Scrisoarea enciclică Caritas in Veritate
a suveranului pontif Benedict al XVI-lea
către episcopi, preoți și diaconi,
către persoanele consacrate
și către credincioșii laici
și către toți oamenii de bunăvoință
despre dezvoltarea umană integrală
în caritate și în adevăr
Introducere
1. Caritatea în adevăr – Caritas in veritate -, pentru care Isus Cristos a devenit martor prin viața sa pământească și, mai ales, prin moartea și învierea sa, este principala forță propulsoare pentru adevărata dezvoltare a oricărei persoane și a întregii omeniri. Iubirea – "caritas" – este o forță extraordinară, care stimulează persoanele să se angajeze cu curaj și generozitate în domeniul dreptății și al păcii. Este o forță care-și are originea în Dumnezeu, iubire veșnică și adevăr absolut. Fiecare își găsește binele său aderând la planul pe care Dumnezeu îl are cu privire la el, pentru a-l realiza în mod desăvârșit: de fapt, în acest plan el găsește adevărul său și, aderând la acest adevăr, devine liber (cf. In 8,22). De aceea, a apăra adevărul, a-l propune cu umilință și convingere și a-l mărturisi în viață sunt forme exigente și de neînlocuit ale carității. Într-adevăr, aceasta "se bucură de adevăr" (1Cor 13,6). Toți oamenii simt impulsul interior de a iubi în mod autentic: iubirea și adevărul nu-i abandonează niciodată complet, pentru că sunt vocația pusă de Dumnezeu în inima și în mintea fiecărui om. Isus Cristos purifică și eliberează de sărăciile noastre umane căutarea iubirii și a adevărului și ne dezvăluie în mod deplin inițiativa de iubire și planul de viață adevărată pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru noi. În Cristos, caritatea în adevăr devine chipul persoanei sale, o vocație pentru noi de a-i iubi pe frații noștri în adevărul planului său. De fapt, el însuși este adevărul (cf. In 14,6).
2. Caritatea este calea principală a doctrinei sociale a Bisericii. Orice responsabilitate și orice angajare descrise de această doctrină sunt inspirate din caritatea care, conform învățăturii lui Isus, este sinteza întregii Legi (cf. Mt 22,36-40). Ea dă adevărată substanță relației personale cu Dumnezeu și cu aproapele; este principiul nu numai al microrelațiilor: raporturi amicale, familiale, de grup mic, ci și al macrorelațiilor: raporturi sociale, economice, politice. Pentru Biserică – instruită de evanghelie – caritatea este totul pentru că, așa cum învață sfântul Ioan (cf. 1In 4,8-16) și așa cum am amintit în prima mea scrisoare enciclică, "Dumnezeu este iubire" (Deus caritas est): Din caritatea lui Dumnezeu provine totul, prin ea capătă formă totul, spre ea tinde totul. Caritatea este darul cel mai mare pe care Dumnezeu l-a dat oamenilor, este promisiunea sa și speranța noastră.
Sunt conștient de devierile și de golirile de sens la care caritatea a fost supusă și este supusă, cu riscul corespunzător de a o înțelege greșit, de a o exclude din trăirea etică și, în orice caz, de a-i împiedica valorizarea corectă. În domeniul social, juridic, cultural, politic, economic, adică în contextele cele mai expuse acestui pericol, îi este declarată cu ușurință irelevanța de a interpreta și de a conduce responsabilitățile morale. De aici, necesitatea de a uni caritatea cu adevărul nu numai în direcția marcată de sfântul Paul, a lui "veritas in caritate" (Ef 4,15), ci și în cealaltă, inversă și complementară, a lui "caritas in veritate". Adevărul trebuie căutat, găsit și exprimat în "economia" carității, însă la rândul ei caritatea trebuie înțeleasă, valorizată și practicată în lumina adevărului. În felul acesta nu numai că vom aduce o slujire carității, luminată de adevăr, dar vom și contribui la acreditarea adevărului, arătându-i puterea de autentificare și de convingere în viața socială concretă. Acest lucru nu este lipsit de importanță astăzi, într-un context social și cultural care relativizează adevărul, arătându-se adesea indiferent și reticent față de el.
3. Prin această strânsă legătură cu adevărul, caritatea poate fi recunoscută ca expresie autentică de umanitate și ca element de importanță fundamentală în relațiile umane, chiar și de natură publică. Numai în adevăr caritatea strălucește și poate fi trăită în mod autentic. Adevărul este lumină care dă sens și valoare carității. Această lumină este, în același timp, cea a rațiunii și a credinței, prin care inteligența ajunge la adevărul natural și supranatural al carității: îi percepe semnificația de dăruire, de primire și de comuniune. Fără adevăr, caritatea alunecă în sentimentalism. Iubirea devine o găoace goală, care trebuie umplută în mod arbitrar. Este riscul fatal al iubirii într-o cultură fără adevăr. Ea este pradă a emoțiilor și a opiniilor contingente ale subiecților, un cuvânt abuzat și deformat, ajungând să semnifice contrariul. Adevărul eliberează caritatea de strâmtorile unui emotivism care o privează de conținuturile relaționale și sociale, și de un fideism care o privează de respirația umană și universală. În adevăr caritatea reflectă dimensiunea personală și, în același timp, publică a credinței în Dumnezeul biblic, care este, în același timp, "Agápe" și "Lógos": Caritate și Adevăr, Iubire și Cuvânt.
4. Pentru că este plină de adevăr, caritatea poate să fie înțeleasă de om în bogăția sa de valori, împărtășită și comunicată. De fapt, adevărul este "lógos" care creează "diá-logos", deci comunicare și comuniune. Adevărul, scoțându-i pe oameni din opiniile și din senzațiile subiective, le permite să meargă dincolo de determinările culturale și istorice și să se întâlnească în evaluarea valorii și a substanței lucrurilor. Adevărul deschide și unește inteligențele în lógosul iubirii: aceasta este vestea și mărturia creștină a carității. În actualul context social și cultural, în care este răspândită tendința de a relativiza adevărul, a trăi caritatea în adevăr duce la înțelegerea că adeziunea la valorile creștinismului este nu numai un element util, ci și indispensabil pentru construirea unei societăți bune și a unei adevărate dezvoltări umane integrale. Un creștinism al carității fără adevăr poate să fie confundat cu ușurință cu o rezervă de sentimente bune, utile pentru conviețuirea socială, însă marginale. În felul acesta n-ar mai fi un adevărat loc pentru Dumnezeu în lume. Fără adevăr, caritatea este izolată într-un cadru restrâns și lipsit de relații. Este exclusă din proiectele și din procesele de construire a unei dezvoltări umane de însemnătate universală, în dialogul dintre cunoaștere și practică.
5. Caritatea este iubire primită și dăruită. Ea este "har" (cháris). Originea ei este iubirea care provine de la Tatăl prin Fiul, în Duhul Sfânt. Este iubire care din Fiul coboară asupra noastră. Este iubire creatoare, care ne-a dăruit existența; este iubire răscumpărătoare, prin care suntem recreați. Iubire revelată și realizată de Cristos (cf. In 13,1) și "revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt" (Rom 5,5). Destinatari ai iubirii lui Dumnezeu, oamenii sunt constituiți subiecți ai carității, chemați să devină ei înșiși instrumente ale harului, pentru a revărsa caritatea lui Dumnezeu și pentru a țese legăturile carității.
Acestei dinamici de caritate primită și dăruită îi răspunde doctrina socială a Bisericii. Ea este "caritas in veritate in re sociali": vestire a adevărului iubirii lui Cristos în societate. Această doctrină este slujire a carității, dar în adevăr. Adevărul apără și exprimă forța de eliberare a carității în evenimentele mereu noi ale istoriei. Este, în același timp, adevăr al credinței și al rațiunii, în distincția și, totodată, în sinergia celor două domenii de cunoaștere. Dezvoltarea, bunăstarea socială, o soluționare adecvată a gravelor probleme socio-economice cu care se confruntă omenirea au nevoie de acest adevăr. Și, mai mult, au nevoie ca acest adevăr să fie iubit și mărturisit. Fără adevăr, fără încredere și iubire față de adevăr, nu există conștiință și responsabilitate socială, și acțiunea socială cade în voia intereselor private și a logicilor de putere, cu efecte de descompunere asupra societății, cu atât mai mult într-o societate în curs de globalizare, în momente dificile cum sunt cele actuale.
6. "Caritas in veritate" este principiul în jurul căruia se învârte doctrina socială a Bisericii, un principiu care ia formă operativă în criteriile orientative ale acțiunii morale. Doresc să amintesc în mod deosebit două criterii, dictate în mod special de angajarea pentru dezvoltarea unei societăți în curs de globalizare: dreptatea și binele comun.
Înainte de toate, dreptatea. Ubi societas, ibi ius: orice societate elaborează un sistem propriu de justiție. Caritatea depășește dreptatea, pentru că a iubi înseamnă a dărui, a oferi altuia din ceea ce este "al meu"; dar nu este niciodată fără dreptate, care cere să i se dea altuia ceea ce este "al său", ceea ce-i revine potrivit cu ceea ce este și ceea ce face. Nu pot "să dăruiesc" altuia ceea ce este al meu, fără să-i fi dat, în primul rând, ceea ce-i revine conform dreptății. Cel care iubește cu caritate pe ceilalți este, înainte de toate, drept față de ei. Nu numai că dreptatea nu este străină de caritate, nu numai că nu este o cale alternativă sau paralelă carității: dreptatea este "inseparabilă de caritate"[1], intrinsecă ei. Dreptatea este prima cale a carității sau, cum ar fi spus Paul al VI-lea, este "măsura minimă" a ei[2], parte integrantă a acelei iubiri "în fapte și în adevăr" (1In 3,18), la care îndeamnă apostolul Ioan. Pe de o parte, caritatea cere dreptatea: recunoașterea și respectarea drepturilor legitime ale indivizilor și ale popoarelor. Ea este folosită pentru construirea "cetății omului" conform dreptului și dreptății. Pe de altă parte, caritatea depășește dreptatea și o completează în logica darului și a iertării[3]. "Cetatea omului" nu este promovată numai de raporturi de drepturi și de obligații, ci, mai mult și mai ales, de relații de gratuitate, de milostivire și de comuniune. Și în relațiile umane caritatea manifestă mereu iubirea lui Dumnezeu, ea dă valoare teologală și mântuitoare oricărei angajări pentru dreptate în lume.
7. Apoi, trebuie acordată o importanță mare binelui comun. A iubi pe cineva înseamnă a voi binele lui și a lucra în mod eficient pentru el. Alături de binele individual există un bine legat de trăirea socială a persoanelor: binele comun. Este binele acelui "noi-toți", format din indivizi, familii și grupuri intermediare care se unesc în comunitate socială[4]. Nu este un bine căutat pentru el însuși, ci pentru persoanele care fac parte din comunitatea socială și care numai în ea pot realmente și eficient să obțină binele lor. A voi binele comun și a lucra pentru el este o exigență de dreptate și de caritate. A se angaja pentru binele comun înseamnă a se îngriji, pe de o parte, și a se folosi, pe de altă parte, de acel ansamblu de instituții care structurează din punct de vedere juridic, civil, politic și cultural, trăirea socială, care în felul acesta ia formă de pólis, de cetate. Se iubește cu atât mai mult aproapele cu cât se lucrează mai mult pentru un bine comun corespunzător și necesităților sale reale. Fiecare creștin este chemat să practice această caritate, conform vocației și posibilităților sale de influență în pólis. Aceasta este calea instituțională – putem spune și politică – a carității, care nu e mai puțin calificată și incisivă decât este caritatea care-l întâlnește pe aproapele direct, în afara medierilor instituționale ale lui pólis. Atunci când caritatea o însuflețește, angajarea pentru binele comun are o valență superioară acelei angajări doar seculare și politice. Ca orice angajare pentru dreptate, ea se înscrie în acea mărturie a carității divine care, acționând în timp, pregătește veșnicia. Acțiunea omului pe pământ, atunci când este inspirată și susținută de caritate, contribuie la edificarea acelei cetăți a lui Dumnezeu universale, spre care înaintează istoria familiei umane. Într-o societate în curs de globalizare, binele comun și angajarea pentru el nu pot să nu asume dimensiunile întregii familii umane, adică ale comunității popoarelor și națiunilor[5], așa încât să dea formă de unitate și de pace cetății omului și s-o facă, într-o oarecare măsură, prefigurarea anticipată a cetății fără bariere a lui Dumnezeu.
8. Publicând în anul 1967 enciclica Populorum progressio, venerabilul meu predecesor Paul al VI-lea a iluminat marea temă a dezvoltării popoarelor cu strălucirea adevărului și cu lumina suavă a carității lui Cristos. El a afirmat că vestirea lui Cristos este primul și principalul factor de dezvoltare[6] și ne-a lăsat misiunea de a merge pe calea dezvoltării cu toată inima și cu toată inteligența noastră[7], deci cu ardoarea carității și înțelepciunea adevărului. Adevărul originar al iubirii lui Dumnezeu, har dăruit nouă, este cel care ne deschide viața spre dar și face posibilă speranța noastră într-o "dezvoltare a omului și a tuturor oamenilor"[8], într-o trecere "de la condiții mai puțin umane la condiții mai umane"[9], obținută prin învingerea dificultăților care se întâlnesc în mod inevitabil de-a lungul drumului.
La peste patruzeci de ani de la publicarea enciclicei, vreau să aduc omagiu și să onorez amintirea marelui pontif Paul al VI-lea, reluând învățăturile sale despre dezvoltarea umană integrală și plasându-mă pe direcția căii trasate de ele, pentru a le actualiza în prezent. Acest proces de actualizare a început cu enciclica Sollicitudo rei socialis, cu care slujitorul lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea a voit să amintească publicarea enciclicei Populorum progressio cu ocazia împlinirii a douăzeci de ani. Până atunci, o asemenea amintire fusese rezervată numai enciclicei Rerum novarum. După ce au trecut alți douăzeci de ani, îmi exprim convingerea că Populorum progressio merită să fie considerată "Rerum novarum din perioada contemporană", care luminează drumul umanității pe calea unificării.
9. Iubirea în adevăr – caritas in veritate – este o mare provocare pentru Biserică, într-o lume aflată într-o globalizare progresivă și generalizată. Riscul timpului nostru este ca interdependenței faptice dintre oameni și popoare să nu-i corespundă interacțiunea etică a conștiințelor și a inteligențelor, din care să rezulte o dezvoltare cu adevărat umană. Numai apelând la caritatea, iluminată de lumina rațiunii și a credinței, se pot obține obiective de dezvoltare înzestrate cu o valență mai umană și umanizatoare. Împărtășirea bunurilor și a resurselor, din care provine dezvoltarea autentică, nu este asigurată numai de progresul tehnic și de simple relații de conveniență, ci de potențialul de iubire care învinge răul prin bine (cf. Rom 12,21) și care deschide spre reciprocitatea conștiințelor și a libertăților.
Biserica nu are soluții tehnice de oferit[10] și nu pretinde "câtuși de puțin să se amestece în politica statelor"[11]. Ea are însă de îndeplinit o misiune de adevăr, în orice timp și împrejurare, pentru o societate pe măsura omului, a demnității și a vocației sale. Fără adevăr se cade într-o viziune empiristă și sceptică despre viață, incapabilă să se ridice deasupra practicii, pentru că nu este interesată să perceapă valorile – uneori nici semnificațiile – cu care s-o evalueze și s-o orienteze. Fidelitatea față de om cere fidelitatea față de adevăr care, singur, este garanție a libertății (cf. In 8,32) și a posibilității unei dezvoltări umane integrale. Pentru aceasta, Biserica îl caută, îl vestește în mod neobosit și îl recunoaște oriunde s-ar ascunde el. Această misiune de adevăr este pentru Biserică o misiune la care nu poate renunța. Doctrina sa socială este moment unic al acestei vestiri: ea este slujire a adevărului care eliberează. Deschisă adevărului, din orice știință ar proveni, doctrina socială a Bisericii îl primește, adună laolaltă fragmentele în care adesea îl găsește și îl mediază în trăirea mereu nouă a societății oamenilor și a popoarelor[12].
Capitolul I
Mesajul enciclicei Populorum progressio
10. Recitirea enciclicei Populorum progressio, la peste patruzeci de ani de la publicare, ne cere să rămânem fideli față de mesajul său de caritate și de adevăr, considerându-l în cadrul magisteriului specific al lui Paul al VI-lea și, în general, în cadrul tradiției doctrinei sociale a Bisericii. Apoi trebuie evaluați diferiții termeni în care astăzi, spre deosebire de atunci, se pune problema dezvoltării. Așadar, punctul corect de vedere este cel al tradiției credinței apostolice[13], patrimoniu vechi și nou, în afara căruia Populorum progressio ar fi un document fără rădăcini și problemele dezvoltării s-ar reduce numai la date sociologice.
11. Publicarea enciclicei Populorum progressio a avut loc imediat după încheierea Conciliului Vatican II. Însăși enciclica semnalează, în primele paragrafe, raportul său intim cu conciliul[14]. Ioan Paul al II-lea, după douăzeci de ani, în Sollicitudo rei socialis, sublinia, la rândul său, raportul rodnic al acelei enciclice cu conciliul și, îndeosebi, cu constituția pastorală Gaudium et spes[15]. Și eu doresc să amintesc aici importanța Conciliului Vatican II pentru enciclica lui Paul al VI-lea și pentru tot magisteriul social succesiv al suveranilor pontifi. Conciliul a aprofundat ceea ce aparține dintotdeauna adevărului credinței, adică faptul că Biserica, fiind în slujba lui Dumnezeu, este în slujba lumii în termeni de iubire și de adevăr. Tocmai de la această viziune pornea Paul al VI-lea pentru a ne comunica două mari adevăruri. Primul este că toată Biserica, în toată ființa și acțiunea sa, atunci când vestește, celebrează și acționează în caritate, tinde la promovarea dezvoltării integrale a omului. Ea are un rol public care nu se epuizează în activitățile sale de asistență sau de educație, ci revelează toate energiile proprii în slujba promovării omului și a fraternității universale când se poate bucura de un regim de libertate. Nu în puține cazuri această libertate este împiedicată de interdicții și de persecuții sau este și limitată atunci când prezența publică a Bisericii este redusă numai la activitățile sale caritative. Al doilea adevăr este că dezvoltarea autentică a omului se referă în mod unitar la totalitatea persoanei în fiecare dimensiune a sa[16]. Fără perspectiva unei vieți veșnice, progresul uman în această lume rămâne lipsit de respirație. Închis înlăuntrul istoriei, el este expus riscului de a se reduce numai la creșterea avuției; astfel umanitatea pierde curajul de a fi disponibilă pentru bunurile mai înalte, pentru marile și dezinteresatele inițiative cerute de caritatea universală. Omul nu se dezvoltă numai cu propriile sale forțe, și nici dezvoltarea nu-i poate fi dată pur și simplu din exterior. De-a lungul istoriei, s-a considerat adesea că crearea de instituții ar fi suficientă pentru a garanta umanității satisfacerea dreptului la dezvoltare. Din păcate, s-a pus o încredere excesivă în aceste instituții, ca și cum ele ar putea obține obiectivul dorit în mod automat. În realitate, instituțiile singure nu sunt suficiente, deoarece dezvoltarea umană integrală este, înainte de toate, vocație și comportă deci o asumare liberă și solidară a responsabilității din partea tuturor. În afară de aceasta, o astfel de dezvoltare cere o viziune transcendentă despre persoană, are nevoie de Dumnezeu: fără el, dezvoltarea ori este negată, ori este încredințată numai mâinilor omului, care cade în îngâmfarea mântuirii prin sine și ajunge să promoveze o dezvoltare dezumanizată. De altfel, numai întâlnirea cu Dumnezeu permite "să nu se vadă în celălalt mereu numai celălalt"[17], ci să se recunoască în el imaginea divină, ajungând astfel să se descopere într-adevăr celălalt și să se dezvolte o iubire care "devine grijă față de altul și pentru altul"[18].
12. Legătura dintre Populorum progressio și Conciliul Vatican II nu reprezintă o ruptură între magisteriul social al lui Paul al VI-lea și cel al pontifilor predecesori lui, dat fiind faptul că și conciliul constituie o aprofundare a acestui magisteriu în continuitatea vieții Bisericii[19]. În acest sens, anumite subîmpărțiri abstracte ale doctrinei sociale a Bisericii, care aplică învățăturii sociale pontificale categorii străine de ea, nu aduc nici o claritate. Nu există două tipuri de doctrină socială, una preconciliară și una postconciliară, diferite între ele, ci o unică învățătură, coerentă și, în același timp, mereu nouă[20]. Este corect să relevăm particularitatea unei enciclice sau a alteia, a învățăturii unui pontif sau a altuia, însă fără a pierde niciodată din vedere coerența întregului corpus doctrinar[21]. Coerență nu înseamnă închidere într-un sistem, cât mai ales fidelitate dinamică față de o lumină primită. Doctrina socială a Bisericii luminează cu o lumină care nu schimbă problemele mereu noi care apar[22]. Acest lucru salvgardează caracterul atât permanent cât și istoric al acestui "patrimoniu" doctrinar[23] care, cu caracteristicile sale specifice, face parte din tradiția mereu vie a Bisericii[24]. Doctrina socială este construită pe fundamentul transmis de către apostoli părinților Bisericii și apoi primit și aprofundat de marii învățători creștini. În definitiv, această doctrină face referință la omul nou, la "cel din urmă Adam care a devenit duh dătător de viață" (1Cor 15,45) și care este principiu al carității care "nu încetează niciodată" (1Cor 13,8). Este mărturisită de sfinți și de cei care și-au dat viața pentru Cristos Mântuitorul, în domeniul dreptății și al păcii. În ea se exprimă misiunea profetică a suveranilor pontifi de a conduce apostolicește Biserica lui Cristos și de a discerne noile exigențe ale evanghelizării. Pentru aceste motive, Populorum progressio, inserată în marele curent al tradiției, este încă în măsură să ne vorbească nouă, astăzi.
13. În afară de legătura sa importantă cu întreaga doctrină socială a Bisericii, Populorum progressio este strâns legată de magisteriul global al lui Paul al VI-lea și, îndeosebi, de magisteriul său social. Învățătura sa a fost, desigur, o învățătură socială de mare relevanță: el a reafirmat importanța evangheliei de care nu se poate face abstracție pentru construirea societății în conformitate cu libertatea și dreptatea, în perspectiva ideală și istorică a unei civilizații animate de iubire. Paul al VI-lea a înțeles clar că problema socială a devenit mondială[25] și a perceput interacțiunea existentă dintre stimulentul spre efortul pentru unificarea umanității și idealul creștin al unei singure familii a popoarelor, solidară în fraternitatea comună. A indicat în dezvoltare, înțeleasă în mod uman și creștin, inima mesajului social creștin și a propus caritatea creștină ca forță principală în slujba dezvoltării. Mișcat de dorința de a face iubirea lui Cristos pe deplin vizibilă omului contemporan, Paul al VI-lea a tratat cu fermitate probleme etice importante, fără a ceda în fața slăbiciunilor culturale din timpul său.
14. Prin scrisoarea apostolică Octogesima adveniens din anul 1971, Paul al VI-lea a tratat apoi tema sensului politicii și a pericolului constituit de viziuni utopiste și ideologice care îi prejudiciau calitatea etică și umană. Sunt argumente strâns legate de dezvoltare. Din păcate, ideologiile negative înfloresc în continuare. Cu privire la ideologia tehnocratică, deosebit de înrădăcinată astăzi, Paul al VI-lea avertizase deja[26], conștient de marele pericol de a încredința întregul proces al dezvoltării numai tehnicii, pentru că în felul acesta ar rămâne fără orientare. Tehnica, luată în ea însăși, este ambivalentă. Dacă pe de o parte, astăzi, există unii care sunt înclinați să-i încredințeze în întregime acest proces de dezvoltare, pe de altă parte se asistă la apariția unor ideologii care neagă in toto însăși utilitatea dezvoltării, considerată în mod radical antiumană și aducătoare numai de degradare. Astfel, se ajunge să se condamne nu numai modul deformat și nedrept în care oamenii orientează uneori progresul, ci înseși descoperirile științifice, care, dacă sunt bine folosite, constituie, în schimb, o ocazie de creștere pentru toți. Ideea despre o lume fără dezvoltare exprimă neîncrederea în om și în Dumnezeu. Deci este o gravă eroare a disprețui capacitățile umane de a controla distorsiunile dezvoltării sau chiar a ignora faptul că omul este în mod constitutiv orientat spre acel "a fi mai mult". A absolutiza în mod ideologic progresul tehnic sau a dori fierbinte utopia unei umanități întoarsă la starea originară de natură sunt două moduri opuse pentru a separa progresul de evaluarea sa morală, deci de responsabilitatea noastră.
15. Alte două documente ale lui Paul al VI-lea care nu sunt strâns legate de doctrina socială – enciclica Humanae vitae, din 25 iulie 1968, și exortația apostolică Evangelii nuntiandi, din 8 decembrie 1975 – sunt foarte importante pentru a discerne sensul pe deplin uman al dezvoltării propuse de Biserică. Deci este potrivit a citi și aceste texte în relație cu Populorum progressio.
Enciclica Humanae vitae subliniază semnificația unitivă și, în același timp, procreativă a sexualității, punând astfel la baza societății cuplul soților, bărbat și femeie, care se primesc reciproc în distincție și în complementaritate; așadar, un cuplu deschis vieții[27]. Nu e vorba de morală pur individuală: Humanae vitae indică legăturile puternice existente între etica vieții și etica socială, inaugurând o tematică magisterială care a fost expusă treptat în diferite documente, ultimul fiind enciclica Evangelium vitae a lui Ioan Paul al II-lea[28]. Biserica propune cu putere această legătură dintre etica vieții și etica socială, având conștiința că nu poate "avea baze solide o societate care – în timp ce afirmă valori cum ar fi demnitatea persoanei, dreptatea și pacea – se contrazice radical, acceptând și tolerând cele mai diferite forme de dispreț și de încălcare a vieții umane, mai ales dacă este slabă și marginalizată"[29].
Exortația apostolică Evangelii nuntiandi, la rândul său, are un raport foarte strâns cu dezvoltarea, deoarece "evanghelizarea – scria Paul al VI-lea – nu ar fi completă dacă n-ar ține cont de apelul real, pe care și-l fac reciproc evanghelia și viața concretă, personală și socială, a omului"[30]. "Între evanghelizare și promovare umană – dezvoltare, eliberare – există de fapt legături profunde"[31]: pornind de la această conștiință, Paul al VI-lea stabilea în mod clar raportul dintre vestirea lui Cristos și promovarea persoanei în societate. Mărturia carității lui Cristos prin fapte de dreptate, pace și dezvoltare face parte din evanghelizare, pentru că Isus Cristos, care ne iubește, îndrăgește omul întreg. Pe aceste învățături importante se întemeiază aspectul misionar[32] al doctrinei sociale a Bisericii, ca element esențial de evanghelizare[33]. Doctrina socială a Bisericii este vestire și mărturie de credință. Este instrument și loc de educație la credință de care nu se poate face abstracție.
16. În Populorum progressio, Paul al VI-lea a voit să ne spună, înainte de toate, că progresul este, în originea și în esența sa, o vocație: "În planul lui Dumnezeu, fiecare om este chemat la propria sa desăvârșire, pentru că fiecare viață este vocație"[34]. Tocmai acest fapt legitimează intervenția Bisericii în problemele dezvoltării. Dacă ea s-ar referi numai la aspectele tehnice ale vieții omului și nu la sensul drumului său în istorie împreună cu ceilalți frați ai săi și nici la găsirea țintei acestui drum, Biserica n-ar avea dreptul de a vorbi despre ea. Paul al VI-lea, asemenea lui Leon al XIII-lea în Rerum novarum[35], era conștient că îndeplinește o obligație proprie a funcției sale, proiectând lumina evangheliei asupra problemelor sociale din timpul său[36].
A spune că dezvoltarea este vocație echivalează cu a recunoaște, pe de o parte, că ea se naște dintr-un apel transcendent și, pe de altă parte, că este incapabilă să-și dea de la sine propria semnificație ultimă. Nu fără motiv cuvântul "vocație" apare și într-un alt text din enciclică, unde se afirmă: "Așadar, nu există umanism adevărat dacă nu este deschis spre absolut, recunoscând o vocație, care oferă ideea adevărată a vieții umane"[37]. Această viziune a dezvoltării este inima enciclicei Populorum progressio și motivează toate reflecțiile lui Paul al VI-lea despre libertate, despre adevăr și despre caritate în dezvoltare. Este și motivul principal pentru care acea enciclică este încă actuală în zilele noastre.
17. Vocația este o chemare care cere un răspuns liber și responsabil. Dezvoltarea umană integrală presupune libertatea responsabilă a persoanei și a popoarelor: nici o structură nu poate garanta această dezvoltare în afara și mai presus de responsabilitatea umană. "Mesianismele încărcate cu promisiuni, dar fabricatoare de iluzii"[38] își bazează întotdeauna propriile propuneri pe negarea dimensiunii transcendente a dezvoltării, cu siguranța că o au în întregime la dispoziția lor. Această falsă siguranță se transformă în slăbiciune, deoarece comportă aservirea omului redus la condiția de mijloc pentru dezvoltare, în timp ce umilința celui care primește o vocație se transformă în adevărată autonomie, deoarece eliberează persoana. Paul al VI-lea nu se îndoiește de faptul că piedici și condiționări frânează dezvoltarea, dar este și sigur că "fiecare rămâne, oricare ar fi influențele care se exercită asupra lui, artizanul reușitei sale sau al falimentului său"[39]. Această libertate se referă la dezvoltarea pe care o avem în fața noastră, dar, în același timp, se referă și la situațiile de subdezvoltare, care nu sunt rod al întâmplării sau al unei necesități istorice, ci depind de responsabilitatea umană. Pentru aceasta "popoarele înfometate interpelează astăzi în mod dramatic popoarele opulenței"[40]. Și aceasta este vocație, un apel adresat de către oameni liberi unor oameni liberi pentru o asumare comună a responsabilității. Paul al VI-lea a avut o vie percepție a importanței structurilor economice și a instituțiilor, dar și o clară percepție a naturii lor de instrumente ale libertății umane. Numai dacă este liberă dezvoltarea poate să fie în mod integral umană; numai într-un regim de libertate responsabilă ea poate să crească în mod adecvat.
18. În afară de a cere libertatea, dezvoltarea umană integrală ca vocație cere și să i se respecte adevărul. Vocația la progres îi determină pe oameni "să facă, să cunoască și să aibă mai mult, pentru a fi mai mult"[41]. Dar iată problema: ce înseamnă "a fi mai mult"? Paul al VI-lea răspunde la întrebare indicând conotația esențială a "dezvoltării autentice": ea "trebuie să fie integrală, ceea ce înseamnă să fie orientată spre promovarea fiecărui om și a omului întreg"[42]. În concurența dintre diferitele viziuni despre om, care sunt propuse în societatea de astăzi mai mult decât în cea a lui Paul al VI-lea, viziunea creștină are particularitatea de a afirma și a justifica valoarea necondiționată a persoanei umane și sensul creșterii sale. Vocația creștină la dezvoltare ajută la urmărirea promovării tuturor oamenilor și a omului întreg. Paul al VI-lea scria: "Ceea ce contează pentru noi este omul, fiecare om, fiecare grup de oameni, până la cuprinderea întregii umanități"[43]. Credința creștină se ocupă de dezvoltare fără a se baza pe privilegii sau pe poziții de putere și nici pe meritele creștinilor, care chiar au existat și există și astăzi alături de limitele naturale[44], ci numai pe Cristos, la care trebuie referită orice vocație autentică la dezvoltarea umană integrală. Evanghelia este element fundamental al dezvoltării, pentru că în ea Cristos, "revelând misterul Tatălui și al iubirii sale, îl dezvăluie pe deplin și omului pe om"[45]. Învățată de Domnul său, Biserica scrutează semnele timpurilor, le interpretează și oferă lumii "ceea ce posedă ea: o viziune globală despre om și despre umanitate"[46]. Tocmai pentru că Dumnezeu rostește cel mai mare "da" omului[47], omul nu poate să nu se deschidă la vocația divină pentru a realiza propria dezvoltare. Adevărul dezvoltării constă în integralitatea sa: dacă nu este a omului întreg și a fiecărui om, dezvoltarea nu este adevărată dezvoltare. Acesta este mesajul central al enciclicei Populorum progressio, valabil astăzi și întotdeauna. Dezvoltarea umană integrală pe planul natural, răspuns la o chemare a lui Dumnezeu Creatorul[48], cere tocmai împlinirea sa printr-un "umanism transcendent, care… conferă [omului] cea mai mare plinătate a sa: aceasta este finalitatea supremă a dezvoltării personale"[49]. Vocația creștină la această dezvoltare se referă deci fie la planul natural fie la cel supranatural; motiv pentru care, "atunci când Dumnezeu este eclipsat, capacitatea noastră de a recunoaște ordinea naturală, scopul și "binele" începe să dispară"[50].
19. În sfârșit, viziunea dezvoltării ca vocație comportă centralitatea carității în ea. Paul al VI-lea observa în enciclica Populorum progressio că motivele subdezvoltării nu sunt, în primul rând, de ordin material. El ne invita să le căutăm în alte dimensiuni ale omului. În voință, înainte de toate, care adesea nu îndeplinește obligațiile de solidaritate. În gândire, în al doilea rând, care nu întotdeauna știe să orienteze cum se cuvine voința. Pentru aceasta, în urmărirea dezvoltării, sunt necesari "oameni de gândire capabili de reflecție profundă, dedicați căutării unui umanism nou, care să permită omului modern să se regăsească pe el însuși"[51]. Dar nu e totul. Subdezvoltarea are o cauză și mai importantă decât lipsa de gândire: este "lipsa de fraternitate dintre oameni și dintre popoare"[52]. Nu vor putea oamenii niciodată să obțină singuri această fraternitate? Societatea tot mai globalizată ne face apropiați, dar nu ne face frați. Rațiunea, singură, este în măsură să perceapă egalitatea dintre oameni și să stabilească o conviețuire civică între ei, dar nu reușește să întemeieze fraternitatea. Aceasta are originea dintr-o vocație transcendentă a lui Dumnezeu Tatăl, care ne-a iubit cel dintâi, învățându-ne prin Fiul ce este caritatea fraternă. Paul al VI-lea, prezentând diferitele niveluri ale procesului de dezvoltare a omului, punea pe primul loc, după ce a menționat credința, "unitatea în caritatea lui Cristos care ne cheamă pe toți să participăm în calitate de fii la viața lui Dumnezeu cel viu, Tată al tuturor oamenilor"[53].
20. Aceste perspective, deschise de Populorum progressio, rămân fundamentale pentru a da vigoare și orientare angajării noastre pentru dezvoltarea popoarelor. Apoi, Populorum progressio subliniază în mod repetat urgența reformelor[54] și cere ca în fața marilor probleme ale nedreptății în dezvoltarea popoarelor să se acționeze cu curaj și fără întârziere. Această urgență este dictată și de caritate în adevăr. Caritatea lui Cristos ne stimulează: "caritas Christi urget nos" (1Cor 5,14). Urgența este înscrisă nu numai în lucruri, nu derivă numai din avalanșa evenimentelor și problemelor, ci și din însuși țelul care se urmărește: realizarea unei fraternități autentice. Relevanța acestui obiectiv este de așa natură, încât cere deschiderea noastră spre a-l înțelege până la capăt și spre a ne mobiliza în mod concret cu "inima", pentru a face să evolueze actualele procese economice și sociale spre rezultate pe deplin umane.
Capitolul II
Dezvoltarea umană în timpul nostru
21. Paul al VI-lea avea o viziune articulată a dezvoltării. Prin termenul "dezvoltare" voia să indice obiectivul salvării popoarelor, înainte de toate, de foamete, de mizerie, de bolile endemice și de analfabetism. Din punct de vedere economic, acest lucru însemna participarea lor activă și în condiții de egalitate la procesul economic internațional; din punct de vedere social, evoluția lor spre societăți instruite și solidare; din punct de vedere politic, consolidarea unor regimuri democratice în măsură să asigure libertatea și pacea. După atâția ani, în timp ce privim cu îngrijorare la dezvoltările și la perspectivele crizelor care se succed în aceste timpuri, ne întrebăm cât au fost satisfăcute așteptările lui Paul al VI-lea de modelul de dezvoltare care a fost adoptat în ultimele decenii. De aceea, recunoaștem că erau întemeiate preocupările Bisericii cu privire la capacitățile omului de a ști numai tehnologic să-și dea obiective realiste și de a ști să gestioneze mereu în mod corespunzător instrumentele care sunt la dispoziție. Profitul este util dacă el, ca mijloc, este orientat spre un scop care să-i furnizeze un sens atât cu privire la modul de producere a lui cât și cu privire la modul de folosire a lui. Obiectivul exclusiv al profitului, dacă este produs rău și fără binele comun ca scop ultim, riscă să distrugă bogăția și să creeze sărăcie. Dezvoltarea economică pe care o dorea Paul al VI-lea trebuia să fie de așa natură, încât să producă o creștere reală, care să poată fi extinsă la toți și susținută în mod concret. Este adevărat că dezvoltarea a fost și continuă să fie un factor pozitiv care a scos din mizerie miliarde de persoane și, în ultima vreme, a dat multor țări posibilitatea de a deveni actori eficienți ai politicii internaționale. Totuși trebuie recunoscut că aceeași dezvoltare economică a fost și continuă să fie apăsată de distorsiuni și probleme dramatice, scoase și mai mult în evidență de actuala situație de criză. Ea ne pune de urgență în fața unor alegeri care se referă tot mai mult la însuși destinul omului, care de altfel nu poate face abstracție de natura sa. Forțele tehnice aflate în teren, interrelațiile planetare, efectele vătămătoare asupra economiei reale ale unei activități financiare utilizate rău și cel mult speculative, fluxurile migratoare impunătoare, adesea numai provocate și apoi negestionate în mod corespunzător, exploatarea necontrolată a resurselor pământului, ne determină astăzi să reflectăm asupra măsurilor necesare pentru a da soluție problemelor nu numai noi față de cele tratate de papa Paul al VI-lea, ci și, mai ales, de impact decisiv pentru binele prezent și viitor al omenirii. Aspectele crizei și ale soluțiilor sale, precum și ale unei posibile dezvoltări viitoare noi, sunt mereu interconectate, se implică reciproc, cer noi eforturi de înțelegere unitară și o nouă sinteză umanistă. Complexitatea și gravitatea actualei situații economice ne preocupă pe bună dreptate, dar trebuie să asumăm cu realism, încredere și speranță noile responsabilități la care ne cheamă situația unei lumi care are nevoie de o profundă reînnoire culturală și de o redescoperire a valorilor de fond pe care să construim un viitor mai bun. Criza ne obligă să planificăm din nou drumul nostru, să ne dăm reguli noi și să găsim forme noi de angajare, să ne bazăm pe experiențele pozitive și să le respingem pe cele negative. Criza devine astfel ocazie de discernământ și de nouă planificare. În această perspectivă, mai curând încrezătoare decât resemnată, merită să înfruntăm dificultățile momentului prezent.
22. Astăzi cadrul dezvoltării este policentric. Actorii și cauzele, fie ale subdezvoltării fie, ale dezvoltării sunt multiple, greșelile și meritele sunt diferențiate. Această realitate ar trebui să determine eliberarea de ideologiile care simplifică adesea în mod artificial realitatea și să ducă la examinarea cu obiectivitate a dimensiunii umane a problemelor. Linia de demarcație între țările bogate și țările sărace nu mai este așa de clară ca în timpurile lui Populorum progressio, după cum semnalase deja Ioan Paul al II-lea[55]. Crește bogăția mondială în termeni absoluți, dar cresc inegalitățile. În țările bogate sărăcesc noi categorii sociale și se nasc noi sărăcii. În zone mai sărace, câteva grupuri se bucură de un fel de superdezvoltare disipatoare și consumistă care contrastează în mod inacceptabil cu situații persistente de mizerie dezumanizantă. Continuă "scandalul inegalităților izbitoare"[56]. Corupția și ilegalitatea sunt prezente, din păcate, fie în comportamentul subiecților economici și politici din țările bogate, vechi și noi, fie chiar în țările sărace. Cei care nu respectă drepturile umane ale muncitorilor sunt uneori mari firme transnaționale și chiar grupuri de producție locală. Ajutoarele internaționale au fost adesea îndepărtate de finalitățile lor, prin acțiuni iresponsabile fie în lanțul subiecților donatori, fie în cel de responsabili. Și în privința cauzelor imateriale sau culturale ale dezvoltării și subdezvoltării putem găsi aceeași înlănțuire de responsabilitate. Există forme excesive de protecție a cunoștințelor din partea țărilor bogate, printr-o aplicare prea rigidă a dreptului de proprietate intelectuală, în special în domeniul sanitar. În același timp, în unele țări sărace persistă modele culturale și norme sociale de comportament care încetinesc procesul de dezvoltare.
23. Multe regiuni ale planetei, astăzi, deși în mod problematic și neomogen, au evoluat, intrând în rândul marilor puteri destinate să joace roluri importante în viitor. Totuși, trebuie subliniat că nu este suficient doar a progresa numai dintr-un punct de vedere economic și tehnologic. Este nevoie ca dezvoltarea să fie, înainte de toate, adevărată și integrală. Ieșirea din înapoierea economică, o realitate în sine pozitivă, nu rezolvă problema complexă a promovării omului, nici pentru țările protagoniste ale acestor avansări, nici pentru țările deja dezvoltate din punct de vedere economic, nici pentru cele care încă sunt sărace, care pot să sufere, în afară de vechile forme de exploatare și de consecințele negative ce derivă dintr-o creștere marcată de distorsiuni și dezechilibre.
După prăbușirea sistemelor economice și politice ale țărilor comuniste din Europa de Est și sfârșitul așa-numitelor "blocuri opuse", ar fi fost necesară o regândire globală a dezvoltării. Acest lucru l-a solicitat Ioan Paul al II-lea, care în anul 1987 indicase existența acestor "blocuri" ca una dintre principalele cauze ale subdezvoltării[57], deoarece politica sustrăgea resurse economiei și culturii, iar ideologia inhiba libertatea. În anul 1991, după evenimentele din 1989, el a mai cerut și ca sfârșitului "blocurilor" să-i corespundă o nouă planificare globală a dezvoltării, nu numai în țările acelea, ci și în Occident și în acele părți ale lumii care evoluau[58]. Acest lucru a avut loc numai în parte și continuă să fie o obligație reală căreia trebuie să i se dea curs, eventual profitând chiar de alegerile necesare pentru a depăși actualele probleme economice.
24. Lumea pe care Paul al VI-lea o avea în fața sa, deși procesul de socializare avansase deja așa încât el putea să vorbească despre o problemă socială devenită mondială, era încă foarte puțin integrată față de cea de astăzi. Activitatea economică și funcția politică se desfășurau în mare parte în cadrul aceluiași spațiu, deci putea să se influențeze reciproc. Activitatea productivă avea loc preponderent în interiorul granițelor naționale și investițiile financiare aveau o circulație destul de limitată în exterior, așa încât politica multor state putea încă să stabilească prioritățile economiei și, într-un fel, să le conducă mersul cu instrumentele de care încă mai dispunea. Pentru acest motiv Populorum progressio încredința o misiune centrală, chiar dacă nu exclusivă, "puterilor publice"[59].
În epoca noastră, statul se află în situația de a trebui să facă față limitărilor pe care le impune suveranității sale noul context economic, comercial și financiar internațional, caracterizat și de o mobilitate crescândă a capitalurilor financiare și a mijloacelor de producție materiale și imateriale. Acest nou context a modificat puterea politică a statelor.
Astăzi, păstrând ca un lucru prețios și lecția care ne vine din partea crizei economice aflată în desfășurare, care vede puterile publice ale statului angajate direct pentru a corecta greșeli și disfuncții, pare mai realistă o evaluare reînnoită a rolului lor și a puterii lor, care trebuie reconsiderate și reevaluate cu înțelepciune în așa fel încât să fie în măsură, chiar prin noi modalități de exercitare, să facă față provocărilor lumii de astăzi. Cu un rol mai bine definit al puterilor publice, este previzibil că se întăresc acele noi forme de participare la politica națională și internațională, care se realizează prin acțiunea organizațiilor care activează în societatea civilă. În această direcție este de dorit să crească din partea cetățenilor o atenție și o participare mai simțite la res publica.
25. Din punct de vedere social, sistemele de protecție și asigurare, prezente deja în timpurile lui Paul al VI-lea în multe țări, urmăresc cu greu și ar putea urmări și mai greu în viitor obiectivele lor de adevărată dreptate socială într-un cadru de forțe profund schimbat. Piața devenită globală a stimulat, înainte de toate, din partea țărilor bogate, căutarea de locuri unde să mute producțiile cu cost scăzut cu scopul de a reduce prețurile multor bunuri, a mări puterea de cumpărare și a accelera deci nivelul de dezvoltare centrat pe consumuri mai mari pentru propria piață internă. Prin urmare, piața a stimulat noi forme de competiție între state cu scopul de a atrage centre productive ale firmelor străine, prin diferite instrumente, între care un regim fiscal favorabil și dereglarea lumii muncii. Aceste procese au comportat reducerea rețelelor de siguranță socială în schimbul căutării unor avantaje competitive mai mari pe piața globală, cu pericol grav pentru drepturile muncitorilor, pentru drepturile fundamentale ale omului și pentru solidaritatea realizată în formele tradiționale ale statului social. Sistemele de siguranță socială pot pierde capacitatea de a-și îndeplini misiunea lor, fie în țările în ascensiune, fie în cele cu veche dezvoltare, precum și în țările sărace. Aici politicile de bilanț, prin reducerea cheltuielilor sociale, adesea promovate și de instituțiile financiare internaționale, pot să-i lase pe cetățeni neputincioși în fața riscurilor vechi și noi; această neputință este mărită de lipsa de protecție eficiente din partea asociațiilor de muncitori. Ansamblul schimbărilor sociale și economice face în așa fel încât organizațiile sindicale experimentează dificultăți mai mari de a desfășura misiunea lor de reprezentare a intereselor muncitorilor, aceasta și din cauza faptului că guvernele, din motive de utilitate economică, limitează adesea libertățile sindicale sau capacitatea de negociere a sindicatelor înseși. Rețelele tradiționale de solidaritate au astfel piedici crescânde pe care trebuie să le depășească. Invitația doctrinei sociale a Bisericii, începând de la Rerum novarum[60], de a da viață asociațiilor de muncitori pentru apărarea propriilor drepturi trebuie, de aceea, onorată și astăzi mai mult decât ieri, dând, înainte de toate, un răspuns prompt și clarvăzător urgenței de a recurge la noi modalități de cooperare la nivel internațional, precum și local.
Mobilitatea forței de muncă, asociată cu dereglarea generalizată, a fost un fenomen important, care nu a fost lipsit de aspecte pozitive deoarece este capabil să stimuleze producerea de noi bogății și schimbul între culturi diferite. Totuși, atunci când incertitudinea cu privire la condițiile de muncă, apărută ca urmare a proceselor de mobilitate și de dereglare, devine endemică, se creează forme de instabilitate psihologică, de dificultate în a construi căi proprii coerente în viață, inclusiv cea a căsătoriei. Consecința acestor lucruri este crearea de situații de degradare umană, precum și de irosire socială. Față de ceea ce se întâmpla în situația industrială din trecut, astăzi șomajul provoacă aspecte noi de irelevanță economică, iar criza actuală poate doar să înrăutățească această situație. Excluderea de la muncă pe timp îndelungat sau dependența prelungită de asistența publică ori privată amenință libertatea și creativitatea persoanei și raporturile sale familiale și sociale cu suferințe puternice pe plan psihologic și spiritual. Aș dori să le amintesc tuturor, mai ales guvernanților angajați în a da un profil reînnoit reglementărilor economice și sociale din lume, că primul capital care trebuie salvgardat și valorizat este omul, persoana, în integritatea sa: "De fapt, omul este autorul, centrul și scopul întregii vieți economico-sociale"[61].
26. Pe plan cultural, față de epoca lui Paul al VI-lea, diferența este și mai accentuată. Pe atunci culturile erau mai degrabă bine definite și aveau posibilități mai mari de a se apăra de tentativele de omogenizare culturală. Astăzi posibilitățile de interacțiune între culturi au crescut în mod însemnat, dând loc la noi perspective de dialog intercultural, un dialog care, pentru a fi eficient, trebuie să aibă ca punct de pornire conștiința intimă a identității specifice a diferiților interlocutori. Totuși nu trebuie neglijat faptul că tendința accentuată de transformare în marfă a schimburilor culturale favorizează astăzi un pericol dublu. În primul rând, se observă un eclectism cultural asumat adesea în mod necritic: culturile sunt pur și simplu puse unele lângă altele și considerate ca echivalente în mod substanțial și interschimbabile. Aceasta favorizează cedarea în fața unui relativism care nu ajută adevăratul dialog intercultural; pe planul social relativismul cultural face în așa fel încât grupurile culturale să se apropie sau să conviețuiască însă separate, fără dialog autentic, deci fără adevărată integrare. În al doilea rând, există pericolul opus, care este constituit de aplatizarea culturală și de omologarea comportamentelor și a stilurilor de viață. În felul acesta este pierdută semnificația profundă a culturii diferitelor națiuni, a tradițiilor diferitelor popoare, în care persoana se confruntă cu întrebările fundamentale ale existenței[62]. Eclectismul și aplatizarea culturală converg spre separarea culturii de natura umană. Astfel, culturile nu mai știu să își găsească măsura într-o natură care le transcende[63], ajungând să-l reducă pe om numai la o realitate culturală. Când se întâmplă aceasta, umanitatea riscă noi pericole de aservire și de manipulare.
27. În multe țări sărace rămâne și riscă să se accentueze extrema nesiguranță a vieții, care este o consecință a lipsei de alimentație: foametea seceră încă foarte multe victime printre atâția ca Lazăr, cărora nu le este permis, așa cum dorise Paul al VI-lea, să se așeze la masa bogatului petrecăreț[64]. A da de mâncare celor înfometați (cf. Mt 25,35.37.42) este un imperativ etic pentru Biserica Universală, care răspunde la învățăturile de solidaritate și de împărtășire ale întemeietorului ei, Domnul Isus. În afară de aceasta, a elimina foametea din lume a devenit, în era globalizării, și o țintă care trebuie urmărită pentru a salvgarda pacea și stabilitatea planetei. Foametea nu depinde atât de carența resurselor materiale, cât mai ales de lipsa de resurse sociale, de o rețea de instituții economice în măsură fie să garanteze un acces la hrană și la apă, obișnuit și corespunzător din punct de vedere nutrițional, fie să facă față nevoilor legate de necesitățile primare și de urgențele adevăratelor crize alimentare, provocate de cauze naturale sau de iresponsabilitatea politică națională și internațională. Problema nesiguranței alimentare trebuie tratată într-o perspectivă de perioadă lungă, eliminând cauzele structurale care o provoacă și promovând dezvoltarea agricolă a țărilor mai sărace prin investiții în infrastructuri rurale, în sisteme de irigație, în transporturi, în organizarea piețelor, în formarea și răspândirea de tehnici agricole corespunzătoare, deci capabile să utilizeze mai bine resursele umane, naturale și socio-economice accesibile mai mult la nivel local, în așa fel încât să garanteze o durabilitate a lor și pe termen lung. Toate acestea trebuie realizate implicând comunitățile locale în alegerile și în deciziile referitoare la folosirea pământului cultivabil. În această perspectivă, ar putea fi util să se ia în considerare noile frontiere care sunt deschise de o corectă folosire a tehnicilor de producție agricolă tradiționale și a celor inovatoare, presupunându-se că ele au fost, după o verificare adecvată, recunoscute ca potrivite, cu respect față de mediul înconjurător și atente la populațiile mai dezavantajate. În același timp, nu ar trebui să fie neglijată problema unei reforme agrare juste în țările în curs de dezvoltare. Dreptul la alimentație, precum și cel la apă, capătă un rol important pentru dobândirea altor drepturi, începând, înainte de toate, de la dreptul primar la viață. De aceea, este necesar să se maturizeze o conștiință solidară care să considere alimentația și accesul la apă ca drepturi universale ale tuturor ființelor umane, fără deosebiri și fără discriminări[65]. De asemenea, este important de evidențiat că această cale solidară spre dezvoltarea țărilor sărace poate să constituie un proiect de soluționare a crizei globale aflată în desfășurare, așa cum au intuit oamenii politici și responsabilii instituțiilor internaționale în ultimele timpuri. Susținând prin planuri de finanțare, inspirate din solidaritate, țările sărace din punct de vedere economic, ca să se îngrijească ele însele de satisfacerea cererilor de bunuri de consum și de dezvoltare ale propriilor cetățeni, nu numai că se poate produce o adevărată creștere economică, dar se poate colabora și la susținerea capacităților productive ale țărilor bogate care riscă să fie compromise de criză.
28. Unul dintre aspectele cele mai evidente ale dezvoltării de astăzi este importanța temei respectului față de viață, care nu poate în nici un fel să fie despărțit de problemele referitoare la dezvoltarea popoarelor. E vorba de un aspect care în ultimele timpuri capătă o relevanță tot mai mare, obligându-ne să lărgim conceptele de sărăcie[66] și de subdezvoltare la problemele legate de primirea vieții, mai ales acolo unde ea este împiedicată în diferite moduri.
Nu numai situația de sărăcie provoacă încă în multe regiuni niveluri ridicate de mortalitate infantilă, dar persistă în diferite părți ale lumii practici de control demografic din partea guvernelor, care adesea promovează contracepția și ajung să impună și avortul. În țările mai dezvoltate din punct de vedere economic, legislațiile contrare vieții sunt foarte răspândite și au condiționat de acum practica și obiceiurile, contribuind la răspândirea unei ideologii împotriva natalității; se încearcă adesea să se transmită altor state această mentalitate ca și cum ar fi o formă de progres cultural.
Apoi, unele organizații neguvernamentale lucrează activ pentru răspândirea avortului, promovând uneori în țările sărace adoptarea practicii sterilizării, chiar și la femeile inconștiente. Există, de asemenea, suspiciunea întemeiată că uneori înseși ajutoarele date dezvoltării sunt legate cu anumite politici sanitare care implică de fapt impunerea unui control puternic al nașterilor. De asemenea, sunt îngrijorătoare atât legislațiile care prevăd eutanasia cât și presiunile grupurilor naționale și internaționale care revendică recunoașterea ei juridică.
Deschiderea spre viață este în centrul adevăratei dezvoltări. Atunci când o societate pornește spre negarea și suprimarea vieții, ajunge să nu mai găsească motivațiile și energiile necesare pentru a se ocupa de slujirea adevăratului bine al omului. Dacă se pierde sensibilitatea personală și socială față de primirea unei vieți noi, atunci și alte forme de primire folositoare vieții sociale devin aride[67]. Primirea vieții întărește forțele morale și ne face capabili de ajutor reciproc. Cultivând deschiderea spre viață, popoarele bogate pot să înțeleagă mai bine necesitățile popoarelor sărace, pot să evite folosirea de resurse economice și intelectuale uriașe pentru a satisface dorințele egoiste printre proprii cetățeni și să promoveze, în schimb, acțiuni virtuoase în perspectiva unei producții sănătoase, din punct de vedere moral, și solidare, respectând dreptul fundamental al fiecărui popor și al fiecărei persoane la viață.
29. Există un alt aspect al vieții de astăzi, legat în mod foarte strâns de dezvoltare: negarea dreptului la libertatea religioasă. Nu mă refer numai la luptele și la conflictele care se duc încă în lume pentru motivații religioase, chiar dacă uneori motivația religioasă este numai acoperirea motivațiilor de alt gen, cum ar fi setea de dominare și de bogăție. De fapt, astăzi adesea se ucide în numele sacru al lui Dumnezeu, așa cum a fost prezentat și deplâns în mod public, de mai multe ori, de către predecesorul meu Ioan Paul al II-lea și de mine însumi[68]. Violențele frânează dezvoltarea autentică și împiedică evoluția popoarelor spre o mai mare bunăstare socio-economică și spirituală. Acest lucru se aplică în special la terorismul de inspirație fundamentalistă[69], care generează durere, devastare și moarte, blochează dialogul dintre națiuni și îndepărtează mari resurse de la folosirea lor pașnică și civilă. Însă trebuie adăugat că, în afară de fanatismul religios, care în unele contexte împiedică exercitarea dreptului de libertate religioasă, și promovarea programată a indiferenței religioase sau a ateismului practic din partea multor țări contrastează cu necesitățile dezvoltării popoarelor, sustrăgându-le resurse spirituale și umane. Dumnezeu este garantul adevăratei dezvoltări a omului, deoarece, creându-l după imaginea sa, îi întemeiază, de asemenea, demnitatea transcendentă și-i alimentează dorința constitutivă de "a fi mai mult". Omul nu este un atom pierdut într-un univers întâmplător[70], ci este o creatură a lui Dumnezeu, căreia el a voit să-i dăruiască un suflet nemuritor și pe care a iubit-o dintotdeauna. Dacă omul ar fi numai rod fie al întâmplării, fie al necesității, sau dacă ar trebui ca aspirațiile lui să se reducă la orizontul restrâns al situațiilor în care trăiește, dacă totul ar fi numai istorie și cultură, și omul n-ar avea o natură destinată să se transcendă într-o viață supranaturală, s-ar putea vorbi de creștere sau de evoluție, dar nu de dezvoltare. Atunci când statul promovează, învață, sau chiar impune, forme de ateism practic, le sustrage cetățenilor forța morală și spirituală indispensabilă pentru a se angaja în dezvoltarea umană integrală și-i împiedică să înainteze cu dinamism reînnoit în propria angajare pentru un răspuns uman mai generos la iubirea divină[71]. Se întâmplă și ca țările dezvoltate din punct de vedere economic sau cele care se afirmă să exporte în țările sărace, în contextul raporturilor lor culturale, comerciale și politice, această viziune reductivă despre persoană și despre destinul ei. Este dauna pe care "supradezvoltarea"[72] o aduce dezvoltării autentice, atunci când este însoțită de "subdezvoltarea morală"[73].
30. Pe această linie, tema dezvoltării umane integrale capătă o însemnătate și mai complexă: corelația între multiplele sale elemente cere să ne angajăm pentru a face să interacționeze diferitele niveluri ale științei umane în vederea promovării unei adevărate dezvoltări a popoarelor. Adesea se consideră că dezvoltarea sau măsurile socio-economice respective cer numai să fie realizate doar ca rod al unei acțiuni comune. Însă această acțiune comună are nevoie să fie orientată, pentru că "orice acțiune socială implică o doctrină"[74]. Luată în considerare complexitatea problemelor, este clar că diferitele discipline trebuie să colaboreze printr-o interdisciplinaritate ordonată. Caritatea nu exclude știința, ba chiar o recere, o promovează și o însuflețește din interior. Știința nu este niciodată numai lucrarea inteligenței. Desigur că poate fi redusă la calcul și la experiment, dar dacă vrea să fie înțelepciune capabilă să-l orienteze pe om în lumina primelor principii și a scopurilor sale ultime, trebuie să fie "condimentată" cu "sarea" carității. Faptul de a face este orb fără faptul de a ști și faptul de a ști este steril fără iubire. De fapt, "cel care este animat de o adevărată caritate este ingenios în descoperirea cauzelor lipsurilor, în găsirea mijloacelor pentru a le combate, în învingerea lor decisivă"[75]. Față de fenomenele pe care le avem în fața noastră, caritatea în adevăr cere, înainte de toate, să cunoaștem și să înțelegem, având conștiința și respectul competenței specifice fiecărui nivel al științei. Caritatea nu este o adăugire posterioară, aproape un apendice la munca de acum încheiată a diferitelor discipline, ci dialoghează cu ele încă de la început. Exigențele iubirii nu contrazic exigențele rațiunii. Știința umană este insuficientă și concluziile științelor nu vor putea indica singure calea spre dezvoltarea integrală a omului. Este mereu nevoie să se meargă mai departe: aceasta o cere caritatea în adevăr[76]. Însă a merge mai departe nu înseamnă niciodată a face abstracție de concluziile rațiunii, nici de a contrazice rezultatele sale. Nu există inteligența și apoi iubirea: există iubirea bogată în inteligență și inteligența plină de iubire.
31. Aceasta înseamnă că evaluările morale și cercetarea științifică trebuie să crească împreună și că trebuie să le animeze caritatea într-un tot armonios interdisciplinar, format din unitate și din distincție. Doctrina socială a Bisericii, care are "o importantă dimensiune interdisciplinară"[77], poate să desfășoare, în această perspectivă, o funcție de eficacitate extraordinară. Ea permite credinței, teologiei, metafizicii și științelor să își găsească locul într-o colaborare în slujba omului. Mai ales aici, doctrina socială a Bisericii realizează dimensiunea sa sapiențială. Paul al VI-lea a văzut cu claritate că printre cauzele subdezvoltării este o lipsă de înțelepciune, de reflecție, de gândire în măsură să realizeze o sinteză orientativă[78], pentru care se cere "o viziune clară a tuturor aspectelor economice, sociale, culturale și spirituale"[79]. Divizarea excesivă a științei[80], închiderea științelor umane în fața metafizicii[81], dificultățile dialogului dintre științe și teologie sunt dăunătoare nu numai dezvoltării științei, ci și dezvoltării popoarelor, pentru că, atunci când se întâmplă acest lucru, este împiedicată viziunea întregului bine al omului în diferitele dimensiuni care îl caracterizează. "Lărgirea conceptului nostru de rațiune și de folosire a ei"[82] este indispensabilă pentru a reuși să cântărim în mod adecvat toți termenii problemei dezvoltării și soluției problemelor socio-economice.
32. Marile noutăți, pe care cadrul dezvoltării popoarelor le prezintă astăzi, cer în multe cazuri soluții noi. Ele trebuie căutate împreună în respectarea legilor proprii ale fiecărei realități și în lumina unei viziuni integrale despre om, care să oglindească diferitele aspecte ale persoanei umane, contemplată cu privirea purificată de caritate. Atunci se vor descoperi convergențe unice și posibilități concrete de soluționare, fără a renunța la vreo componentă fundamentală a vieții umane.
Demnitatea persoanei și exigențele dreptății cer ca, mai ales astăzi, alegerile economice să nu mărească în mod excesiv și inacceptabil din punct de vedere moral diferențele de bogăție[83] și să se aibă în continuare ca prioritate obiectivul accesului la muncă sau al menținerii sale pentru toți. Dacă ne uităm bine, acest lucru este cerut și de "rațiunea economică". Creșterea sistematică a inegalităților dintre grupuri sociale în cadrul uneia și aceleiași țări și dintre populațiile din diferite țări, adică creșterea masivă a sărăciei în sens relativ, nu numai că tinde să deterioreze coeziunea socială, și pe această cale pune în pericol democrația, dar are și un impact negativ asupra planului economic, prin erodarea progresivă a "capitalului social", adică a acelui ansamblu de relații de încredere, de credibilitate, de respectare a regulilor, indispensabile pentru orice conviețuire civilă.
Tot știința economică ne spune că o situație structurală de nesiguranță generează atitudini antiproductive și de irosire a resurselor umane, deoarece muncitorul tinde să se adapteze în mod pasiv la mecanismele automate, în loc să apeleze la creativitate. Și asupra acestui punct există o convergență între știința economică și evaluarea morală. Costurile umane sunt întotdeauna și costuri economice și disfuncțiile economice comportă mereu și costuri umane.
Apoi trebuie amintit că aplatizarea culturilor după dimensiunea tehnologică, dacă pe termen scurt poate favoriza obținerea de profituri, pe termen lung împiedică îmbogățirea reciprocă și dinamismele colaboratoare. Este important să se deosebească între considerațiile economice sau sociologice pe termen scurt și pe termen lung. Scăderea nivelului de protecție a drepturilor muncitorilor sau renunțarea la mecanismele de redistribuire a profitului pentru a face ca țara să obțină competitivitate internațională mai mare împiedică afirmarea unei dezvoltări de lungă durată. Așadar, trebuie evaluate cu atenție consecințele asupra persoanelor ale tendințelor actuale spre o economie pe termen scurt, uneori pe termen foarte scurt. Acest lucru cere o reflecție nouă și aprofundată asupra sensului economiei și al scopurilor sale[84], precum și o revizuire profundă și clarvăzătoare a modelului de dezvoltare, pentru a-i corecta disfuncțiile și deformările. În realitate, acest lucru îl cere starea de sănătate ecologică a planetei; mai ales o cere criza culturală și morală a omului, ale cărei simptome sunt evidente de mult timp în orice parte a lumii.
33. La peste patruzeci de ani după Populorum progressio, tema sa de fond, progresul, rămâne încă o problemă deschisă, făcută și mai acută și imperioasă de criza economico-financiară aflată în desfășurare. Dacă unele arii ale planetei, deja o vreme apăsate de sărăcie, au cunoscut schimbări însemnate în termeni de creștere economică și de participare la producția mondială, alte zone trăiesc încă o situație de mizerie comparabilă cu aceea existentă în timpurile lui Paul al VI-lea, ba chiar în unele cazuri se poate vorbi chiar de o înrăutățire. Este semnificativ că unele cauze ale acestei situații au fost deja găsite în Populorum progressio, ca, de exemplu, taxele vamale ridicate puse de țările dezvoltate din punct de vedere economic și care încă împiedică produsele care provin din țări sărace să ajungă pe piețele din țările bogate. În schimb, alte cauze, pe care enciclica doar le schițase, au apărut ulterior cu claritate mai mare. Acesta este cazul evaluării procesului de decolonizare, pe atunci în plină desfășurare. Paul al VI-lea dorea un parcurs autonom care trebuia făcut în libertate și în pace. După peste patruzeci de ani, trebuie să recunoaștem cât de dificil a fost acest parcurs, fie din cauza noilor forme de colonialism și de dependență de țări hegemone vechi și noi, fie din cauza gravelor iresponsabilități interne din țările înseși devenite independente.
Noutatea principală a fost explozia interdependenței planetare, cunoscută de acum în mod obișnuit ca globalizare. Paul al VI-lea o prevăzuse parțial, însă termenii și impetuozitatea cu care ea a evoluat sunt surprinzătoare. Născut în țările dezvoltate din punct de vedere economic, acest proces a produs prin natura sa o implicare a tuturor economiilor. El a fost motorul principal pentru ieșirea din subdezvoltare a unor întregi regiuni și reprezintă în sine o mare oportunitate. Totuși, fără călăuzirea carității în adevăr, acest stimulent planetar poate să contribuie la crearea unor riscuri de daune necunoscute până acum și a unor noi dezbinări în familia umană. Pentru aceasta, caritatea și adevărul ne pun în fața unei angajări inedite și creative, desigur foarte vaste și complexe. E vorba de a extinde rațiunea și de a o face capabilă să cunoască și să orienteze aceste noi dinamici impunătoare, însuflețindu-le în perspectiva acelei "civilizații a iubirii", a cărei sămânță Dumnezeu a pus-o în orice popor, în orice cultură.
Capitolul III
Fraternitatea, dezvoltarea economică și societatea civilă
34. Caritatea în adevăr îl pune pe om în fața experienței extraordinare a darului. Gratuitatea este prezentă în viața lui în multiple forme, adesea nerecunoscute din cauza unei viziuni pur productive și utilitariste a existenței. Ființa umană este făcută pentru dar, care îi exprimă și-i realizează dimensiunea de transcendență. Uneori omul modern este convins în mod eronat că el este singurul său autor, al vieții sale și al societății. Aceasta este o prezumție, ce rezultă din închiderea egoistă în el însuși, care provine – ca s-o spunem în termeni de credință – din păcatul de la începuturi. Înțelepciunea Bisericii a propus mereu să se țină cont de păcatul strămoșesc și în interpretarea faptelor sociale și în construirea societății: "A ignora faptul că omul are o natură rănită, înclinată spre rău, dă loc unor grave erori în domeniul educației, al politicii, al acțiunii sociale și al moravurilor"[85]. La lista domeniilor în care se manifestă efectele vătămătoare ale păcatului s-a adăugat de mult timp și cel al economiei. Avem pentru aceasta o dovadă evidentă și în aceste timpuri. Convingerea că este autosuficient și că reușește să elimine răul prezent în istorie numai prin propria acțiune l-a determinat pe om să facă să coincidă fericirea și mântuirea cu forme imanente de bunăstare materială și de acțiune socială. Apoi, convingerea exigenței de autonomie a economiei, care nu trebuie să accepte "influențe" cu caracter moral, l-a făcut pe om să abuzeze de instrumentul economic în mod chiar distructiv. Cu trecerea timpului, aceste convingeri au dus la sisteme economice, sociale și politice care au călcat în picioare libertatea persoanei și a corpurilor sociale și care, tocmai pentru aceasta, nu au fost în măsură să asigure dreptatea pe care o promiteau. Așa cum am afirmat în enciclica mea Spe salvi, în acest mod se elimină din istorie speranța creștină[86], care este, în schimb, o puternică resursă socială în slujba dezvoltării umane integrale, căutată în libertate și în dreptate. Speranța încurajează rațiunea și-i dă forța de a orienta voința[87]. Este deja prezentă în credință, care o trezește chiar. Caritatea în adevăr se hrănește cu ea și, în același timp, o manifestă. Fiind dar al lui Dumnezeu absolut gratuit, apare în viața noastră ca fiind ceva care nu ni se datorează, care transcende orice lege de dreptate. Prin natura sa darul depășește meritul, regula sa este excedentul. El ne precedă în însuși sufletul nostru ca semn al prezenței lui Dumnezeu în noi și al așteptării sale față de noi. Adevărul, care ca și caritatea este dar, este mai mare decât noi, așa cum învață sfântul Augustin[88]. Și adevărul despre noi înșine, despre conștiința noastră personală, ne este, înainte de toate, "dat". De fapt, în orice proces de cunoaștere, adevărul nu este produs de noi, ci este mereu găsit sau, mai bine zis, primit. El, asemenea iubirii, "nu se naște din gândire și din voință, ci, ca să spunem așa, se impune ființei umane"[89].
Pentru că este dar primit de toți, caritatea în adevăr este o forță ce constituie comunitatea, îi unifică pe oameni după modalități în care nu există bariere și nici granițe. Comunitatea oamenilor poate să fie constituită de noi înșine, dar numai cu forțele sale nu va putea niciodată să fie o comunitate pe deplin fraternă, nici să fie dusă dincolo de orice graniță, adică să devină o comunitate cu adevărat universală: unitatea neamului omenesc, o comuniune fraternă dincolo de orice diviziune, se naște din chemarea cuvântului lui Dumnezeu-Iubire. În tratarea acestei probleme decisive, trebuie să precizăm, pe de o parte, că logica darului nu exclude dreptatea și nu se juxtapune ei într-un al doilea moment și din exterior și, pe de altă parte, că dezvoltarea economică, socială și politică are nevoie, dacă vrea să fie autentic umană, să facă loc principiului de gratuitate ca expresie de fraternitate.
35. Piața, dacă există încredere reciprocă și generalizată, este instituția economică ce permite întâlnirea dintre persoane, ca operatori economici care folosesc contractul ca regulă a raporturilor lor și care schimbă bunuri și servicii între ele fungibile, pentru a satisface necesitățile și dorințele lor. Piața este supusă principiilor așa-numitei dreptăți comutative, care reglementează tocmai raporturile de a da și de a primi între subiecți egali. Însă doctrina socială a Bisericii nu a încetat niciodată să scoată în evidență importanța dreptății distributive și a dreptății sociale pentru însăși economia de piață, nu numai pentru că este inserată în cadrul unui context social și politic mai vast, ci și pentru rețeaua de relații în care se realizează. De fapt, piața, lăsată numai la principiul echivalenței de valoare a bunurilor schimbate, nu reușește să producă acea coeziune socială de care are totuși nevoie pentru a funcționa bine. Fără forme interne de solidaritate și de încredere reciprocă, piața nu poate să-și îndeplinească pe deplin propria funcție economică. Și astăzi această încredere lipsește, iar pierderea încrederii este o pierdere gravă.
În mod oportun Paul al VI-lea sublinia în Populorum progressio faptul că însuși sistemul economic ar fi tras foloase din practici generalizate de dreptate, deoarece primele care beneficiază de dezvoltarea țărilor sărace ar fi fost țările bogate[90]. Nu era vorba numai de a corecta disfuncțiile prin asistență. Săracii nu trebuie considerați o "povară"[91], ci o resursă și din punct de vedere strict economic. Totuși trebuie considerată greșită viziunea celor care cred că economia de piață are nevoie în mod structural de o cotă de sărăcie și de subdezvoltare pentru a putea funcționa cât mai bine. Este interesul pieței să promoveze emanciparea, însă pentru a face aceasta cu adevărat nu poate să se bazeze numai pe ea însăși, pentru că nu este în măsură să producă de la sine ceea ce depășește posibilitățile sale. Ea trebuie să ia energii morale de la alți subiecți, care sunt capabili să le genereze.
36. Activitatea economică nu poate rezolva toate problemele sociale prin simpla extindere a logicii comerciale. Aceasta trebuie să aibă ca finalitate urmărirea binelui comun, de care trebuie să se ocupe mai ales și comunitatea politică. De aceea, trebuie ținut cont de faptul că separarea acțiunii economice – căreia i-ar reveni numai să producă bogăție -, de cea politică – căreia i-ar reveni să urmărească dreptatea prin redistribuire -, este cauză de grave dezechilibre.
Biserica dintotdeauna consideră că acțiunea economică nu trebuie considerată antisocială. În sine, piața nu este și, de aceea, nu trebuie să devină locul samavolniciei celui puternic asupra celui slab. Societatea nu trebuie să se protejeze prin piață, ca și cum dezvoltarea acesteia din urmă ar comporta ipso facto moartea raporturilor autentic umane. Desigur este adevărat că piața poate să fie orientată în mod negativ, nu pentru că aceasta este natura ei, ci pentru că o anumită ideologie poate s-o îndrepte în acest sens. Nu trebuie uitat că piața nu există în stare pură. Ea își trage formă din configurațiile culturale care o specifică și o orientează. De fapt, economia și finanțele, ca instrumente, pot să fie rău utilizate atunci când cel care le gestionează are numai referințe egoiste. Astfel se poate reuși ca instrumente în sine bune să se transforme în instrumente dăunătoare. Dar rațiunea întunecată a omului este cea care produce aceste consecințe, nu instrumentul în sine însuși. De aceea, nu instrumentul trebuie să fie chemat să dea socoteală, ci omul, conștiința sa morală și responsabilitatea sa personală și socială.
Doctrina socială a Bisericii consideră că pot fi trăite raporturi autentic umane, de prietenie și de sociabilitate, de solidaritate și de reciprocitate, chiar în interiorul activității economice și nu numai în afara ei sau "după" ea. Prin natura sa, sfera economică nu este nici neutră din punct de vedere etic, nici inumană și antisocială. Ea aparține activității omului și, tocmai pentru că este umană, trebuie să fie structurată și instituționalizată din punct de vedere etic.
Marea provocare pe care o avem în fața noastră, scoasă la iveală de problemele dezvoltării în acest timp de globalizare și făcută și mai exigentă de criza economico-financiară, este de a arăta, fie la nivel de gândire, fie la nivel de comportamente, că nu numai principiile tradiționale ale eticii sociale, cum ar fi transparența, onestitatea și responsabilitatea nu pot fi neglijate sau atenuate, ci și că în raporturile comerciale principiul de gratuitate și logica darului ca expresie a fraternității pot și trebuie să găsească loc în activitatea economică normală. Aceasta este o exigență a omului în momentul actual, dar și o exigență a însăși rațiunii economice. E vorba de o exigență, în același timp, a carității și a adevărului.
37. Doctrina socială a Bisericii a susținut mereu că dreptatea se referă la toate fazele activității economice, pentru că aceasta are mereu de-a face cu omul și cu exigențele sale. Descoperirea resurselor, finanțările, producția, consumul și toate celelalte faze ale ciclului economic au în mod incontestabil implicații morale. Astfel orice decizie economică are o consecință cu caracter moral. Toate acestea au confirmare și în științele sociale și în tendințele economiei contemporane. Probabil că odinioară era imaginabil să se încredințeze mai întâi economiei producerea de bogăție pentru a încredința după aceea politicii misiunea de a o împărți. Astăzi toate acestea sunt mai dificile, dat fiind faptul că activitățile economice nu sunt constrânse în limite teritoriale, în timp ce autoritatea guvernelor continuă să fie mai ales locală. Pentru aceasta, canoanele dreptății trebuie să fie respectate încă de la început, în timp ce se desfășoară procesul economic, și nu după sau în mod lateral. În afară de aceasta, este necesar ca pe piață să se deschidă spații pentru activități economice realizate de subiecți care aleg în mod liber să se inspire în propria acțiune din principii diferite de cele ale profitului pur, fără ca prin aceasta să renunțe la producerea de valoare economică. Multele tipuri de economie care își au originea în inițiative religioase și laice demonstrează că acest lucru este posibil în mod concret.
În epoca globalizării economia simte efectul modelelor competitive legate de culturi foarte diferite între ele. Comportamentele economico-întreprinzătoare care rezultă găsesc în mod preponderent un punct de întâlnire în respectarea dreptății comutative. Viața economică are desigur nevoie de contract, pentru a reglementa raporturile de schimb între valori echivalente. Dar are nevoie, de asemenea, de legi drepte și de forme de redistribuire conduse de politică, și, în afară de aceasta, de opere care să aibă imprimat spiritul darului. Economia globalizată pare să privilegieze prima logică, aceea a schimbului contractual, dar în mod direct sau indirect demonstrează că are nevoie și de celelalte două, logica politică și logica darului fără contrapartidă.
38. Predecesorul meu Ioan Paul al II-lea semnalase această problemă, atunci când în Centesimus annus prezentase necesitatea unui sistem cu trei subiecți: piața, statul și societatea civilă[92]. El găsise în societatea civilă locul cel mai propriu al unei economii a gratuității și a fraternității, dar nu a intenționat să o nege pentru celelalte două locuri. Astăzi putem spune că viața economică trebuie să fie înțeleasă ca o realitate cu mai multe dimensiuni: în toate, în măsură diferită și cu modalități specifice, trebuie să fie prezent aspectul reciprocității fraterne. În epoca globalizării, activitatea economică nu poate face abstracție de gratuitate, care răspândește și alimentează solidaritatea și responsabilitatea față de dreptate și față de binele comun în diferiții săi subiecți și actori. În definitiv, e vorba de o formă concretă și profundă de democrație economică. Solidaritatea înseamnă, înainte de toate, a se simți cu toții responsabili de toți[93], deci nu poate să fie delegată numai statului. În timp ce ieri se putea considera că mai întâi trebuia urmărită dreptatea și că gratuitatea intervenea după aceea ca o completare, astăzi trebuie spus că fără gratuitate nu se reușește să se realizeze nici măcar dreptatea. De aceea, este nevoie de o piață în care să poată acționa în mod liber, în condiții de șanse egale, firme care urmăresc scopuri instituționale diferite. Alături de firma privată orientată spre profit și de diferitele tipuri de firmă publică, trebuie să se poată înrădăcina și exprima acele organizații productive care urmăresc scopuri mutualiste și sociale. Din confruntarea lor reciprocă pe piață se poate aștepta un fel de hibridizare a comportamentelor de întreprindere, deci o atenție sensibilă față de civilizația economiei. Caritatea în adevăr, în acest caz, înseamnă că trebuie să se dea formă și organizare acelor inițiative economice care, chiar fără a nega profitul, intenționează să meargă dincolo de logica schimbului echivalențelor și a profitului ca scop în sine.
39. Paul al VI-lea cerea în Populorum progressio să se configureze un model de economie de piață capabil să includă, cel puțin tendențial, toate popoarele și nu numai cele înzestrate în mod corespunzător. Cerea o angajare pentru a promova o lume mai umană pentru toți, o lume în care toți să aibă "ceva de dat și de primit, fără ca progresul unora să constituie o piedică în calea dezvoltării celorlalți"[94]. În felul acesta el extindea la planul universal înseși cererile și aspirațiile conținute în Rerum novarum, scrisă atunci când pentru prima dată, ca o consecință a revoluției industriale, s-a afirmat ideea – cu siguranță avansată pentru acel timp – că, pentru a se susține, ordinea civilă avea nevoie și de intervenția redistributivă a statului. Astăzi această viziune, în afară de faptul că este pusă în criză de procesele de deschidere a piețelor și a societăților, arată că este incompletă pentru a satisface exigențele unei economii pe deplin umane. Ceea ce doctrina socială a Bisericii a susținut mereu pornind de la viziunea sa despre om și despre societate astăzi este cerut astăzi și de dinamisme caracteristice ale globalizării.
Atunci când logica pieței și cea a statului se înțeleg între ele pentru a continua în monopolul respectivelor domenii de influență, pe parcurs dispar solidaritatea în relațiile dintre cetățeni, participarea și adeziunea, acțiunea gratuită, care sunt altceva decât acel "a da pentru a avea", propriu logicii schimbului, și de acel "a da din obligație", propriu logicii comportamentelor publice, impuse prin lege de către stat. Victoria asupra subdezvoltării cere să se acționeze nu numai asupra îmbunătățirii tranzacțiilor întemeiate pe schimb, nu numai asupra transferurilor de structuri de asistență de natură publică, ci mai ales asupra deschiderii progresive, în context mondial, spre forme de activitate economică marcate de cote de gratuitate și de comuniune. Binomul exclusiv piață-stat face să scadă sociabilitatea, în timp ce formele economice solidare, care au terenul lor cel mai bun în societatea civilă fără a se reduce la ea, creează sociabilitate. Piața gratuității nu există și nu se pot dispune prin lege atitudini gratuite. Și totuși atât piața, cât și politica au nevoie de persoane deschise la dăruirea reciprocă.
40. Actualele dinamisme economice internaționale, caracterizate de grave deformări și disfuncții, cer profunde schimbări și în modul de a înțelege întreprinderea. Vechi modalități ale vieții antreprenoriale dispar, dar altele promițătoare se profilează la orizont. Unul dintre riscurile majore este fără îndoială ca întreprinderea să fie supusă aproape exclusiv celui care investește în ea și ajunge astfel să reducă valența sa socială. Tot mai puține întreprinderi, din cauza creșterii dimensiunii lor și necesității unor capitaluri tot mai mari, sunt sub conducerea unui întreprinzător care să se simtă responsabil pe termen lung, și nu numai pe termen scurt, de viața și de rezultatele activității sale, și tot mai puțin depind de un teritoriu unic. În afară de aceasta, așa-numita dislocare a activității productive poate să atenueze în întreprinzător simțul de responsabilitate față de purtătorii de interese, cum ar fi muncitorii, furnizorii, consumatorii, ambientul natural și cea mai amplă societate din jur, în avantajul acționarilor, care nu sunt legați de un spațiu specific, deci se bucură de o mobilitate extraordinară. De fapt, piața internațională a capitalurilor oferă astăzi o mare libertate de acțiune. Însă este adevărat și că se răspândește conștiința cu privire la necesitatea unei mai ample "responsabilități sociale" a întreprinderii. Chiar dacă fundamentele etice care conduc astăzi dezbaterea despre responsabilitatea socială a întreprinderii nu sunt toate acceptabile conform perspectivei doctrinei sociale a Bisericii, este un fapt că se răspândește tot mai mult convingerea pe baza căreia gestionarea întreprinderii nu poate să țină cont numai de interesele proprietarilor ei, ci trebuie să ia asupra sa și toate celelalte categorii de subiecți care contribuie la viața întreprinderii: muncitorii, clienții, furnizorii diferiților factori de producție, comunitatea de referință. În ultimii ani s-a observat creșterea unei clase cosmopolite de manageri, care răspund adesea numai indicațiilor acționarilor de referință constituiți în general din fonduri anonime care stabilesc de fapt profiturile lor. Totuși și astăzi sunt mulți manageri care cu analiză clarvăzătoare își dau seama tot mai mult de legăturile profunde pe care le are întreprinderea lor cu teritoriul, sau cu teritoriile, în care acționează. Paul al VI-lea invita la evaluarea cu seriozitate a daunei pe care transferarea în străinătate a capitalurilor cu avantaj personal exclusiv poate să o producă propriei națiuni[95]. Ioan Paul al II-lea avertiza că investiția are mereu o semnificație morală, pe lângă cea economică[96]. Toate acestea – trebuie reafirmat – sunt valabile și astăzi, chiar dacă piața capitalurilor a fost puternic liberalizată și mentalitățile tehnologice moderne pot face să se creadă că investiția este numai un fapt tehnic, nu și uman și etic. Nu există motiv pentru a nega că un anumit capital poate să facă bine, dacă este investit mai degrabă în străinătate decât în patrie. Însă trebuie salvate legăturile de dreptate, ținând cont și de modul în care acel capital s-a format și de daunele aduse persoanelor pe care le va comporta lipsa folosirii lui în locurile în care el a fost generat[97]. Trebuie evitat ca motivul folosirii resurselor financiare să fie speculativ și să cedeze tentației de a căuta numai profitul pe termen scurt, nu și continuitatea întreprinderii pe termen lung, serviciul său precis adus economiei reale și atenția față de promovare, în mod adecvat și oportun, a inițiativelor economice și în țările care au nevoie de dezvoltare. Nu există nici motiv de a nega faptul că externalizarea, atunci când comportă investiții și formare, poate să facă bine populațiilor din țara care o găzduiește. Munca și cunoașterea tehnică sunt o necesitate universală. Însă nu este permis a externaliza numai pentru a te bucura de condiții deosebite de favoare, sau mai rău pentru exploatare, fără a aduce societății locale o adevărată contribuție pentru nașterea unui sistem productiv și social robust, factor de dezvoltare stabilă de care nu se poate face abstracție.
41. În contextul acestui discurs este util de observat că inițiativa întreprinzătoare are și trebuie să asume tot mai mult o semnificație plurivalentă. Prevalența durabilă a binomului piață-stat ne-a obișnuit să ne gândim exclusiv la întreprinzătorul privat de tip capitalist pe de o parte și la conducătorul statal pe de altă parte. În realitate, inițiativa întreprinzătoare trebuie înțeleasă în mod articulat. Aceasta rezultă dintr-o serie de motivații metaeconomice. Inițiativa întreprinzătoare, înainte de a avea o semnificație profesională, are una umană[98]. Ea este înscrisă în orice muncă, văzută ca "actus personae"[99], motiv pentru care e bine ca fiecărui muncitor să-i fie oferită posibilitatea de a da aportul propriu în așa fel încât el însuși "să știe să lucreze "in proprio""[100]. Nu întâmplător Paul al VI-lea învăța că "fiecare muncitor este un creator"[101]. Tocmai pentru a răspunde la exigențele și la demnitatea celui care lucrează și la necesitățile societății, există diferite tipuri de întreprinderi, cu mult dincolo de singura distincție între "privat" și "public". Fiecare cere și exprimă o capacitate întreprinzătoare specifică. Cu scopul de a realiza o economie care în viitorul apropiat să știe să fie în slujba binelui comun național și mondial, este oportun să se țină cont de această semnificație extinsă a inițiativei întreprinzătoare. Această concepție mai amplă favorizează schimbul și formarea reciprocă între diferitele tipuri de inițiative întreprinzătoare, cu transformarea competențelor din lumea nonprofit la cea profit și viceversa, din cea publică la cea proprie a societății civile, din cea a economiilor avansate la cea din țările în curs de dezvoltare.
Și autoritatea politică are o semnificație plurivalentă, care nu poate fi uitată, în timp ce se pornește la realizarea unei noi ordini economico-productive, responsabilă din punct de vedere social și pe măsura omului. Așa cum se înțelege să se cultive o inițiativă întreprinzătoare diferențiată pe plan mondial, tot așa trebuie să se promoveze o autoritate politică distribuită și activantă pe mai multe planuri. Economia integrată din zilele noastre nu elimină rolul statelor, mai degrabă angajează guvernele la o colaborare reciprocă mai puternică. Motive de înțelepciune și de prudență sugerează să nu se proclame prea în grabă sfârșitul statului. În raport cu soluția crizei actuale, rolul său pare destinat să crească, redobândind multe din competențele sale. Există apoi națiuni în care construirea sau reconstruirea statului continuă să fie un element cheie al dezvoltării lor. Ajutorul internațional propriu în cadrul unui proiect solidar menit să soluționeze actualele probleme economice ar trebui mai degrabă să susțină consolidarea sistemelor constituționale, juridice, administrative în țările care nu se bucură încă pe deplin de aceste bunuri. Alături de ajutoarele economice, trebuie să existe cele menite să întărească garanțiile proprii ale statului de drept, un sistem de ordine publică și de detenție eficient, respectând drepturile umane, instituții cu adevărat democratice. Nu este necesar ca statul să aibă peste tot aceleași caracteristici: sprijinirea sistemelor constituționale slabe, ca să se întărească, poate foarte bine să fie însoțită de dezvoltarea altor subiecți politici, de natură culturală, socială, teritorială sau religioasă, alături de stat. Articularea autorității politice la nivel local, național și internațional este, printre altele, una dintre căile magistrale pentru a ajunge să fie în măsură să orienteze globalizarea economică. Este și modul pentru a evita ca ea să amenințe de fapt fundamentele democrației.
42. Uneori față de globalizare se observă atitudini fataliste, ca și cum dinamicile aflate în desfășurare ar fi produse de forțe impersonale anonime și de structuri independente de voința umană[102]. Este bine de amintit în această privință că globalizarea trebuie desigur înțeleasă ca un proces socio-economic însă aceasta nu este unica ei dimensiune. Dincolo de procesul mai vizibil există realitatea unei umanități care devine tot mai interconectată; ea este constituită din persoane și din popoare cărora acel proces trebuie să le fie de utilitate și de dezvoltare[103], grație asumării atât din partea fiecăruia cât și din partea colectivității a responsabilităților respective. Depășirea granițelor nu este numai un fapt material, ci și cultural în cauzele și în efectele sale. Dacă se citește în mod determinist globalizarea, se pierd criteriile pentru a o evalua și a o orienta. Ea este o realitate umană și poate să aibă drept explicație diferite orientări culturale față de care trebuie procedat cu discernământ. Adevărul globalizării ca proces și criteriul său etic fundamental sunt date de unitatea familiei umane și de dezvoltarea sa în bine. Deci trebuie să ne angajăm neîncetat pentru a favoriza o orientare culturală personalistă și comunitară a procesului de integrare planetară, deschisă spre transcendență.
În pofida câtorva dimensiuni structurale ale sale care nu trebuie negate dar nici absolutizate, "globalizarea, a priori, nu este nici bună, nici rea. Va fi ceea ce persoanele vor face cu ea"[104]. Nu trebuie să-i fim victime, ci protagoniști, înaintând cu raționalitate, conduși de caritate și de adevăr. A ne opune ei orbește ar fi o atitudine greșită, preconcepută, care ar ajunge să ignore un proces marcat și de aspecte pozitive, cu riscul de a pierde o mare ocazie de a ne insera în multiplele oportunități de dezvoltare oferite de el. Procesele de globalizare, concepute și gestionate în mod adecvat, oferă posibilitatea unei mari redistribuiri a bogăției la nivel planetar așa cum nu s-a mai întâmplat niciodată până acum; dacă sunt rău gestionate, pot, în schimb, să mărească sărăcia și inegalitatea, precum și să contagieze cu o criză întreaga lume. Trebuie corectate disfuncțiile ei, chiar grave, care introduc noi dezbinări între popoare și în cadrul popoarelor și să se facă în așa fel încât redistribuirea bogăției să nu aibă loc cu o redistribuire a sărăciei sau chiar cu o accentuare a ei, așa cum o rea gestionare a situației actuale ar putea să ne facă se ne temem. Mult timp s-a crezut că popoarele sărace ar trebui să rămână ancorate într-un stadiu prefixat de dezvoltare și ar trebui să se mulțumească cu filantropia popoarelor dezvoltate. Împotriva acestei mentalități a luat poziție Paul al VI-lea în Populorum progressio. Astăzi forțele materiale utilizabile pentru a scoate acele popoare din mizerie sunt potențial mai mari decât odinioară, dar de ele au ajuns să se folosească în mod preponderent aceleași popoare din țările dezvoltate, care au putut exploata mai bine procesul de liberalizare a mișcărilor de capitaluri și de muncă. Răspândirea sferelor de bunăstare la nivel mondial nu trebuie deci frânată cu proiecte egoiste, protecționiste sau dictate de interese particulare. De fapt, implicarea țărilor care se afirmă sau în curs de dezvoltare, permite astăzi să se gestioneze mai bine criza. Tranziția implicită în procesul de globalizare prezintă mari dificultăți și pericole, care vor putea fi depășite numai dacă se va ști să se conștientizeze acel spirit antropologic și etic, care din adânc stimulează globalizarea însăși spre ținte de umanizare solidară. Din păcate acest spirit este adesea supus și comprimat de perspective etico-culturale de factură individualistă și utilitaristă. Globalizarea este fenomen multidimensional și polivalent, care cere să fie înțeles în diversitatea și în unitatea tuturor dimensiunilor sale, inclusiv cea teologică. Acest lucru va permite ca globalizarea omenirii să se trăiască și să se orienteze în termeni de relaționare, de comuniune și de împărtășire.
Capitolul IV
Dezvoltarea popoarelor, drepturile și obligațiile, ambientul
43. "Solidaritatea universală, care este un fapt, iar pentru noi un beneficiu, este, de asemenea, o obligație"[105]. Astăzi, multe persoane tind să-și aroge pretenția de a nu datora nimic nimănui, în afară de ele însele. Consideră că sunt titulari numai de drepturi și întâlnesc adesea obstacole puternice în a maturiza o responsabilitate față de dezvoltarea integrală proprie și a altuia. Pentru aceasta este important de solicitat o nouă reflecție despre modul în care drepturile presupun obligații fără de care se transformă în arbitrar[106]. Se asistă astăzi la o contradicție apăsătoare. Pe de o parte, în timp ce se revendică drepturi presupuse, cu caracter arbitrar și de lux, cu pretenția de a le vedea recunoscute și promovate de structurile publice, pe de altă parte există drepturi elementare și fundamentale nerecunoscute și încălcate față de o mare parte din omenire[107]. Adesea s-a observat o relație între revendicarea dreptului la superfluu sau chiar la transgresiune și la viciu, în societățile opulente, și lipsa de hrană, de apă potabilă, de instruire de bază sau de îngrijiri sanitare elementare în anumite regiuni ale lumii subdezvoltării și chiar în periferiile marilor metropole. Relația se află în faptul că drepturile individuale, eliberate dintr-un cadru de obligații care să le confere un sens deplin, înnebunesc și alimentează o spirală de cereri practic nelimitate și lipsite de criterii. Exasperarea drepturilor ajunge în uitarea obligațiilor. Obligațiile delimitează drepturile, deoarece fac trimitere la cadrul antropologic și etic în care și adevărul acestora din urmă se inserează și astfel nu devin arbitrare. Pentru acest motiv obligațiile întăresc drepturile și propun apărarea și promovarea lor ca o angajare ce trebuie asumată în slujba binelui. Dacă, în schimb, drepturile omului își au fundamentul lor numai în deliberările unei adunări de cetățeni, ele pot fi schimbate în orice moment, deci obligația de a le respecta și de a le urmări se diminuează în conștiința comună. Guvernele și organismele internaționale pot uita atunci obiectivitatea și "indisponibilitatea" drepturilor. Când se întâmplă aceasta, adevărata dezvoltare a popoarelor este pusă în pericol[108]. Asemenea comportamente compromit autoritatea organismelor internaționale, mai ales în ochii țărilor care au mai mare nevoie de dezvoltare. De fapt, acestea cer ca toată comunitatea internațională să-și asume drept obligație ajutarea lor ca să fie "artizani ai destinului lor"[109], adică să-și asume la rândul lor obligații. Împărtășirea obligațiilor reciproce mobilizează mult mai mult decât numai revendicarea de drepturi.
44. Concepția drepturilor și obligațiilor în dezvoltare trebuie să țină cont și de problemele legate de creșterea demografică. E vorba de un aspect foarte important al adevăratei dezvoltări, deoarece se referă la valorile vieții și familiei la care nu se poate renunța[110]. A considera creșterea populației ca primă cauză a subdezvoltării este incorect, chiar și din punct de vedere economic: e suficient să ne gândim, pe de o parte, la scăderea semnificativă a mortalității infantile și la prelungirea mediei de viață care există în țările dezvoltate din punct de vedere economic; pe de altă parte, la semnele de criză care se pot observa în societățile în care există o scădere îngrijorătoare a natalității. Desigur este necesar să se acorde atenția cuvenită unei procreații responsabile, care constituie, între altele, o contribuție eficientă la dezvoltarea umană integrală. Biserica, ea care îndrăgește adevărata dezvoltare a omului, îi recomandă respectarea deplină a valorilor umane și în exercitarea sexualității: nu poate fi redusă la un simplu fapt hedonist și ludic, așa cum educația sexuală nu se poate reduce la o instruire tehnică, cu singura preocupare de a-i apăra pe cei interesați de eventuale contagieri sau de "riscul" procreativ. Aceasta ar echivala cu sărăcirea și desconsiderarea semnificației profunde a sexualității, care, în schimb, trebuie să fie recunoscută și asumată cu responsabilitate atât de persoană cât și de comunitate. De fapt, responsabilitatea interzice fie considerarea sexualității ca o simplă sursă de plăcere, fie reglementarea cu politici de planificare forțată a nașterilor. În ambele cazuri suntem în prezența unor concepții și a unor politici materialiste, în care persoanele ajung să îndure diferite forme de violență. La toate acestea trebuie să se opună competența primară a familiilor în acest domeniu[111], față de stat și față de politicile sale restrictive, precum și o educație corespunzătoare a părinților.
Deschiderea responsabilă din punct de vedere moral față de viață este o bogăție socială și economică. Națiuni mari au putut să iasă din mizerie și datorită numărului mare și a capacităților locuitorilor lor. Dimpotrivă, națiuni odinioară înfloritoare cunosc acum o fază de nesiguranță și în unele cazuri de declin tocmai din cauza natalității scăzute, problemă crucială pentru societățile cu nivel de trai avansat. Diminuarea nașterilor, uneori sub așa-numitul "indice de înlocuire", pune în criză și sistemele de asistență socială, le mărește costurile, contractează izolarea economiilor și, prin urmare, resursele financiare necesare investițiilor, reduce disponibilitatea de muncitori calificați, restrânge bazinul "creierelor" la care să se apeleze pentru necesitățile națiunii. În afară de aceasta, familiile mici, și uneori foarte mici, riscă să sărăcească relațiile sociale și să nu garanteze forme eficiente de solidaritate. Sunt situații care prezintă simptome de încredere scăzută în viitor, precum și de oboseală morală. Astfel devine o necesitate socială, și chiar economică, să se propună încă noilor generații frumusețea familiei și a căsătoriei, corespunderea acestor instituții la cele mai profunde exigențe ale inimii și demnității persoanei. În această perspectivă, statele sunt chemate să propună politici care să promoveze centralitatea și integritatea familiei, întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie, celulă primă și vitală a societății[112], luând asupra lor și problemele sale economice și fiscale, respectând natura sa relațională.
45. A răspunde la exigențele morale cele mai profunde ale persoanei are repercusiuni importante și benefice și pe plan economic. De fapt, economia are nevoie de etică pentru funcționarea ei corectă; nu de o etică oarecare, ci de o etică prietenă a persoanei. Astăzi se vorbește mult despre etică în domeniul economic, financiar, al întreprinderii. Se nasc centre de studiu și cursuri de formare în domeniul business ethics, se răspândește în lumea dezvoltată sistemul certificatelor etice, ca urmare a mișcării de idei născute în jurul responsabilității sociale a întreprinderii. Băncile propun conturi și fonduri de investiții așa-numite "etice". Se dezvoltă "finanțele etice", mai ales prin microcredit și, mai în general, prin microfinanțe. Aceste procese sunt demne de apreciere și merită un sprijin amplu. Efectele lor pozitive se fac simțite și în arii mai puțin dezvoltate ale pământului. Totuși, e bine de elaborat și un valabil criteriu de discernământ, deoarece se observă un anumit abuz al adjectivului "etic" care, folosit în mod generic, poate să desemneze și conținuturi foarte diferite, până acolo, încât să treacă sub protecția sa decizii și alegeri contrare dreptății și adevăratului bine al omului.
De fapt, depinde mult de sistemul moral de referință. Asupra acestui argument doctrina socială a Bisericii are un aport specific al său de dat, care se întemeiază pe crearea omului "după chipul lui Dumnezeu" (Gen 1,27), o realitate din care provine demnitatea inviolabilă a persoanei umane, precum și valoarea transcendentă a normelor morale naturale. O etică economică ce ar face abstracție de acești doi pilaștri ar risca în mod inevitabil să piardă propria conotație și să se preteze la instrumentalizări; mai precis, ea ar risca să devină funcțională pentru sistemele economico-financiare existente, în loc să corecteze disfuncțiile lor. Printre altele, ar ajunge chiar să justifice finanțarea de proiecte care nu sunt etice. Apoi, nu trebuie să se recurgă la cuvântul "etică" în mod discriminatoriu din punct de vedere ideologic, lăsând să se înțeleagă că nu ar fi etice inițiativele care nu s-ar decora în mod formal cu acest calificativ. Trebuie să se lucreze – observația este aici esențială! – nu numai ca să se nască sectoare sau segmente "etice" ale economiei sau ale finanțelor, ci pentru ca întreaga economie și toate finanțele să fie etice și să fie astfel nu printr-o etichetare din exterior, ci prin respectarea exigențelor intrinsece naturii lor. În această privință, vorbește cu claritate doctrina socială a Bisericii, care amintește că economia, cu toate domeniile sale, este un sector al activității umane[113].
46. Luând în considerare tematicile referitoare la raportul dintre întreprindere și etică, precum și evoluția pe care o face sistemul productiv, se pare că distincția care s-a impus până acum între întreprinderi care au ca scop profitul (profit) și organizațiile care nu au ca scop profitul (nonprofit) nu mai este în măsură să dea cont complet despre realitate, nici să orienteze în mod eficient viitorul. În aceste ultime decenii a apărut o amplă arie intermediară între cele două tipologii de întreprinderi. Ea este constituită din întreprinderi tradiționale, care însă subscriu pacte de ajutor pentru țările înapoiate; din fundații care sunt expresie a fiecărei întreprinderi; din grupuri de întreprinderi care au scopuri de utilitate socială; din lumea diversificată a subiecților din așa-numita economie civilă și de comuniune. Nu e vorba numai de un "al treilea sector", ci de o nouă realitate amplă, eterogenă, care implică privatul și publicul și care nu exclude profitul, însă îl consideră instrument pentru a realiza finalități umane și sociale. Faptul că aceste întreprinderi împart sau nu câștigurile sau că asumă una sau alta din configurațiile prevăzute de normele juridice devine secundar față de disponibilitatea lor de a concepe profitul ca pe un instrument pentru a obține finalități de umanizare a pieței și a societății. Este de dorit ca aceste noi forme de întreprindere să găsească în toate țările și o configurație juridică și fiscală corespunzătoare. Ele, fără a lua nimic din importanța și din utilitatea economică și socială a formelor tradiționale de întreprindere, fac să evolueze sistemul spre o asumare mai clară și completă a obligațiilor, din partea subiecților economici. Nu numai atât, însăși pluralitatea formelor instituționale de întreprindere generează o piață mai civilizată și, în același timp, mai competitivă.
47. Întărirea diferitelor tipologii de întreprinderi și, îndeosebi, a celor capabile să conceapă profitul ca pe un instrument în vederea obținerii umanizării pieței și a societăților, trebuie să fie urmărită și în țările care suferă de excludere sau de marginalizare din circuitele economiei globale, unde este foarte important să se acționeze cu proiecte de subsidiaritate concepută și gestionată în mod corespunzător care să tindă la întărirea drepturilor, prevăzând însă mereu și asumarea respectivelor responsabilități. În intervențiile pentru dezvoltare trebuie lăsat neatins principiul centralității persoanei umane, care este subiectul care trebuie să-și asume, în primul rând, obligația dezvoltării. Interesul principal este îmbunătățirea situațiilor de viață ale persoanelor concrete dintr-o anumită regiune, ca să-și poată îndeplini obligațiile pe care actualmente lipsurile nu le permit să le onoreze. Grija nu poate fi niciodată o atitudine abstractă. Programele de dezvoltare, pentru a putea fi adaptate la fiecare situație, trebuie să aibă caracteristici de flexibilitate; și persoanele beneficiare ar trebui să fie implicate direct în proiectarea lor și făcute protagoniste ale realizării lor. Este necesar și să se aplice criteriile progresiei și asistenței – inclusiv monitorizarea rezultatelor -, pentru că nu există rețete universal valabile. Depinde mult de gestionarea concretă a intervențiilor. "Artizani ai propriei lor dezvoltări, popoarele sunt primele responsabile. Dar nu vor putea realiza aceasta în izolare"[114]. Astăzi, prin consolidarea procesului de integrare progresivă a planetei, acest avertisment al lui Paul al VI-lea este și mai valabil. Dinamicile de includere nu au nimic mecanic. Soluțiile trebuie adaptate la viața popoarelor și a persoanelor concrete, pe baza unei evaluări prudente a fiecărei situații. Alături de macro-proiecte sunt necesare micro-proiectele și, mai ales, este necesară mobilizarea activă a tuturor subiecților din societatea civilă, atât a persoanelor juridice, cât și a persoanelor fizice.
Cooperarea internațională are nevoie de persoane care să împărtășească procesul de dezvoltare economică și umană, prin solidaritatea prezenței, a asistenței, a formării și a respectului. Din acest punct de vedere, înseși organismele internaționale ar trebui să se întrebe cu privire la eficacitatea reală a aparatelor lor birocratice și administrative, adesea prea costisitoare. Se întâmplă uneori că acela care este destinatar al ajutoarelor devine funcțional pentru cel care-l ajută și că săracii sunt folosiți pentru a menține în viață organizații birocratice costisitoare care rezervă pentru propria conservare procente prea ridicate din acele resurse care, în schimb, ar trebui să fie destinate dezvoltării. În această perspectivă ar fi de dorit ca toate organismele internaționale și organizațiile neguvernamentale să se angajeze la o transparență deplină, informându-i pe donatori și opinia publică în privința procentului din fondurile primite destinat programelor de cooperare, în privința adevăratului conținut al acestor programe și în sfârșit în privința alocării cheltuielilor instituției însăși.
48. Tema dezvoltării este astăzi puternic legată și de obligațiile care se nasc din raportul omului cu ambientul natural. Acesta a fost dăruit de Dumnezeu tuturor și folosirea lui reprezintă pentru noi o responsabilitate față de săraci, față de generațiile viitoare și față de întreaga omenire. Dacă natura și, în primul rând, ființa umană sunt considerate ca rod al întâmplării sau al determinismului evolutiv, conștiința responsabilității se atenuează în conștiințe. În natură credinciosul recunoaște rezultatul minunat al intervenției creatoare a lui Dumnezeu, pe care omul poate să-l folosească în mod responsabil pentru a satisface necesitățile sale legitime – materiale și spirituale – respectând echilibrele intrinsece ale creației însăși. Dacă această viziune dispare, omul ajunge ori să considere natura un tabu de neatins ori, dimpotrivă, să abuzeze de ea. Ambele atitudini nu sunt conforme cu viziunea creștină despre natură, rod al creației lui Dumnezeu.
Natura este expresie a unui plan de iubire și de adevăr. Ea ne precedă și ne este dăruită de Dumnezeu ca ambient de viață. Ne vorbește despre Creator (cf. Rom 1,20) și despre iubirea lui față de omenire. Este destinată să fie "recapitulată" în Cristos la sfârșitul timpurilor (cf. Ef 1,9-10; Col 1,19-20). Deci și ea este o "vocație"[115]. Natura este la dispoziția noastră nu ca "o grămadă de gunoaie împrăștiate la întâmplare"[116], ci ca un dar al Creatorului care i-a proiectat orânduielile intrinsece, pentru ca omul să scoată din ea orientările obligatorii pentru "a o păzi și a o cultiva" (Gen 2,15). Dar trebuie subliniat și că este contrar adevăratei dezvoltări a considera natura mai importantă decât însăși persoana umană. Această poziție induce la atitudini neopăgâne sau de nou panteism: numai din natură, înțeleasă în sens pur naturalist, nu poate să derive mântuirea pentru om. De altfel, trebuie refuzată și poziția contrară, care tinde la tehnicizarea ei completă, pentru că ambientul natural nu este numai materie de care putem dispune după placul nostru, ci lucrare minunată a Creatorului, care poartă în sine o "gramatică" ce indică finalități și criterii pentru o folosire înțeleaptă, nu instrumentală și arbitrară. Astăzi multe daune la adresa dezvoltării provin tocmai din aceste concepții deformate. A reduce complet natura la un ansamblu de simple date de fapt ajunge să fie izvor de violență față de ambient și chiar să motiveze acțiuni lipsite de respect față de însăși natura omului. Aceasta, deoarece este constituită nu numai din materie, ci și din spirit și, ca atare, fiind bogată în semnificații și în scopuri transcendente care trebuie obținute, are un caracter normativ și pentru cultură. Omul interpretează și modelează ambientul natural prin cultură, care la rândul ei este orientată prin libertatea responsabilă, atentă la dispozițiile legii morale. Prin urmare, proiectele pentru o dezvoltare umană integrală nu pot să ignore generațiile următoare, ci trebuie să fie marcate de solidaritate și dreptate internaționale, ținând cont de multiple domenii: ecologic, juridic, economic, politic, cultural[117].
49. Problemele legate de îngrijirea și de protejarea mediului înconjurător trebuie să acorde importanța cuvenită problematicilor energetice. Acapararea resurselor energetice care nu pot fi reînnoite din partea câtorva state, grupuri de putere și întreprinderi constituie, de fapt, o piedică gravă pentru dezvoltarea țărilor sărace. Acestea nu au mijloacele economice nici pentru a avea acces la sursele energetice existente care nu pot fi refăcute nici pentru a finanța căutarea de surse noi și alternative. Acapararea resurselor naturale pentru a face speculă, care în multe cazuri se află chiar în țările sărace, generează exploatare și conflicte frecvente între națiuni și în interiorul lor. Aceste conflicte au loc adesea chiar pe teritoriul acelor țări, cu bilanțuri teribile în ceea ce privește moartea, distrugerea și degradarea ulterioară. Comunitatea internațională are misiunea de care nu poate face abstracție de a găsi căile instituționale pentru a disciplina exploatarea resurselor de nerefăcut, cu participarea și a țărilor sărace, în așa fel încât să planifice împreună viitorul.
Și pe acest front există necesitatea morală urgentă a unei solidarități reînnoite, în special, în raporturile dintre țările în curs de dezvoltare și țările puternic industrializate[118]. Societățile avansate din punct de vedere tehnologic pot și trebuie să diminueze propriul necesar energetic fie pentru că activitățile manufacturiere evoluează, fie pentru că între cetățenii lor se răspândește o sensibilitate ecologică mai mare. În afară de aceasta, trebuie adăugat că astăzi este realizabilă o îmbunătățire a eficienței energetice și este, în același timp, posibil să se avanseze căutarea de energii alternative. Însă este necesară și o redistribuire planetară a resurselor energetice, în așa fel încât și țările care sunt lipsite de acestea să poată avea acces la ele. Destinul lor nu poate fi lăsat în mâinile primului sosit sau logicii celui mai puternic. E vorba de probleme relevante care, pentru a fi înfruntate în mod corespunzător, cer din partea tuturor conștientizarea responsabilă a consecințelor cu care se vor confrunta noile generații, mai ales acea mulțime de tineri prezenți în rândul popoarelor sărace, care "reclamă partea activă ce le revine în construirea unei lumi mai bune"[119].
50. Această responsabilitate este globală, pentru că nu se referă numai la energie, ci la întreaga creație, pe care nu trebuie s-o lăsăm noilor generații sărăcită de resursele sale. Omului îi este permis să exercite o conducere responsabilă asupra naturii pentru a o păzi, a scoate folos din ea și a o cultiva și în forme noi și cu tehnologii avansate în așa fel încât ea să primească și să hrănească în mod demn populația care locuiește în ea. Există spațiu pentru toți pe acest pământ: întreaga familie umană trebuie să găsească pe el resursele necesare pentru a trăi în mod demn, cu ajutorul naturii însăși, dar al lui Dumnezeu făcut fiilor săi, și prin angajarea propriei munci și a propriei inventivități. Însă trebuie să sesizăm ca obligație foarte serioasă aceea de a încredința noilor generații pământul într-o atare stare, încât și ele să poată să-l locuiască în mod demn și ulterior să-l cultive. Aceasta implică angajarea de a decide împreună, "după ce s-a echilibrat în mod responsabil drumul care trebuie parcurs, cu obiectivul de a întări acea alianță între ființa umană și ambient, care trebuie să fie oglindă a iubirii creatoare a lui Dumnezeu, de la care provenim și spre care ne îndreptăm"[120]. Este de dorit ca toată comunitatea internațională și fiecare guvern să știe să contrasteze în mod eficient modalitățile de folosire a ambientului care sunt dăunătoare acestuia. De asemenea, este necesar să fie întreprinse, din partea autorităților competente, toate eforturile necesare, așa încât costurile economice și sociale ce derivă din folosirea resurselor ambientale comune să fie recunoscute în mod transparent și să fie pe deplin suportate de cei care se folosesc de ele și nu de alte populații sau de generațiile viitoare: ocrotirea mediului înconjurător, a resurselor și a climei cere ca toți responsabilii internaționali să acționeze împreună și să demonstreze promptitudine în a acționa în bună credință, respectând legea și solidaritatea față de regiunile mai slab dezvoltate ale planetei[121]. Una dintre îndatoririle cele mai mari ale economiei este tocmai cea mai eficientă folosire a resurselor, nu abuzul, ținând cont mereu că noțiunea de eficiență nu este în mod axiologic neutră.
51. Modalitățile cu care omul tratează mediul înconjurător influențează asupra modalităților cu care se tratează pe sine însuși și viceversa. Acest lucru cheamă societatea de astăzi să revadă cu seriozitate stilul său de viață care, în multe părți ale lumii, este înclinată spre hedonism și spre consumism, rămânând indiferentă față de daunele care derivă din aceasta[122]. Este necesară o efectivă schimbare a mentalității care să ne facă să adoptăm noi stiluri de viață, "în care căutarea a ceea ce este adevărat, frumos și bun și comuniunea cu ceilalți oameni pentru o creștere comună să fie elementele care determină alegerile consumurilor, ale economiilor și ale investițiilor"[123]. Orice lezare a solidarității și a prieteniei civice provoacă daune ambientale, așa cum degradarea ambientală, la rândul ei, provoacă insatisfacție în relațiile sociale. Natura, în special în epoca noastră, este așa de integrată în dinamicile sociale și culturale, încât aproape că nu mai constituie o variabilă independentă. Deșertificarea și sărăcirea productivă a unor arii agricole sunt și rod al sărăcirii populațiilor care locuiesc pe ele și al înapoierii lor. Făcând să crească dezvoltarea economică și culturală a acelor populații, se tutelează și natura. În afară de aceasta, câte resurse naturale sunt devastate de războaie! Pacea popoarelor și între popoare ar permite și o salvgardare mai mare a naturii. Acapararea resurselor, în special a apei, poate să provoace grave conflicte între populațiile implicate. Un acord pașnic în privința folosirii resurselor poate să salvgardeze natura și, în același timp, bunăstarea societăților interesate.
Biserica are o responsabilitate față de creație și trebuie să-și impună această responsabilitate și în public. Și făcând aceasta trebuie să apere nu numai pământul, apa și aerul ca daruri ale creației care aparțin tuturor. Trebuie să-l ocrotească mai ales pe om împotriva distrugerii de sine însuși. Este necesar să existe ceva ca o ecologie a omului, înțeleasă în mod corect. De fapt, degradarea naturii este strâns legată de cultura care modelează conviețuirea umană: atunci când "ecologia umană"[124] este respectată în cadrul societății, și ecologia ambientală trage folos din aceasta. După cum virtuțile umane sunt comunicante între ele, așa încât slăbirea uneia expune la risc și pe celelalte, tot așa sistemul ecologic se sprijină pe respectarea unui proiect care se referă fie la conviețuirea sănătoasă în societate, fie la raportul bun cu natura.
Pentru a proteja natura nu este suficient să se intervină cu sporiri sau reduceri economice și nici nu e suficientă o instruire adecvată. Acestea sunt instrumente importante, dar problema decisivă este ținuta morală globală a societății. Dacă nu se respectă dreptul la viață și la moartea naturală, dacă se face artificială conceperea, gestația și nașterea omului, dacă se sacrifică embrioni umani pentru cercetare, conștiința comună ajunge să piardă conceptul de ecologie umană și, odată cu el, pe cel de ecologie ambientală. Este o contradicție a cere noilor generații respectarea ambientului natural, când educația și legile nu le ajută să se respecte pe ele însele. Cartea naturii este una și indivizibilă, pe versantul ambientului ca și pe versantul vieții, al sexualității, al căsătoriei, al familiei, al relațiilor sociale, într-un cuvânt al dezvoltării umane integrale. Obligațiile pe care le avem față de ambient se leagă cu obligațiile pe care le avem față de persoană considerată în ea însăși și în relație cu ceilalți. Nu se pot pretinde unele și să fie călcate în picioare celelalte. Aceasta este o gravă antinomie a mentalității și a practicii de astăzi, care slăbește persoana, tulbură ambientul și dăunează societății.
52. Adevărul și iubirea pe care el o deschide nu se pot produce, se pot doar primi. Ultimul lor izvor nu este, nici nu poate fi, omul, ci Dumnezeu, adică acela care este adevăr și iubire. Acest principiu este foarte important pentru societate și pentru dezvoltare, deoarece nici una, nici cealaltă nu pot fi doar produse umane; însăși vocația la dezvoltarea persoanelor și popoarelor nu se întemeiază pe o simplă deliberare umană, ci este înscrisă într-un plan care ne precedă și care constituie pentru noi toți o obligație care trebuie să fie acceptată în mod liber. Ceea ce ne precedă și ceea ce ne constituie – Iubirea și Adevărul subzistente – ne arată ce este binele și în ce constă fericirea noastră. Deci ne arată drumul spre adevărata dezvoltare.
Capitolul V
Colaborarea familiei umane
53. Una dintre cele mai profunde sărăcii pe care le poate experimenta omul este singurătatea. Dacă ne uităm bine și celelalte sărăcii, inclusiv cele materiale, se nasc din izolare, din faptul de a nu fi iubiți sau din dificultatea de a iubi. Sărăciile sunt generate adesea de refuzarea iubirii lui Dumnezeu, de o originară tragică închidere în sine însuși a omului, care crede că-și este suficient sieși, sau că este numai un fapt nesemnificativ și trecător, un "străin" într-un univers constituit din întâmplare. Omul este alienat atunci când este singur sau se rupe de realitate, când renunță să gândească și să creadă într-un fundament[125]. Întreaga omenire este alienată atunci când se încredințează unor proiecte numai umane, ideologiilor și utopiilor false[126]. Astăzi, omenirea apare mult mai interactivă decât ieri: această apropiere mai mare trebuie să se transforme în adevărată comuniune. Dezvoltarea popoarelor depinde mai ales de recunoașterea că sunt o singură familie, care colaborează în adevărată comuniune și este constituită din subiecți care nu trăiesc pur și simplu unul alături de altul[127].
Paul al VI-lea spunea că "lumea suferă din cauza lipsei de gândire"[128]. Afirmația conține o constatare, dar mai ales un auspiciu: este necesar un nou elan al gândirii pentru a înțelege mai bine implicațiile faptului că suntem o familie; interacțiunea între popoarele planetei ne solicită la acest elan, pentru ca integrarea să aibă loc mai degrabă sub semnul solidarității[129] decât al marginalizării. O asemenea gândire obligă la o aprofundare critică și valorică a categoriei de relație. E vorba de o angajare care nu poate fi desfășurată numai de științele sociale, deoarece cere aportul unor științe cum ar fi metafizica și teologia, pentru a înțelege în mod clar demnitatea transcendentă a omului.
Creatura umană, fiind de natură spirituală, se realizează în relațiile interpersonale. Cu cât le trăiește în mod mai autentic, cu atât se maturizează și propria identitate personală. Omul se valorizează pe el însuși nu izolându-se, ci punându-se în relație cu ceilalți și cu Dumnezeu. Importanța acestor relații devine deci fundamentală. Acest lucru este valabil și pentru popoare. Deci este foarte utilă pentru dezvoltarea lor o viziune metafizică a relației dintre persoane. În această privință, rațiunea găsește inspirație și orientare în revelația creștină, conform căreia comunitatea oamenilor nu absoarbe în ea persoana eliminându-i autonomia, așa cum se întâmplă în diferitele forme de totalitarism, ci o valorizează ulterior, pentru că raportul dintre persoană și comunitate este a unui tot față de un alt tot[130]. După cum comunitatea familială nu anulează în sine persoanele care o compun și după cum Biserica însăși valorizează pe deplin "noua creatură" (Gal 6,15; 2Cor 5,17) care prin botez se inserează în trupul său viu, tot așa și unitatea familiei umane nu anulează în sine persoanele, popoarele și culturile, ci le face mai transparente unele față de celelalte, mai mult unite în diversitățile lor legitime.
54. Tema dezvoltării coincide cu aceea a includerii relaționale a tuturor persoanelor și a tuturor popoarelor în comunitatea unică a familiei umane, care se construiește în solidaritate pe baza valorilor fundamentale ale dreptății și păcii. Această perspectivă are o relaționare decisivă în raportul dintre persoanele Sfintei Treimi în unica substanță divină. Treimea este unitate absolută, deoarece cele trei persoane divine sunt relaționare pură. Transparența reciprocă între persoanele divine este deplină și legătura uneia cu cealaltă este totală, deoarece constituie o absolută unitate și unicitate. Dumnezeu vrea să ne asocieze și pe noi la această realitate de comuniune: "Ca să fie una după cum noi una suntem" (In 17,22). Biserica este semn și instrument al acestei unități[131]. Și relațiile dintre oameni de-a lungul istoriei nu au decât să tragă folos din referința la acest model divin. Îndeosebi, în lumina misterului revelat al Treimii se înțelege că adevărata deschidere nu înseamnă dispersare centrifugă, ci întrepătrundere profundă. Acest lucru rezultă și din experiențele umane obișnuite ale iubirii și adevărului. După cum iubirea sacramentală dintre soți îi unește în mod spiritual "într-un singur trup" (Gen 2,24; Mt 19,5; Ef 5,31) și din doi câți erau face din ei o unitate relațională și reală, în mod analog adevărul unește spiritele între ele și le face să gândească la unison, atrăgându-le și unindu-le în sine.
55. Revelația creștină despre unitatea neamului omenesc presupune o interpretare metafizică a lui humanum în care relaționarea este element esențial. Și alte culturi și alte religii învață fraternitatea și pacea, deci sunt de mare importanță pentru dezvoltarea umană integrală. Însă nu lipsesc atitudini religioase și culturale în care nu se asumă pe deplin principiul iubirii și al adevărului și se ajunge astfel să se frâneze adevărata dezvoltare umană sau chiar să fie împiedicată. Lumea de astăzi este străbătută de unele culturi de nuanță religioasă, care nu-l angajează pe om la comuniune, ci îl izolează în căutarea bunăstării individuale, limitându-se să-i satisfacă așteptările psihologice. Chiar și o anumită proliferare a itinerarelor religioase ale unor mici grupuri sau chiar ale fiecărei persoane și sincretismul religios pot să fie factori de dispersare și de neangajare. Un posibil efect negativ al procesului de globalizare este tendința de a favoriza acest sincretism[132], alimentând forme de "religie" care înstrăinează persoanele unele de altele, în loc să favorizeze întâlnirea lor și care le îndepărtează de realitate. În același timp, rămân încă moșteniri culturale și religioase care îngrădesc societatea în caste sociale statice, în credințe magice care nu respectă demnitatea persoanei, în atitudini de supunere față de forțe oculte. În aceste contexte, iubirea și adevărul se afirmă cu greu, dăunând dezvoltării autentice.
Pentru acest motiv, dacă este adevărat, pe de o parte, că dezvoltarea are nevoie de religiile și de culturile diferitelor popoare, este la fel de adevărat, pe de altă parte, că este necesar un discernământ adecvat. Libertatea religioasă nu înseamnă indiferentism religios și nu cere ca toate religiile să fie egale[133]. Discernământul cu privire la contribuția culturilor și religiilor devine necesară pentru construirea comunității sociale în respectarea binelui comun mai ales pentru cel care exercită puterea politică. Acest discernământ va trebui să se bazeze pe criteriul carității și al adevărului. De vreme ce este în joc dezvoltarea persoanelor și a popoarelor, el va ține cont de posibilitatea de emancipare și de includere în optica unei comunități umane cu adevărat universale. "Întregul om și toți oamenii" este criteriul pentru a evalua atât culturile, cât și religiile. Creștinismul, religie a lui "Dumnezeu cu față umană"[134], poartă în sine însuși un asemenea criteriu.
56. Religia creștină și celelalte religii pot să-și ofere aportul lor la dezvoltare numai dacă Dumnezeu găsește un loc și în sfera publică, cu referință specifică la dimensiunile culturală, socială, economică și, îndeosebi, politică. Doctrina socială a Bisericii s-a născut pentru a revendica acest "statut de cetățenie"[135] al religiei creștine. Negarea dreptului de a mărturisi în mod public propria religie și de a acționa pentru ca adevărurile credinței să inspire și viața publică are consecințe negative asupra adevăratei dezvoltări. Excluderea religiei din domeniul public, precum și fundamentalismul religios, pe de altă parte, împiedică întâlnirea dintre persoane și colaborarea lor pentru progresul omenirii. Viața publică se sărăcește în motivații și politica asumă un chip asupritor și agresiv. Drepturile umane riscă să nu fie respectate fie pentru că sunt private de fundamentul lor transcendent, fie pentru că nu este recunoscută libertatea personală. În laicism și în fundamentalism se pierde posibilitatea unui dialog fecund și a unei colaborări rodnice între rațiune și credința religioasă. Rațiunea are nevoie mereu să fie purificată de credință, și acest lucru este valabil și pentru rațiunea politică, netrebuind să se creadă atotputernică. La rândul ei, religia are nevoie mereu să fie purificată de rațiune, pentru a arăta chipul său uman autentic. Ruperea acestui dialog are drept consecință un cost foarte mare pentru dezvoltarea omenirii.
57. Dialogul fecund între credință și rațiune nu poate decât să facă eficace lucrarea carității în domeniul social și constituie cadrul cel mai potrivit pentru a promova colaborarea fraternă între cei care cred și cei care nu cred în perspectiva de a lucra pentru dreptatea și pacea omenirii. În constituția pastorală Gaudium et spes, părinții conciliari afirmau: "Credincioși și necredincioși, oamenii sunt aproape unanimi în părerea că tot ce există pe pământ trebuie referit la om ca la centrul și culmea sa"[136]. Pentru cei care cred, lumea nu este rod al întâmplării, nici al necesității, ci al unui plan al lui Dumnezeu. De aici se naște obligația pe care o au cei care cred de a uni eforturile lor cu toți bărbații și femeile de bunăvoință din alte religii sau necredincioși, pentru ca această lume a noastră să corespundă efectiv planului divin: a trăi ca o familie, sub privirea Creatorului. Manifestare deosebită a carității și criteriu călăuzitor pentru colaborarea fraternă a celor care cred și a celor care nu cred este fără îndoială principiul de subsidiaritate[137], expresie a libertății umane inalienabile. Subsidiaritatea este, înainte de toate, un ajutor dat persoanei, prin autonomia corpurilor intermediare. Acest ajutor este oferit atunci când persoana și subiecții sociali nu reușesc să se descurce și implică întotdeauna finalități emancipatoare, deoarece favorizează libertatea și participarea, fiind asumare a responsabilității. Subsidiaritatea respectă demnitatea persoanei, în care vede un subiect mereu capabil să dea ceva altora. Recunoscând în reciprocitate constituția intimă a ființei umane, subsidiaritatea este antidotul cel mai eficient împotriva oricărei forme de asistență paternalistă. Ea poate să dea cont fie de articularea multiplă a planurilor și deci a pluralității subiecților, fie de o coordonare a lor. Deci e vorba de un principiu deosebit de potrivit pentru a conduce globalizarea și a o orienta spre o adevărată dezvoltare umană. Pentru a nu da naștere unei puteri universale periculoase de tip monocratic, conducerea globalizării trebuie să fie de tip subsidiar, articulat pe mai multe niveluri și pe planuri diferite, care să colaboreze reciproc. Globalizarea are nevoie desigur de autoritate, deoarece pune problema unui bine comun global care trebuie urmărit; însă această autoritate va trebui să fie organizată în mod subsidiar și poliarhic[138], fie pentru a nu leza libertatea, fie pentru a fi în mod concret eficient.
58. Principiul subsidiarității trebuie menținut strâns unit cu principiul solidarității și viceversa, pentru că, dacă subsidiaritatea fără solidaritate cade în particularismul social, este la fel de adevărat că solidaritatea fără subsidiaritate duce la asistență excesivă care-l umilește pe cel care se află în nevoie. Această regulă cu caracter general trebuie luată în mare considerație și atunci când se tratează teme referitoare la ajutoarele internaționale date dezvoltării. Ele, dincolo de intențiile donatorilor, pot uneori să mențină un popor în stare de dependență și chiar să favorizeze situații de dominare locală și de exploatare în interiorul țării ajutate. Ajutoarele economice, pentru a fi cu adevărat ajutoare, nu trebuie să urmărească scopuri secundare. Trebuie să fie date implicând nu numai guvernele țărilor interesate, ci și pe actorii economici locali și pe subiecții din societatea civilă purtători de cultură, inclusiv Bisericile locale. Programele de ajutor trebuie să asume în măsură tot mai mare caracteristicile de participare și împlinire de la nivelul de jos. De fapt, este adevărat că resursa cea mai mare care trebuie valorizată în țările care trebuie asistate în dezvoltare este resursa umană: acesta este capitalul autentic care trebuie mărit pentru a asigura țărilor mai sărace un adevărat viitor autonom. Trebuie amintit și că, în domeniul economic, ajutorul principal de care au nevoie țările în curs de dezvoltare este acela de a permite și a favoriza inserarea progresivă a produselor lor în piețele internaționale, făcând astfel posibilă participarea lor deplină la viața economică internațională. Prea des, în trecut, ajutoarele au folosit pentru a crea numai piețe marginale pentru produsele acestor țări. Acest lucru s-a datorat adesea unei lipse de adevărată cerere a acestor produse: de aceea, este necesar să se ajute aceste țări ca să-și îmbunătățească produsele lor și să le adapteze mai bine la cerere. În afară de aceasta, unii s-au temut adesea de concurența importurilor de produse, în mod normal agricole, care proveneau din țările sărace din punct de vedere economic. Totuși trebuie amintit că pentru aceste țări posibilitatea de a comercializa aceste produse înseamnă foarte des a garanta supraviețuirea lor pe perioadă scurtă și lungă. Un comerț internațional just și echilibrat în domeniul agricol poate aduce beneficii tuturor, atât ofertei, cât și cererii. Din acest motiv, nu numai că este necesar să se orienteze din punct de vedere comercial aceste producții, ci să se stabilească reguli comerciale internaționale care să le susțină, și să se întărească finanțarea dezvoltării pentru a face mai productive aceste economii.
59. Cooperarea la dezvoltare nu trebuie să se refere numai la dimensiunea economică; ea trebuie să devină o mare ocazie de întâlnire culturală și umană. Dacă subiecții cooperării țărilor dezvoltate din punct de vedere economic nu țin cont, așa cum se întâmplă uneori, de identitatea culturală proprie și a altuia formată din valori umane, nu pot să instaureze nici un dialog profund cu cetățenii din țările sărace. Dacă aceștia din urmă, la rândul lor, se deschid cu indiferență și fără discernământ la orice propunere culturală, nu sunt în măsură să asume responsabilitatea dezvoltării lor autentice[139]. Societățile avansate din punct de vedere tehnologic nu trebuie să confunde propria dezvoltare tehnologică cu o presupusă superioritate culturală, ci trebuie să redescopere în ele însele virtuți uneori uitate, care le-au făcut să înflorească de-a lungul istoriei. Societățile în creștere trebuie să rămână fidele la ceea ce este cu adevărat uman în tradițiile lor, evitând să suprapună în mod automat mecanismele civilizației tehnologice globalizate. În toate culturile există convergențe etice singulare și multiple, expresie a aceleiași naturi umane, voită de Creator, și pe care înțelepciunea etică a omenirii le numește lege naturală[140]. O astfel de lege morală universală este fundament puternic al oricărui dialog cultural, religios și politic și permite pluralismului multiform al diferitelor culturi să nu se rupă de căutarea comună a adevărului, a binelui și a lui Dumnezeu. Adeziunea la acea lege scrisă în inimi este deci fundamentul oricărei colaborări sociale constructive. În toate culturile există poveri de care trebuie să se elibereze, umbre de care trebuie să se scape. Credința creștină, care se întrupează în culturi transcendându-le, poate să le ajute să crească în ospitalitate și în solidaritate universale în folosul dezvoltării comunitare și planetare.
60. În căutarea de soluții la actuala criză economică, ajutorul dat dezvoltării țărilor sărace trebuie considerat ca adevărat instrument de creare a bogăției pentru toți. Ce proiect de ajutor poate să prospecteze o creștere de valoare așa de semnificativă – și a economiei mondiale – cum este sprijinul dat populațiilor care se află încă într-o fază inițială sau puțin avansată a procesului lor de dezvoltare economică? În această perspectivă, statele mai dezvoltate din punct de vedere economic vor face posibilul să destineze cote mai mari din produsul intern brut pentru ajutoarele date dezvoltării, respectând angajamentele care au fost luate în acest sens la nivel de comunitate internațională. Vor putea face aceasta revizuind și politicile de subsidiaritate și creând sisteme de asistență socială mult mai integrate, cu participarea activă a subiecților privați și a societății civile. În felul acesta este posibil chiar să se îmbunătățească serviciile sociale și de asistență și, în același timp, să se economisească resurse, chiar eliminând irosiri și venituri abuzive, care trebuie destinate solidarității internaționale. Un sistem de solidaritate socială mai participat și organic, mai puțin birocratic, dar nu mai puțin coordonat, ar permite să se valorizeze atâtea energii, astăzi atenuate, și în folosul solidarității dintre popoare.
O posibilitate de ajutor pentru dezvoltare ar putea să derive din aplicarea eficientă a așa-numitei solidarități fiscale, care ar permite cetățenilor să decidă cu privire la destinația cotelor din impozitele lor vărsate la stat. Evitând degenerări particulariste, acest lucru ar putea fi de ajutor pentru a stimula forme de solidaritate socială de jos, cu beneficii clare și pe versantul solidarității pentru dezvoltare.
61. O solidaritate mai amplă la nivel internațional se exprimă, înainte de toate, în continuarea promovării, chiar și în condiții de criză economică, a unui acces mai mare la educație, care, pe de altă parte, este condiție esențială pentru eficacitatea cooperării internaționale însăși. Prin termenul "educație" nu ne referim numai la instruirea sau la formarea pentru muncă, ambele fiind cauze importante de dezvoltare, ci la formarea completă a persoanei. În această privință trebuie subliniat un aspect problematic: pentru a educa, trebuie știut cine este persoana umană, trebuie cunoscută natura ei. Afirmarea unei viziuni relativiste a acestei naturi pune probleme serioase pentru educație, mai ales pentru educația morală, prejudiciindu-i extinderea la nivel universal. Cedând în fața unui asemenea relativism, devenim cu toții mai săraci, cu consecințe negative asupra eficacității ajutorului dat populațiilor mai nevoiașe, care nu au nevoie numai de mijloace economice sau tehnice, ci și de căi și de mijloace pedagogice care să însoțească persoanele în deplina lor realizare umană.
Un exemplu al relevanței acestei probleme ne este oferit de fenomenul turismului internațional[141], care poate constitui un important factor de dezvoltare economică și de creștere culturală, dar care se poate transforma și în ocazie de exploatare și de degradare morală. Situația actuală oferă oportunități singulare pentru ca aspectele economice ale dezvoltării, adică transferurile de bani și apariția pe plan local a unor experiențe întreprinzătoare semnificative, să ajungă la combinarea lor cu cele culturale, primul dintre toate fiind aspectul educativ. În multe cazuri acest lucru se întâmplă, dar în atâtea alte cazuri turismul internațional este eveniment de proastă educație fie pentru turist, fie pentru populațiile locale. Acestea din urmă sunt adesea puse în fața comportamentelor imorale, sau chiar perverse, ca în cazul turismului așa-numit sexual, căruia îi cad victime atâtea ființe umane, chiar de vârstă tânără. Este dureros de constatat că acest lucru se desfășoară adesea cu acordul guvernelor locale, cu tăcerea celor din care provin turiștii și cu complicitatea atâtor lucrători din domeniu. Chiar și atunci când nu se ajunge aici, turismul internațional, nu de puține ori, este trăit în mod consumist și hedonist, ca evadare și cu modalități de organizare tipice țărilor de proveniență, așa încât nu favorizează o adevărată întâlnire între persoane și culturi. Așadar, trebuie să ne gândim la un turism diferit, capabil să promoveze o adevărată cunoaștere reciprocă, fără a îngrădi odihna și distracția sănătoase: un turism de acest gen trebuie stimulat, grație și unei legături mai strânse cu experiențele de cooperare internațională și de întreprindere pentru dezvoltare.
62. Un alt aspect care merită atenție, tratând despre dezvoltarea umană integrală, este fenomenul migrațiilor. Este un fenomen care impresionează prin numărul mare de persoane implicate, prin problemele sociale, economice, politice, culturale și religioase pe care le ridică, prin provocările dramatice pe care le pune comunităților naționale și internaționale. Putem spune că suntem în fața unui fenomen social de natură epocală, care cere o puternică și clarvăzătoare politică de cooperare internațională, pentru a fi abordat în mod adecvat. Această politică trebuie dezvoltată pornind de la o strânsă colaborare între țările din care pleacă emigranții și țările în care ajung; trebuie însoțită de normative internaționale adecvate în măsură să armonizeze diferitele sisteme legislative, în perspectiva salvgardării exigențelor și drepturilor persoanelor și familiilor emigrate și, în același timp, ale societăților unde ajung aceiași emigranți. Nici o țară nu se poate considera în măsură să facă față singură problemelor migratoare din timpul nostru. Cu toții suntem martori ai noianului de suferință, de necazuri și de aspirații care însoțește fluxurile migratoare. Fenomenul, așa cum se știe, este de gestiune complexă; totuși este sigur că muncitorii străini, în pofida dificultăților legate de integrarea lor, aduc o contribuție semnificativă dezvoltării economice a țării gazdă prin munca lor, precum și țării de origine grație expedierilor financiare. Desigur, acești muncitori nu pot fi considerați ca o marfă sau o simplă forță de muncă. Deci nu trebuie să fie tratați ca orice alt factor de producție. Fiecare migrant este o persoană umană care, ca atare, are drepturi fundamentale inalienabile care trebuie respectat de toți și în orice situație[142].
63. În tratarea problemelor dezvoltării, nu se poate să nu se scoată în evidență legătura directă dintre sărăcie și șomaj. Săracii în multe cazuri sunt rezultatul încălcării demnității muncii umane, fie pentru că sunt limitate posibilitățile (șomajul, lipsa de ocupație), fie pentru că nu sunt luate în considerare "drepturile care provin din ea, în special dreptul la un salariu corect, la siguranța persoanei muncitorului și a familiei sale"[143]. De aceea, deja la 1 mai 2000, predecesorul meu Ioan Paul al II-lea, de venerată amintire, cu ocazia Jubileului Muncitorilor, a lansat un apel pentru "o coaliție mondială în favoarea muncii decente"[144], încurajând strategia Organizației Internaționale a Muncii. În felul acesta, conferea o confirmare puternică acestui obiectiv, ca aspirație a familiilor din toate țările lumii. Ce înseamnă cuvântul "decent" aplicat muncii? Înseamnă un lucru care, în orice societate, să fie expresia demnității esențiale a oricărui bărbat și a oricărei femei: o muncă aleasă în mod liber, care să-i asocieze în mod eficient pe muncitori, bărbați și femei, la dezvoltarea comunității lor; un lucru care, în felul acesta, să permită muncitorilor să fie respectați în afara oricărei discriminări; un lucru care să permită satisfacerea necesităților familiilor și școlarizarea copiilor, fără ca aceștia să fie constrânși ei înșiși să lucreze; un lucru care să permită muncitorilor să se organizeze în mod liber și să-și facă auzit glasul lor; un lucru care să lase un spațiu suficient pentru a regăsi propriile rădăcini la nivel personal, familial și spiritual; un lucru care să asigure muncitorilor ajunși la pensie o condiție demnă.
64. Reflectând asupra temei muncii, este oportună și o amintire a exigenței urgente ca organizațiile sindicale ale muncitorilor, dintotdeauna încurajate și susținute de Biserică, să se deschidă la noile perspective care apar în domeniul muncii. Depășind limitările proprii ale sindicatelor de categorie, organizațiile sindicale sunt chemate să ia asupra lor noile probleme ale societăților noastre: mă refer, de exemplu, la acel ansamblu de probleme pe care cercetătorii de științe sociale îl identifică în conflictul dintre persoana-muncitoare și persoana-consumatoare. Fără a trebui în mod necesar să fim de acord cu teza unei treceri de la centralitatea muncitorului la centralitatea consumatorului, pare oricum că și acesta este un teren pentru experiențe sindicale inovatoare. Contextul global în care se desfășoară munca reclamă ca și organizațiile sindicale naționale, cu preponderență închise în apărarea intereselor propriilor înscriși, să-și îndrepte privirea și spre cei neînscriși și, îndeosebi, spre muncitorii din țările în curs de dezvoltare, unde drepturile sociale sunt adesea încălcate. Apărarea acestor muncitori, promovată și prin inițiative oportune față de țările de origine, va permite organizațiilor sindicale să scoată în evidență motivațiile etice și culturale autentice care le-au permis, în contexte sociale și de muncă diferite, să fie un factor decisiv pentru dezvoltare. Oricum este mereu valabilă învățătura tradițională a Bisericii, care propune distincția de roluri și funcții între sindicat și politică. Această distincție va permite organizațiilor sindicale să găsească în societatea civilă locul cel mai potrivit pentru necesara lor acțiune de apărare și promovare a lumii muncii, mai ales în favoarea muncitorilor exploatați și nereprezentați, a căror condiție amară este adesea ignorată de ochiul distrat al societății.
65. Apoi este necesar ca finanțele ca atare, în structurile și modalitățile de funcționare în mod necesar reînnoite după folosirea lor rea care a dăunat economiei reale, să redevină un instrument care să aibă ca finalitate producerea mai bună de bogății și dezvoltare. Toată economia și toate finanțele, nu numai unele segmente ale lor, trebuie să fie folosite ca instrumente în mod etic în așa fel încât să creeze condițiile adecvate pentru dezvoltarea omului și a popoarelor. Desigur este util, și în unele circumstanțe indispensabil, să se dea naștere la inițiative financiare în care dimensiunea umanitară să fie dominantă. Aceasta însă nu trebuie să facă să se uite că întregul sistem financiar trebuie să aibă ca finalitate sprijinirea unei adevărate dezvoltări. Mai ales, este nevoie ca intenția de a face binele să nu contravină intenției capacităților efective de a produce bunuri. Lucrătorii din finanțe trebuie să redescopere fundamentul propriu-zis etic al activității lor pentru a nu abuza de acele instrumente sofisticate care pot folosi pentru a-i trăda pe cei care economisesc. Intenția dreaptă, transparența și căutarea rezultatelor bune sunt compatibile și nu trebuie să fie despărțite niciodată. Dacă iubirea este inteligentă, știe să găsească și modurile pentru a acționa conform unei conveniențe prevăzătoare și drepte, așa cum indică, în mod semnificativ, multe experiențe în domeniul cooperării de credit.
Atât o reglementare a sectorului de așa natură încât să garanteze subiecții mai slabi și să împiedice speculații scandaloase, cât și experimentarea de noi forme de finanțare destinate să favorizeze proiecte de dezvoltare, sunt experiențe pozitive care trebuie aprofundate și încurajate, amintind însăși responsabilitatea celui care economisește. Și experiența microfinanțelor, care își are rădăcinile în reflecția și în operele umaniștilor civili – mă gândesc mai ales la nașterea Munților de Milă, trebuie întărită și pusă la punct, mai ales în aceste momente în care problemele financiare pot să devină dramatice pentru multe segmente mai vulnerabile ale populației, care trebuie ocrotite de riscurile de camătă și de disperare. Subiecții mai slabi trebuie educați să se apere de camătă, precum și popoarele sărace trebuie educate să scoată real folos din microcredit, descurajând în felul acesta formele de exploatare posibile în aceste două domenii. Pentru că și în țările bogate există noi forme de sărăcie, microfinanțele pot da ajutoare concrete pentru crearea de inițiative și sectoare noi în favoarea grupurilor slabe ale societății și într-o fază de posibilă sărăcire a societății însăși.
66. Interconexiunea mondială a făcut să apară o nouă putere politică, aceea a consumatorilor și a asociațiilor lor. E vorba de un fenomen care trebuie aprofundat, care conține elemente pozitive ce trebuie stimulate și chiar excese ce trebuie evitate. Este bine ca persoanele să-și dea seama că a cumpăra este mereu un act moral, precum și economic. Așadar, există o precisă responsabilitate socială a consumatorului, care este însoțită de responsabilitatea socială a întreprinderii. Consumatorii trebuie educați încontinuu[145] la rolul pe care îl exercită zilnic și pe care îl pot desfășura respectând principiile morale, fără a diminua raționalitatea intrinsecă actului de a cumpăra. Și în domeniul achiziționărilor, chiar în momente cum sunt acelea care se experimentează, în care puterea de cumpărare se va putea reduce și va trebui să se consume cu sobrietate mai mare, este necesar de parcurs alte drumuri, ca, de exemplu, forme de cooperare la achiziționare, cum sunt cooperativele de consum, active începând din secolul al XIX-lea grație și inițiativei catolicilor. În afară de aceasta, este util de favorizat forme noi de comercializare a produselor care provin din arii deprimate ale planetei pentru a garanta o retribuire decentă producătorilor, cu condiția să fie vorba cu adevărat de o piață transparentă, ca producătorii să nu primească numai rate mai mari de câștig, ci și formare, profesionalitate și tehnologie mai mare, și în sfârșit să nu se asocieze la asemenea experiențe de economie pentru dezvoltarea viziunilor ideologice partizane. Un rol mai incisiv al consumatorilor, atunci când nu sunt manipulați ei înșiși de asociații care nu sunt cu adevărat reprezentative, este de dorit ca factor de democrație economică.
67. În fața creșterii de neoprit a interdependenței mondiale, este simțită puternic, și în prezența unei recesiuni la fel de mondiale, urgența reformei atât a Organizației Națiunilor Unite cât și a arhitecturii economice și financiare internaționale, ca să se poată da o concretețe reală conceptului de familie a națiunilor. Este simțită, de asemenea, urgența de a găsi forme inovatoare pentru a realiza principiul responsabilității de a ocroti[146] și pentru a atribui și națiunilor mai sărace o voce eficientă în deciziile comune. Acest lucru apare necesar tocmai în vederea unei orânduiri politice, juridice și economice care să mărească și să orienteze colaborarea internațională spre dezvoltarea solidară a tuturor popoarelor. Pentru conducerea economiei mondiale, pentru a vindeca economiile lovite de criză, pentru a preveni înrăutățiri ale crizei și ulterioare dezechilibre majore; pentru a realiza o dezarmare integrală corespunzătoare, siguranța alimentară și pacea, este urgentă prezența unei adevărate autorități politice mondiale, care a fost deja schițată de predecesorul meu, fericitul Ioan al XXIII-lea. O asemenea autoritate va trebui să fie reglementată de drept, să respecte în mod coerent principiile de subsidiaritate și de solidaritate, să fie menită pentru realizarea binelui comun[147], să se angajeze în realizarea unei autentice dezvoltări umane integrale inspirată din valorile carității în adevăr. În afară de aceasta, o asemenea autoritate va trebui să fie recunoscută de toți, să se bucure de putere efectivă pentru a garanta fiecăruia siguranța, respectarea dreptății, respectarea drepturilor[148]. Desigur, ea trebuie să se bucure de facultatea de a face să fie respectate de către părți propriile decizii, precum și măsurile coordonate adoptate în diferitele foruri internaționale. De fapt, în lipsa acestora, dreptul internațional, în pofida marilor progrese făcute în diferitele domenii, ar risca să fie condiționat de echilibrele de putere între cei mai puternici. Dezvoltarea integrală a popoarelor și colaborarea internațională cer să fie instituit un grad superior de orânduire internațională de tip subsidiar pentru conducerea globalizării[149] și să se actualizeze, în sfârșit, realizarea unei ordini sociale conforme cu ordinea morală și cu acel racord între sfera morală și socială, între politică și sfera economică și civilă care este deja prospectată în statutul Națiunilor Unite.
Capitolul VI
Dezvoltarea popoarelor și tehnica
68. Tema dezvoltării popoarelor este strâns legată de aceea a dezvoltării fiecărui om în parte. Persoana umană prin natura sa este în mod dinamic îndreptată spre propria dezvoltare. Nu e vorba de o dezvoltare garantată de mecanisme naturale, pentru că fiecare dintre noi știe că este în măsură să facă alegeri libere și responsabile. Nu e vorba nici de o dezvoltare aflată în voia capriciului nostru, deoarece cu toții știm că suntem dar și nu rezultat al autogenerării. În noi libertatea este în mod originar caracterizată de ființa noastră și de limitele sale. Nimeni nu plăsmuiește propria conștiință în mod arbitrar, ci toți construiesc propriul "eu" pe baza unui "sine" care ne-a fost dat. Nu numai celelalte persoane sunt indisponibile, ci și noi suntem indisponibili pentru noi înșine. Dezvoltarea persoanei se degradează, dacă ea pretinde că este unica producătoare de sine înseși. În mod analog, dezvoltarea popoarelor degenerează dacă omenirea consideră că se poate recrea folosindu-se de "minunile" tehnologiei. Așa cum dezvoltarea economică se dovedește fictivă și dăunătoare dacă are încredere în "minunile" finanțelor pentru a susține creșteri nenaturale și consumiste. În fața acestei pretenții prometeice trebuie să întărim iubirea față de o libertate nearbitrară, dar făcută cu adevărat umană de recunoașterea binelui care o precedă. În acest scop este necesar ca omul să intre din nou în el însuși, pentru a recunoaște normele fundamentale ale legii morale naturale pe care Dumnezeu a înscris-o în inima lui.
69. Problema dezvoltării este astăzi strâns unită cu progresul tehnologic, cu aplicațiile sale uluitoare în domeniul biologic. Tehnica – e bine de subliniat – este un fapt profund uman, legat de autonomia și de libertatea omului. În tehnică se exprimă și se confirmă domnia spiritului asupra materiei. Spiritul, "făcut astfel "mai puțin sclav al lucrurilor, poate cu ușurință să se înalțe la adorarea și la contemplarea Creatorului""[150]. Tehnica permite să se domine materia, să se reducă riscurile, să se economisească trudă, să se amelioreze condițiile de viață. Ea răspunde la însăși vocația muncii umane: în tehnică, văzută ca operă a propriului geniu, omul se recunoaște pe el însuși și realizează propria umanitate. Tehnica este aspectul obiectiv al acțiunii umane[151], a cărei origine și motivație de a fi se află în elementul subiectiv: omul care acționează. Pentru aceasta tehnica nu este niciodată numai tehnică. Ea îl arată pe om și aspirațiile sale la dezvoltare, exprimă năzuința sufletului uman spre depășirea treptată a anumitor condiționări materiale. De aceea, tehnica se inserează în porunca de "a cultiva și a stăpâni pământul" (cf. Gen 2,15), pe care Domnul a încredințat-o omului și trebuie orientată spre întărirea acelei alianțe dintre ființa umană și mediul înconjurător care trebuie să fie oglindă a iubirii creatoare a lui Dumnezeu.
70. Dezvoltarea tehnologică poate trezi ideea autosuficienței tehnicii însăși atunci când omul, întrebându-se numai despre cum, nu ia în considerarea acei mulți pentru că de care este stimulat să acționeze. Pentru aceasta tehnică asumă un chip ambiguu. Născută din creativitatea umană ca instrument al libertății persoanei, ea poate să fie înțeleasă ca element de libertate absolută, acea libertate care vrea să facă abstracție de limitele pe care lucrurile le au în sine. Procesul de globalizare ar putea să înlocuiască ideologiile cu tehnica[152], devenită ea însăși o putere ideologică, ce ar expune omenirea riscului de a fi închisă într-un a priori din care nu ar putea ieși pentru a întâlni ființa și adevărul. În acest caz, noi toți am cunoaște, am evalua și am decide situațiile vieții noastre din interiorul unui orizont cultural tehnocratic, la care am aparține în mod structural, fără a putea găsi niciodată un sens care să nu fie produs de noi. Această viziune face astăzi așa de puternică mentalitatea tehnicistă, încât face să coincidă adevărul cu lucrul care se poate face. Însă atunci când unicul criteriu al adevărului este eficiența și utilitatea, dezvoltarea este în mod automat negată. De fapt, adevărata dezvoltare nu constă, în primul rând, în faptul de a face. Cheia dezvoltării este o inteligență în măsură să gândească tehnica și să înțeleagă sensul deplin uman al acțiunii omului, în perspectiva persoanei luată în globalitatea sa. Chiar și atunci când acționează prin intermediul unui satelit sau al unui impuls electronic la distanță, acțiunea lui rămâne tot umană, expresie de libertate responsabilă. Tehnica îl atrage puternic pe om, pentru că-l ferește de limitările fizice și-i lărgește orizontul. Însă libertatea umană este propriu-zis ea însăși numai atunci când răspunde la fascinația tehnicii cu decizii care să fie rod al responsabilității morale. De aici urgența unei formări la responsabilitatea etică în folosirea tehnicii. Pornind de la fascinația pe care tehnica o exercită asupra ființei umane, trebuie să se recupereze adevăratul sens al libertății, care nu constă în iluzia unei autonomii totale, ci în răspunsul dat la apelul ființei, începând de la ființa care suntem noi înșine.
71. Această posibilă deviere a mentalității tehnice de la matca sa umanistă originară este astăzi evidentă în fenomenele de tehnicizare atât a dezvoltării, cât și a păcii. Adesea dezvoltarea popoarelor este considerată o problemă de inginerie financiară, de deschidere a piețelor, de eliminare a taxelor vamale, de investiții productive, de reforme instituționale, în definitiv o problemă doar tehnică. Toate aceste domenii sunt deosebit de importante, dar trebuie să ne întrebăm pentru ce alegerile de tip tehnic au funcționat până acum numai în mod relativ. Motivul trebuie căutat mai în profunzime. Dezvoltarea nu va fi niciodată garantată pe deplin de forțe într-o oarecare măsură automatice și impersonale, fie ele cele ale pieței sau cele ale politicii internaționale. Dezvoltarea este imposibilă fără oameni corecți, fără lucrători economici și oameni politici care să trăiască puternic în conștiințele lor apelul binelui comun. Sunt necesare fie pregătirea profesională, fie coerența morală. Atunci când prevalează absolutizarea tehnicii se realizează o confuzie între scopuri și mijloace, întreprinzătorul va considera ca unic criteriu de acțiune profitul maxim al producției; politicianul, consolidarea puterii; omul de știință, rezultatul descoperirilor sale. Astfel se întâmplă că, adesea, sub rețeaua raporturilor economice, financiare sau politice, rămân neînțelegeri, tulburări și nedreptăți; fluxurile cunoștințelor tehnice se înmulțesc, dar în folosul proprietarilor lor, în timp ce situația reală a populațiilor care trăiesc sub aceste fluxuri și le cunosc prea puțin, rămâne neschimbată, fără posibilități reale de emancipare.
72. Și pacea riscă uneori să fie considerată ca un produs tehnic, rod numai al acordurilor dintre guverne sau al inițiativelor menite să asigure ajutoare economice eficiente. Este adevărat că edificarea păcii cere țesătura constantă de contacte diplomatice, de schimburi economice și tehnologice, de întâlniri culturale, de acorduri cu privire la proiecte comune, precum și asumarea de angajamente împărtășite pentru a stăvili amenințările de tip războinic și a elimina din rădăcină tentațiile teroriste care apar des. Totuși, pentru ca aceste eforturi să poată produce efecte durabile, este necesar să se sprijine pe valori înrădăcinate în adevărul vieții. Adică trebuie să se audă glasul și să se privească la situația populațiilor interesate pentru a interpreta în mod adecvat așteptările lor. Ca să spunem așa, trebuie să fie în continuitate cu efortul anonim al atâtor persoane puternic angajate în promovarea întâlnirii dintre popoare și în favorizarea dezvoltării pornind de la iubire și de la înțelegerea reciprocă. Între aceste persoane există și credincioși creștini, implicați în marea misiune de a da dezvoltării și păcii un sens pe deplin uman.
73. Legată de dezvoltarea tehnologică este răspândirea crescândă a mijloacelor de comunicare socială. Este de acum aproape imposibil de imaginat existența familiei umane fără ele. În bine și în rău, sunt așa de înrădăcinate în viața lumii, încât pare cu adevărat absurdă poziția celor care susțin neutralitatea lor, revendicându-le, prin urmare, autonomia față de morala care atinge persoanele. Adesea, perspective asemănătoare, care pronunță cu emfază natura strict tehnică a mass-media, favorizează de fapt subordonarea lor față de calculul economic, față de propunerea de a domina piețele și, nu în ultimul rând, față de dorința de a impune parametri culturali funcționali proiectelor de putere ideologică și politică. Dată fiind importanța lor fundamentală în determinarea schimbărilor în modul de a percepe și de a cunoaște realitatea și însăși persoana umană, devine necesară o reflecție atentă cu privire la influența lor în special față de dimensiunea etico-culturală a globalizării și a dezvoltării solidare a popoarelor. La fel cum este cerut de o gestionare corectă a globalizării și a dezvoltării, sensul și finalizarea mass-media trebuie căutate în fundamentul antropologic nu numai atunci când, grație dezvoltării tehnologice, oferă posibilități mai mari de comunicare și de informare, dar mai ales atunci când sunt organizate și orientate în lumina unei imagini a persoanei și a binelui comun care să-i oglindească valențele universale. Mijloacele de comunicare socială nu favorizează libertatea, nici nu globalizează dezvoltarea și democrația pentru toți, pur și simplu pentru că înmulțesc posibilitățile de interconexiune și de circulație a ideilor. Pentru a ajunge la asemenea obiective este necesar ca ele să fie centrate pe promovarea demnității persoanelor și a popoarelor, să fie în mod expres însuflețite de caritate și să fie puse în slujba adevărului, a binelui și a fraternității naturale și supranaturale. Mass-media pot să constituie un ajutor valoros pentru a crește comuniunea familiei umane și ethos-ul societăților, atunci când devin instrumente de promovare a participării universale în căutarea comună a ceea ce este drept.
74. Domeniul primar și crucial al luptei culturale dintre absolutismul tehnicității și responsabilitatea morală a omului este astăzi cel al bioeticii, în care este în joc în mod radical posibilitatea însăși a unei dezvoltări umane integrale. E vorba de un domeniu foarte delicat și decisiv, în care iese în evidență cu forță dramatică problema fundamentală: dacă omul s-a produs de la sine însuși sau dacă el depinde de Dumnezeu. Descoperirile științifice în acest domeniu și posibilitățile de intervenție tehnică par așa de avansate, încât impun alegerea între două raționalități: cea a rațiunii deschise la transcendență sau cea a rațiunii închise în imanență. Suntem în fața unui aut aut decisiv. Raționalitatea acțiunii tehnice centrată pe ea însăși se dovedește însă irațională, deoarece comportă o refuzare hotărâtă a sensului și a valorii. Nu întâmplător închiderea în fața transcendenței se ciocnește cu dificultatea de a gândi cum din nimic a apărut ființa și cum din întâmplare s-a născut inteligența[153]. În fața acestor probleme dramatice, rațiunea și credința se ajută reciproc. Numai împreună îl vor salva pe om. Atrasă de simpla acțiune tehnică, rațiunea fără credință este destinată să se piardă în iluzia propriei atotputernicii. Credința fără rațiune riscă înstrăinarea de viața concretă a persoanelor[154].
75. Deja Paul al VI-lea recunoscuse și indicase orizontul mondial al problemei sociale[155]. Urmându-l pe acest drum, astăzi trebuie afirmat că problema socială a devenit în mod radical problemă antropologică, în sensul că ea implică însuși modul nu numai de a concepe, ci și de a manipula viața, tot mai mult pusă de biotehnologii în mâinile omului. Fecundarea in vitro, cercetarea pe embrioni, posibilitatea clonării și hibridizării umane se nasc și sunt promovate în cultura actuală a scepticismului total, care crede că a dezvăluit orice mister, pentru că s-a ajuns de acum la rădăcina vieții. Aici absolutismul tehnicii are exprimarea sa maximă. În acest tip de cultură conștiința este chemată numai să ia act de o simplă posibilitate tehnică. Totuși nu se pot minimaliza scenariile neliniștitoare pentru viitorul omului și noile instrumente puternice pe care "cultura morții" le are la dispoziție. La plaga răspândită, tragică a avortului s-ar putea adăuga în viitor, dar este deja în mod fraudulos in nuce, o planificare eugenetică sistematică a nașterilor. Pe versantul opus, își croiește drum o mens eutanasica, manifestare nu mai puțin abuzivă de dominare asupra vieții, care în anumite condiții nu mai este considerată vrednică de a fi trăită. În spatele acestor scenarii sunt poziții culturale care neagă demnitatea umană. Aceste practici, la rândul lor, sunt destinate să alimenteze o concepție materială și mecanicistă a vieții umane. Cine va putea măsura efectele negative ale unei asemenea mentalități asupra dezvoltării? Cum ne vom putea uimi de indiferența față de situațiile umane de degradare, dacă indiferența caracterizează chiar atitudinea noastră față de ceea ce este uman și ceea ce nu este uman? Ne uimește selectivitatea arbitrară a ceea ce este propus astăzi ca vrednic de respect. Gata să se scandalizeze pentru lucruri mărunte, mulți par să tolereze nedreptăți nemaiauzite. În timp ce săracii lumii bat încă la ușile opulenței, lumea bogată riscă să nu mai audă acele bătăi la ușa sa, din cauza unei conștiințe deja incapabile să recunoască umanul. Dumnezeu îl dezvăluie omului pe om; rațiunea și credința colaborează în a-i arăta binele, numai dacă el vrea să-l vadă; legea naturală, în care strălucește rațiunea creatoare, arată măreția omului, dar și mizeria lui, atunci când el nu recunoaște chemarea adevărului moral.
76. Unul dintre aspectele spiritului tehnicist modern se poate întâlni în tendința de a considera problemele și mișcările legate de viața interioară numai dintr-un punct de vedere psihologic, până la reducționismul neurologic. Astfel interioritatea este golită și conștiința consistenței ontologice a sufletului uman, cu profunzimile pe care sfinții au știut să le sondeze, se pierde progresiv. Problema dezvoltării este strâns legată și de concepția noastră despre sufletul omului, din moment ce eul nostru este adesea redus la psihic și sănătatea sufletului este confundată cu bunăstarea emotivă. Aceste reducții au la baza lor o profundă neînțelegere a vieții spirituale și duc la nerecunoașterea că dezvoltarea omului și a popoarelor depinde, în schimb, și de soluția problemelor cu caracter spiritual. Dezvoltarea trebuie să cuprindă, pe lângă o creștere materială, și o creștere spirituală, pentru că persoana umană este o "unitate de suflet și trup"[156], născută din iubirea creatoare a lui Dumnezeu și destinată să trăiască veșnic. Ființa umană se dezvoltă atunci când crește în spirit, atunci când sufletul său se cunoaște pe sine însuși și cunoaște adevărurile pe care Dumnezeu le-a imprimat acolo în mod germinal, atunci când dialoghează cu sine însuși și cu Creatorul său. Departe de Dumnezeu, omul este neliniștit și bolnav. Alienarea socială și psihologică și multele nevroze care caracterizează societățile opulente trimit și la cauze de ordin spiritual. O societate a bunăstării, dezvoltată din punct de vedere material, dar asupritoare pentru suflet, nu este în sine orientată spre dezvoltarea autentică. Noile forme de sclavie a drogurilor și disperarea în care cad atâtea persoane găsesc o explicație nu numai sociologică și psihologică, ci în mod esențial spirituală. Golul în care sufletul se simte abandonat, chiar și în prezența atâtor terapii pentru trup și pentru psihic, produce suferință. Nu există dezvoltare plenară și bine comun universal fără binele spiritual și moral al persoanelor, considerate în întregimea lor de trup și suflet.
77. Absolutismul tehnicii tinde să producă o incapacitate de a percepe ceea ce nu se explică prin simpla materie. Și totuși toți oamenii experimentează multele aspecte imateriale și spirituale ale vieții lor. A cunoaște nu este numai un act material, deoarece cunoscutul ascunde mereu ceva care este dincolo de realitatea empirică. Fiecare cunoștință a noastră, chiar și cea mai simplă, este mereu o mică minune, deoarece nu se explică niciodată complet cu instrumentele materiale de care ne folosim. În fiecare adevăr există mai mult decât noi înșine ne-am fi așteptat, în iubirea pe care o primim există mereu ceva care ne surprinde. Nu ar trebui niciodată să încetăm a ne uimi în fața acestor minuni. În fiecare cunoștință și în fiecare act de iubire sufletul omului experimentează un "mai mult" care se aseamănă mult cu un dar primit, cu o înălțime la care ne simțim ridicați. Și dezvoltarea omului și a popoarelor se plasează la o asemenea înălțime, dacă luăm în considerare dimensiunea spirituală care trebuie să caracterizeze în mod necesar această dezvoltare ca să poată fi autentică. Ea cere ochi noi și o inimă nouă, în măsură să depășească viziunea materialistă a evenimentelor umane și să întrevadă în dezvoltare un "dincolo" pe care tehnica nu-l poate da. Pe această cale va fi posibil să se urmărească acea dezvoltare umană integrală care își are criteriul de orientare în forța propulsivă a carității în adevăr.
Concluzie
78. Fără Dumnezeu omul nu știe unde să meargă și nu reușește nici să înțeleagă cine este el. În fața problemelor enorme ale dezvoltării popoarelor care aproape ne duc la descurajare și la cedare, ne vine în ajutor cuvântul Domnului Isus Cristos care ne face conștienți: "Fără mine nimic nu puteți face" (In 15,5) și ne încurajează: "Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii" (Mt 28,20). În fața imensității muncii care trebuie făcută, suntem susținuți de credința în prezența lui Dumnezeu alături de cei care se unesc în numele lui și lucrează pentru dreptate. Paul al VI-lea ne-a amintit în Populorum progressio că omul nu este în măsură să gestioneze singur propriul progres, pentru că nu poate să întemeieze de la sine un adevărat umanism. Numai dacă ne gândim că suntem chemați ca indivizi în parte și în calitate de comunitate să facem parte din familia lui Dumnezeu ca fii ai săi, vom fi capabili și să producem o nouă gândire și să exprimăm noi energii în slujba unui adevărat umanism integral. Deci cea mai mare forță în slujba dezvoltării este un umanism creștin[157], care să reanimeze caritatea și să se lase condusă de adevăr, primindu-le pe amîndouă ca dar permanent al lui Dumnezeu. Disponibilitatea față de Dumnezeu deschide la disponibilitatea față de frați și față de o viață înțeleasă ca misiune solidară și bucuroasă. Dimpotrivă, închiderea ideologică în fața lui Dumnezeu și ateismul indiferenței, care îl uită pe Creator și riscă să uite și valorile umane, se prezintă astăzi printre cele mai mari obstacole în calea dezvoltării. Umanismul care-l exclude pe Dumnezeu este un umanism inuman. Numai un umanism deschis spre absolut ne poate călăuzi în promovarea și realizarea formelor de viață socială și civilă – în cadrul structurilor, instituțiilor, culturii, ethos-ului – salvându-ne de riscul de a cădea prizonieri ai modelor momentului. Conștiința iubirii indestructibile a lui Dumnezeu ne susține în angajarea obositoare și exaltantă pentru dreptate, pentru dezvoltarea popoarelor, printre succese și insuccese, în urmărirea neîncetată a orânduirilor drepte pentru lucrurile umane. Iubirea lui Dumnezeu ne cheamă să ieșim din ceea ce este limitat și nedefinitiv, ne dă curajul de a lucra și de a continua în căutarea binelui tuturor, chiar dacă nu se realizează imediat, chiar dacă ceea ce reușim să realizăm, noi și autoritățile politice și lucrătorii economici, este mereu mai puțin decât ceea ce dorim[158]. Dumnezeu ne dă forța de a lupta și de a suferi din iubire față de binele comun, pentru că el este totul nostru, speranța noastră cea mai mare.
79. Dezvoltarea are nevoie de creștini cu brațele ridicate spre Dumnezeu în gestul de rugăciune, creștini mișcați de conștiința că iubirea plină de adevăr, caritas in veritate, din care provine dezvoltarea autentică, nu este produsă de noi, ci ne este dăruită. De aceea, chiar și în momentele mai dificile și complexe, în afară de a reacționa cu conștiință, trebuie mai ales să ne referim la iubirea sa. Dezvoltarea implică atenție față de viața spirituală, considerarea serioasă a experiențelor de încredere în Dumnezeu, de fraternitate spirituală în Cristos, de încredințare providenței și milostivirii divine, de iubire și de iertare, de renunțare la noi înșine, de primire a aproapelui, de dreptate și de pace. Toate acestea sunt indispensabile pentru a transforma "inimile de piatră" în "inimi de carne" (Ez 36,26) așa încât să facem "divină" și, de aceea, mai vrednică de om viața pe pământ. Toate acestea sunt ale omului, pentru că omul este subiect al propriei existențe; și, în același timp, sunt ale lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este începutul și sfârșitul a tot ceea ce are valoare și răscumpără: "Lumea, viața, moartea, prezentul, viitorul: toate sunt ale voastre! Dar voi sunteți ai lui Cristos și Cristos este al lui Dumnezeu" (1Cor 3,22-23). Dorința creștinului este ca toată familia umană să-l poată invoca pe Dumnezeu ca "Tatăl nostru!". Împreună cu Fiul unul-născut, toți oamenii să poată învăța să se roage Tatălui și să-i ceară lui, cu cuvintele pe care însuși Isus ni le-a învățat, să știe să-l sfințească trăind conform voinței lui și apoi să aibă pâinea de toate zilele necesară, înțelegerea și generozitatea față de datornici, să nu fie niciodată puși la încercare și să fie eliberați de cel rău (cf. Mt 6,9-13).
La sfârșitul Anului Paulin îmi place să exprim această dorință cu înseși cuvintele apostolului din Scrisoarea către Romani: "Iubirea să fie fără ipocrizie, urâți răul, atașați-vă de bine, iubiți-vă unii pe alții cu iubire frățească, întreceți-vă în a vă stima unii pe alții" (12,9-10). Fie ca Fecioara Maria, proclamată de Paul al VI-lea Mater Ecclesiae și cinstită de poporul creștin ca Speculum iustitiae și Regina pacis, să ne ocrotească și să ne obțină, cu mijlocirea ei cerească, forța, speranța și bucuria necesare pentru a continua să ne dedicăm cu generozitate angajării de a realiza "dezvoltarea întregului om și a tuturor oamenilor"[159].
Roma, "Sfântul Petru", 29 iunie, solemnitatea Sfinților Apostoli Petru și Paul, din anul 2009, al cincilea al pontificatului meu.
Note
[1] Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio (26 martie 1967), 22: AAS 59 (1967), 268; cf. Conciliul Vatican II, Constituția pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes, 69.
[2] Discurs pentru ziua dezvoltării (23 august 1968): AAS 60 (1968), 626-627.
[3] Cf. Ioan Paul al II-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2002: AAS 94 (2002), 132-140.
[4] Cf. Conciliul Vatican II, Constituția pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes, 26.
[5] Cf. Ioan al XXIII-lea, Scrisoare enciclică Pacem in terris (11 aprilie 1963): AAS 55 (1963), 268-270.
[6] Cf. nr. 16: l.c., 265.
[7] Cf. ibid., 82: l.c., 297.
[8] Ibid., 42: l.c., 278.
[9] Ibid., 20: l.c., 267.
[10] Cf. Conciliul Vatican II, Constituția pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes, 36; Paul al VI-lea, Scrisoarea apostolică Octogesima adveniens (14 mai 1971), 4: AAS 63 (1971), 403-404; Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus (1 mai 1991), 43: AAS 83 (1991), 847.
[11] Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 13: l.c., 263-264.
[12] Cf. Consiliul Pontifical pentru Dreptate și Pace, Compendiul de doctrină socială a Bisericii, nr. 76.
[13] Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs la sesiunea inaugurală a lucrărilor Celei de-a V-a Conferințe Generale a Episcopatului Latino-American și al Caraibelor (13 mai 2007): Insegnamenti III, 1 (2007), 854-870.
[14] Cf. nr. 3.5: l.c., 258-260.
[15] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis (30 decembrie 1987), 6-7: AAS 80 (1988), 517-519.
[16] Cf. Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 14: l.c., 264.
[17] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005), 18: AAS 98 (2006), 232.
[18] Ibid., 6: l.c., 222.
[19] Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs adresat Curiei Romane pentru prezentarea felicitărilor de Crăciun (22 decembrie 2005): Insegnamenti I (2005), 1023-1032.
[20] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, 3: l.c., 515.
[21] Cf. ibid., 1: l.c., 513-514.
[22] Cf. ibid., 3: l.c., 515.
[23] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Laborem exercens (14 septembrie 1981), 3: AAS 73 (1981), 583-584.
[24] Cf. Idem, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 3: l.c., 794-796.
[25] Cf. Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 3: l.c., 258.
[26] Cf. ibid., 34: l.c., 274.
[27] Cf. nr. 8-9: AAS 60 (1968); Benedict al XVI-lea, Discurs adresat participanților la întâlnirea internațională organizată la a 40-a aniversare a enciclicei „Humanae vitae” (10 mai 2008): Insegnamenti IV, 1 (2008), 753-756.
[28] Cf. Scrisoarea enciclică Evangelium vitae (25 martie 1995), 93: AAS 87 (1995), 507-508.
[29] Ibid., 101: l.c., 516-518.
[30] Nr. 29: AAS 68 (1976), 25.
[31] Ibid., 31: l.c., 26.
[32] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, 41: l.c., 570-572.
[33] Cf. ibid.; Idem, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 5.54: l.c., 799, 859-860.
[34] Nr. 15: l.c., 265
[35] Cf. ibid., 2: l.c., 258; Leon al XIII-lea, Scrisoarea enciclică Rerum novarum (15 mai 1891): Leonis XIII P.M. Acta, XI, Romae 1892, 97-144; Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, 8: l.c., 519-520; Idem, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 5: l.c., 799.
[36] Cf. Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 2.13: l.c., 258. 263-264.
[37] Ibid., 42: l.c., 278.
[38] Ibid., 11: l.c., 262; cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 25: l.c., 822-824.
[39] Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 15: l.c., 265.
[40] Ibid., 3: l.c., 258.
[41] Ibid., 6: l.c., 260.
[42] Ibid., 14: l.c., 264.
[43] Ibid.; cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 53-62: l.c., 859-867; Idem, Scrisoarea enciclică Redemptor hominis (4 martie 1979) 13-14: AAS 71 (1979), 282-286.
[44] Cf. Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 12: l.c., 262-263.
[45] Conciliul Vatican II, Constituția pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes, 22.
[46] Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 13: l.c., 263-264.
[47] Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs adresat participanților la a IV-a întâlnire specifică a Bisericii din Italia (19 octombrie 2006): Insegnamenti II, 2 (2006), 465-477.
[48] Cf. Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 16: l.c., 265.
[49] Ibid.
[50] Benedict al XVI-lea, Discurs adresat tinerilor la digul din Barnagaroo: L’Osservatore romano, 18 iulie 2008, pag. 8.
[51] Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 20: l.c., 267.
[52] Ibid., 66: l.c., 289-290.
[53] Ibid., 21: l.c., 267-268.
[54] Cf. nr. 3.29.32: l.c., 258.272.273.
[55] Cf. Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, 28: l.c., 548-550.
[56] Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 9: l.c., 261-262.
[57] Cf. Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, 20: l.c., 536-537.
[58] Cf. Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 22-29: l.c., 819-830.
[59] Cf. nr. 23.33: l.c., 268-269. 273-274.
[60] Cf. l.c., 135.
[61] Conciliul Vatican II, Constituția pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes, 63.
[62] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 24: l.c., 821-822.
[63] Cf. Idem, Scrisoarea enciclică Veritatis splendor (6 august 1993), 33.46.51: AAS 85 (1993), 1160.1169-1171.1174-1175; Idem, Discurs la Adunarea Generală a Națiunilor Unite pentru celebrarea a 50 de ani de la întemeiere (5 octombrie 1995), 3: Insegnamenti XVIII, 2 (1995), 732-733.
[64] Cf. Scrisoarea enciclică Populorum progressio 47: l.c., 280-281; Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, 42: l.c., 572-574.
[65] Cf. Benedict al XVI-lea, Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Alimentației 2007: AAS 99 (2007), 933-935.
[66] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Evangelium vitae, 18.59.63-64: l.c., 419-421.467-468.472-475.
[67] Cf. Benedict al XVI-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2007, 5: Insegnamenti II, 2 (2006), 778.
[68] Cf. Ioan Paul al II-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2002, 4-7.12-15: AAS 94 (2002), 134-136.138-140; Idem, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2004, 8: AAS 96 (2004), 177-178; Benedict al XVI-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2006, 9-10: AAS 98 (2006), 60-61; Idem, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2007, 5.14: l.c., 778.782-783.
[69] Cf. Ioan Paul al II-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2002, 6: l.c., 135; Benedict al XVI-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2006, 9-10: l.c., 60-61.
[70] Cf. Benedict al XVI-lea, Omilia la sfânta Liturghie în „Islinger Feld” din Regensburg (12 septembrie 2006): Insegnamenti II, 2 (2006), 252-256.
[71] Cf. Idem, Scrisoarea enciclică Deus caritas est, 1: l.c., 217-218.
[72] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, 28: l.c., 548-550.
[73] Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 19: l.c., 266-267.
[74] Ibid., 39: l.c., 276-277.
[75] Ibid., 75: l.c., 293-294.
[76] Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est, 28: l.c., 238-240.
[77] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 59: l.c., 864.
[78] Cf. Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 40.85: l.c., 277.298-299.
[79] Ibid., 13: l.c., 263-264.
[80] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Fides et ratio (14 septembrie 1998), 85: AAS 91 (1999), 72-73.
[81] Cf. ibid., 83: l.c., 70-71.
[82] Benedict al XVI-lea, Discurs la Universitatea din Regensburg (12 septembrie 2006): Insegnamenti II, 2 (2006), 265.
[83] Cf. Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 33: l.c., 273-274.
[84] Cf. Ioan Paul al II-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2000, 15: AAS 92 (2000), 366.
[85] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 407; cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 25: l.c., 822-824.
[86] Cf. nr. 17: AAS 99 (2007), 1000.
[87] Cf. ibid., 23: l.c., 1004-1005.
[88] Sfântul Augustin expune în mod detaliat această învățătură în dialogul despre liberul arbitru (De libero arbitrio II 3,8 și urm.). El indică existența unui „simț intern” în sufletul uman. Acest simț constă într-un act care se împlinește în afara funcțiilor normale ale rațiunii, act nereflex și aproape instinctiv, prin care rațiunea, dându-și seama de condiția sa trecătoare și greșitoare, admite mai presus de sine existența a ceva veșnic, absolut adevărat și sigur. Numele pe care sfântul Augustin îl dă acestui adevăr interior este uneori cel de Dumnezeu (Confesiuni X,24,35; XII,25,35; De libero arbitrio II 3,8), mai des cel de Cristos (De magistro 11,38; Confesiuni VII,18,24; XI,2,4).
[89] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est, 3: l.c., 219.
[90] Cf. nr. 49: l.c., 281.
[91] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 28: l.c., 827-828.
[92] Cf. nr. 35: l.c., 836-838.
[93] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, 38: l.c., 565-566.
[94] Nr. 44: l.c. 836-838.
[95] Cf. ibid., 24: l.c., 269.
[96] Cf. Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 36: l.c., 838-840.
[97] Cf. Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 24: l.c., 269.
[98] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 32: l.c., 832-833; Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 25: l.c., 269-270.
[99] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Laborem exercens, 24: l.c., 637-638.
[100] Ibid., 15: l.c., 616-618.
[101] Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 27: l.c., 271.
[102] Cf. Congregația pentru Doctrina Credinței, Instrucțiune despre libertatea creștină și eliberare Libertatis conscientia (22 martie 1987) 74: AAS 79 (1987), 587.
[103] Cf. Ioan Paul al II-lea, Interviu la cotidianul catolic „La Croix”, 20 august 1997.
[104] Ioan Paul al II-lea, Discurs la Academia Pontificală de Științe Sociale (27 aprilie 2001): Insegnamenti XXIV, 1 (2001), 800.
[105] Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 17: l.c., 265-266.
[106] Cf. Ioan Paul al II-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2003, 5: AAS 95 (2003), 343.
[107] Cf. ibid.
[108] Cf. Benedict al XVI-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2007, 13: l.c. 781-782.
[109] Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 65: l.c., 289.
[110] Cf. ibid., 36-37: l.c., 275-276.
[111] Cf. ibid., 37: l.c., 275-276.
[112] Cf. Conciliul Vatican II, Decret despre apostolatul laicilor Apostolicam actuositatem, 11.
[113] Cf. Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 14: l.c., 264; Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 32: l.c., 832-833.
[114] Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 77: l.c., 295.
[115] Ioan Paul al II-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 1990, 6: AAS 82 (1990), 150.
[116] Heraclit din Efes (Efes 535 î.C. cca. – 475 î.C. cca.), Fragment 22B124, în H. Diels – W. Kranz, Die Fragmente der Vorsokratiker, Weidman, Berlin 19526.
[117] Cf. Consiliul Pontifical pentru Dreptate și Pace, Compendiul de doctrină socială a Bisericii, nr. 451-487.
[118] Cf. Ioan Paul al II-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 1990, 10: l.c., 152-153.
[119] Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 65: l.c., 289.
[120] Benedict al XVI-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2008, 7: AAS 100 (2008), 41.
[121] Cf. Idem, Discurs adresat participanților la Adunarea Generală a Națiunilor Unite (18 aprilie 2008): Insegnamenti IV, 1 (2008), 618-626.
[122] Cf. Ioan Paul al II-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 1990, 13: l.c., 154-155.
[123] Idem, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 36: l.c., 838-840.
[124] Ibid., 38: l.c., 840-841; cf. Benedict al XVI-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2007, 8: l.c., 779.
[125] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 41: l.c., 843-845.
[126] Cf. ibid.
[127] Cf. Idem, Scrisoarea enciclică Evangelium vitae, 20: l.c., 422-424.
[128] Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 85: l.c., 298-299.
[129] Cf. Ioan Paul al II-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 1998, 3: AAS 90 (1998), 150; Idem, Discurs adresat membrilor Fundației „Centesimus annus” (9 mai 1998), 2: Insegnamenti XXI, 1 (1998), 873-874; Idem, Discurs adresat autorităților civile și politice și corpului diplomatic în timpul întâlnirii în „Wiener Hofburg” (20 iunie 1998), 8: Insegnamenti XXI, 1 (1998), 1435-1436; Idem, Mesaj adresat rectorului magnific al Universității Catolice „Preasfânta Inimă” cu ocazia aniversării anuale a zilei (5 mai 2000), 6: Insegnamenti XXIII, 1 (2000), 759-760.
[130] Conform sfântului Toma „ratio partis contrariatur rationi personae” în III Sent. d. 5, 3, 2; și „Homo non ordinatur ad communitatem politicam secundum se totum et secundum omnia sua” în Summa theologica I-II, q. 21, a. 4, ad 3um.
[131] Cf. Conciliul Vatican II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 1.
[132] Cf. Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat participanților la ședința publică a Academiilor Pontificale de Teologie și a Sfântului Toma de Aquino (8 noiembrie 2000), 3: Insegnamenti XXIV, 2 (2001), 676-677.
[133] Cf. Congregația pentru Doctrina Credinței, Declarație cu privire la unicitatea și universalitatea mântuitoare a lui Isus Cristos și a Bisericii Dominus Jesus (6 august 2000), 22: AAS 92 (2000), 763-764; Idem, Notă doctrinară cu privire la câteva chestiuni referitoare la angajarea și comportamentul catolicilor în viața politică (24 noiembrie 2002), 8: AAS 96 (2004), 369-370.
[134] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Spe salvi, 31: l.c., 1010; Idem, Discurs adresat participanților la Cea de-a IV-a Întâlnire Națională a Bisericii din Italia (19 octombrie 2006): l.c., 465-477.
[135] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 5: l.c., 798-800; cf. Benedict al XVI-lea, Discurs adresat participanților la a IV-a Întâlnire Națională a Bisericii din Italia (19 octombrie 2006): l.c., 471.
[136] Nr. 12.
[137] Cf. Pius al XI-lea, Scrisoarea enciclică Quadragesimo anno (15 mai 1931): AAS 23 (1931), 203; Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 48: l.c., 852-854; Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1883.
[138] Cf. Ioan al XXIII-lea, Scrisoarea enciclică Pacem in terris: l.c., 274.
[139] Cf. Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 10.41: l.c., 262.277-278.
[140] Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs adresat membrilor Comisiei Teologice Internaționale (5 octombrie 2007): Insegnamenti III, 2 (2007), 418-421; Idem, Discurs adresat participanților la Congresul Internațional despre „Legea morală naturală” promovat de Universitatea Pontificală Lateran (12 februarie 2007): Insegnamenti III, 1 (2007), 209-212.
[141] Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs adresat prelaților din Conferința Episcopilor din Thailanda in vizită ad limina (16 mai 2008): Insegnamenti IV, 1 (2008), 798-801.
[142] Cf. Consiliul Pontifical al Pastorației pentru Migranți și Itineranți, Instrucțiunea Erga migrantes caritas Christi (3 mai 2004): AAS 96 (2004), 762-822.
[143] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Laborem exercens, 8: l.c., 594-598.
[144] Discurs la sfârșitul Concelebrării euharistice cu ocazia Jubileului Muncitorilor (1 mai 2000): Insegnamenti XXIII, 1 (2000), 720.
[145] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 36: l.c., 838-840.
[146] Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs adresat participanților la Adunarea Generală a Națiunilor Unite (18 aprilie 2008): l.c., 618-626.
[147] Cf. Ioan al XXIII-lea, Scrisoarea enciclică Pacem in terris: l.c., 293; Consiliul Pontifical pentru Dreptate și Pace, Compendiu de doctrină socială a Bisericii, nr. 441.
[148] Cf. Conciliul Vatican II, Constituția pastorală de Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes, 82.
[149] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, 43: l.c., 574-575.
[150] Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 41: l.c., 277-278; Conciliul Vatican II, Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 57.
[151] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Laborem exercens, 5: l.c., 586-589.
[152] Cf. Paul al VI-lea, Scrisoarea apostolică Octogesima adveniens, 29: l.c., 420.
[153] Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs adresat participanților la a IV-a Întâlnire a Bisericii din Italia (19 octombrie 2006): l.c., 465-477; Idem, Omilia la sfânta Liturghie în „Islinger Feld” din Regensburg (12 septembrie 2006): l.c., 252-256.
[154] Cf. Congregația pentru Doctrina Credinței, Instrucțiune despre câteva chestiuni de bioetică Dignitas personae (8 septembrie 2008): AAS 100 (2008), 858-887.
[155] Cf. Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 3: l.c., 258.
[156] Conciliul Vatican II, Constituția pastorală de Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes, 14.
[157] Cf. nr. 42: l.c., 278.
[158] Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Spe salvi, 35: l.c., 1013-1014.
[159] Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 42: l.c., 278.