Trupul lui Cristos. Chiar și fără primirea „trupească” a Sacramentului, putem fi uniți spiritual cu Cristos în Trupul său. Și a face să se înțeleagă acest lucru este important. Că într-adevăr găsesc posibilitatea de a trăi o viață de credință, cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu comuniunea Bisericii și pot vedea că suferința lor este un dar pentru Biserică, pentru că servesc astfel tuturor și pentru a apăra stabilitatea dragostei, a Căsătoriei; și că această suferință nu este doar un chin fizic și psihic, ci este și o suferință în comunitatea Bisericii pentru marile valori ale credinței noastre. Ei trebuie să știe, că chiar astfel slujesc Biserica, sunt în inima Bisericii. Mulțumesc pentru angajamentul vostru.
Salut către cei afectați de cutremur
Sfântul Părinte: Dragi prieteni, voi știți că simțim profund durerea voastră, suferința voastră; și, mai presus de toate, mă rog zilnic ca să se termine, în cele din urmă, acest cutremur. Noi toți vrem să colaborăm pentru a vă ajuta; fiți siguri că nu vă uităm, că facem fiecare tot posibilul pentru a vă ajuta – Caritas-ul, toate organizațiile Bisericii, statul, diferitele comunități – fiecare dintre noi vrea să vă ajute, atât spiritual în rugăciunea noastră, în apropierea noastră din inimă, cât și material, și mă rog insistent pentru voi. Dumnezeu să vă ajute, să ne ajute pe toți! Salutări vouă, Domnul să vă binecuvânteze!