Audiența generală de miercuri

Cateheze despre Sfântul Iosif:
11. Sfântul Iosif, patron al morții bune
miercuri, 9 februarie 2022

Iubiți frați și surori, bună ziua!

În cateheza trecută, stimulați încă o dată de figura Sfântului Iosif, am reflectat asupra semnificației comuniunii sfinților. Și tocmai pornind de la aceasta, astăzi aș vrea să aprofundez devoțiunea specială pe care poporul creștin a avut-o mereu față de Sfântul Iosif ca patron al morții bune. O devoțiune născută din gândul că Iosif a murit cu asistența Fecioarei Maria și a lui Isus, înainte ca acesta să lase casa din Nazaret. Nu există date istorice, dar de vreme ce nu se mai vede Iosif în viața publică, se crede că a murit acolo la Nazaret, cu familia. Și la moarte a fost însoțit de Isus și Maria.

Papa Benedict al XV-lea, în urmă cu un secol, scria că „prin Iosif noi mergem direct la Maria și, prin Maria, la originea oricărei sfințenii, care este Isus”. Atât Iosif, cât și Maria ne ajută să mergem la Isus. Și, încurajând practicile pioase în cinstea Sfântului Iosif, recomanda în mod deosebit una și spunea așa: „Pentru că el este considerat pe merit ca ocrotitorul cel mai eficace al muribunzilor, dându-și sufletul cu asistența lui Isus și a Mariei, va fi în grija păstorilor sacri să insufle și să favorizeze […] acele grupuri pioase care au fost instituite pentru a-l implora pe Iosif în favoarea muribunzilor, ca acelea «al Morții Bune», al «Morții Sfântului Iosif» și «pentru cei în agonie»” (Motu proprio Bonum sane, 25 iulie 1920): erau asociațiile din acel timp.

Iubiți frați și surori, probabil cineva crede că acest limbaj și această temă sunt numai un rest din trecut, dar în realitate raportul nostru cu moartea nu se referă niciodată la trecut, este mereu prezent. Papa Benedict spunea, în urmă cu câteva zile, vorbind despre el însuși că „este în fața porții întunecate a morții”. Este frumos să-i mulțumim Papei Benedict care la 95 de ani are luciditatea să ne spună asta: „Eu sunt în fața întunericului morții, a porții întunecate a morții”. Un sfat frumos pe care ni l-a dat! Așa-numita cultură a „bunăstării” încearcă să înlăture realitatea morții, dar în manieră dramatică pandemia de coronavirus a scos-o în evidență din nou. A fost teribil: moartea era peste tot, și atâția frați și surori au pierdut persoane dragi fără a putea fi aproape de ei, și asta a făcut moartea și mai dur de acceptat și de elaborat. Îmi spunea o asistentă că o bunică bolnavă de covid murea și i-a spus: „Eu aș vrea să-i salut pe ai mei, înainte de a pleca”. Și asistenta, curajoasă, a luat telefonul și a pus-o în legătură. Duioșia acelui rămas-bun…

Cu toate acestea, se încearcă în toate modurile să se îndepărteze gândul finitudinii noastre, înșelându-ne astfel că-i luăm morții puterea sa și că alungăm teama. Dar credința creștină nu este un mod pentru a exorciza frica de moarte, mai degrabă ne ajută s-o înfruntăm. Mai devreme sau mai târziu, noi toți vom merge prin acea poartă.

Adevărata lumină care luminează misterul morții vine din învierea lui Cristos. iată lumina. Și scrie Sfântul Paul: „Iar dacă se vestește că Cristos a înviat din morți, cum spun unii dintre voi că nu există înviere din morți? Iar dacă nu există înviere din morți, nici Cristos nu a înviat. Însă dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră și zadarnică este credința voastră” (1Cor 15,12-14). Există o certitudine: Cristos a înviat, Cristos este înviat, Cristos este viu între noi. Și aceasta este lumina care ne așteaptă în spatele acelei porți întunecate a morții.

Iubiți frați și surori, numai din credința în înviere noi putem să ne arătăm asupra abisului morții fără să fim înfrânți de frică. Nu numai atât: putem să-i dăm morții un rol pozitiv. De fapt, gândul la moarte, luminată de misterul lui Cristos, ne ajută să privim cu ochi noi toată viața. Nu am văzut niciodată, în spatele unui dric, un camion de mutări! În spatele unui dric: nu l-am văzut niciodată. Vom merge singuri, fără nimic în buzunarele ștergarului: nimic. Pentru că ștergarul nu are buzunare. Această singurătate a morții: este adevărat, nu am văzut niciodată în spatele unui dric un camion de mutări. Nu are sens să acumulăm dacă într-o zi vom muri. Ceea ce trebuie să acumulăm este caritatea, este capacitatea de a împărtăși, capacitatea de a nu rămâne indiferenți în fața nevoilor celorlalți. Sau, ce sens are să ne certăm cu un frate sau cu o soră, cu un prieten, cu unul din familie, sau cu un frate sau o soră în credință dacă după aceea într-o zi vom muri? La ce folosește să ne înfuriem, să ne înfuriem pe alții? În fața morții atâtea treburi se redimensionează. Este bine a muri reconciliați, fără a lăsa supărări și fără regrete! Eu aș vrea să spun un adevăr: noi toți suntem pe cale spre acea poartă, toți.

Evanghelia ne spune că moartea vine ca un hoț, așa spune Isus: vine ca un hoț, și oricât mai încerca noi să vrem să ținem sub control venirea ei, eventual programând însăși moartea noastră, ea rămâne un eveniment cu care trebuie să ne confruntăm și în fața căruia să facem și alegeri.

Două considerații pentru noi, creștinii, rămân în picioare. Prima: nu putem evita moartea, și tocmai pentru asta, după ce am făcut tot ceea ce este omenește posibil pentru a îngriji persoana bolnavă, este imorală îndârjirea terapeutică (cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2278). Acea frază a poporului credincios al lui Dumnezeu, al oamenilor simpli: „Lasă-l să moară în pace”, „ajută-l să moară în pace”: câtă înțelepciune! A doua considerație se referă în schimb la calitatea morții însăși, calitatea durerii, a suferinței. De fapt, trebuie să fim recunoscători pentru tot ajutorul pe care medicina se străduiește să-l dea, pentru ca prin așa-numitele „îngrijiri paliative”, fiecare persoană care se pregătește să trăiască ultima porțiune de drum a propriei vieți, să poată face asta în maniera cea mai umană posibilă. Însă trebuie să fim atenți să nu confundăm acest ajutor cu derive și ele inacceptabile care duc la ucidere. Trebuie să însoțim la moarte, dar să nu provocăm moartea sau să ajutăm orice formă de sinucidere. Amintesc că trebuie privilegiat întotdeauna dreptul la îngrijire și la îngrijire pentru toți, așa încât cei mai slabi, îndeosebi bătrânii și bolnavii, să nu fie rebutați niciodată. Viața este un drept, nu moartea, care trebuie primită, nu administrată. Și acest principiu etic îi privește pe toți, nu numai pe creștini sau pe credincioși. Dar eu aș vrea să subliniez aici o problemă socială, dar reală. Acea „planificare” – nu știu dacă este cuvântul corect – dar accelerare a morții bătrânilor. De atâtea ori se vede într-un anumit grup social că bătrânilor, pentru că nu au mijloacele, li se dau mai puține medicamente față de cele de care ar avea nevoie, și acest lucru este inuman: asta nu înseamnă a-i ajuta, asta înseamnă a-i împinge mai repede spre moarte. Și acest lucru nu este uman, nici creștin. Bătrânii trebuie îngrijiți ca o comoară a umanității: sunt înțelepciunea noastră. Deși nu vorbesc, chiar și dacă sunt fără sens, totuși sunt simbolul înțelepciunii umane. Sunt cei care au parcurs drumul înaintea noastră și ne-au lăsat atâtea lucruri frumoase, atâtea amintiri, atâta înțelepciune. Vă rog, să nu-i izolăm pe bătrâni, să nu accelerăm moartea bătrânilor. A mângâia un bătrân are aceeași speranță ca a mângâia un copil, pentru că începutul vieții și sfârșitul este mereu un mister, un mister care trebuie respectat, însoțit, îngrijit, iubit.

Fie ca Sfântul Iosif să ne ajute să trăim misterul morții în cel mai bun mod posibil. Pentru un creștin, moartea bună este o experiență a milostivirii lui Dumnezeu, care se apropie de noi și în acel ultim moment al vieții noastre. Și în rugăciunea Bucură-te, Marie, noi ne rugăm cerând Sfintei Fecioare să fie aproape de noi „în ceasul morții noastre”. Tocmai pentru aceasta aș vrea să închei această cateheză rugând-o toți împreună pe Sfânta Fecioară pentru cei aflați în agonie, pentru cei care trăiesc acest moment de trecere prin această poartă întunecată și pentru cei din familie care trăiesc doliul. Să ne rugăm împreună:

Bucură-te, Marie…

* * *

Apeluri

Doresc să mulțumesc tuturor persoanelor și comunităților care la 26 ianuarie s-au unit în rugăciune pentru pacea în Ucraina. Să continuăm să-l implorăm pe Dumnezeul păcii, pentru ca tensiunile și amenințările de război să fie depășite printr-un dialog serios și pentru ca în acest scop să poată contribui și colocviile în „Format Normandia”. Să nu uităm: războiul este o nebunie!

Poimâine, 11 februarie, se celebrează Ziua Mondială a Bolnavului. Doresc să-i amintesc pe dragii noștri bolnavi pentru ca tuturor să le fie asigurate îngrijirile sanitare și însoțirea spirituală. Să ne rugăm pentru acești frați și surori ai noștri, pentru cei din familiile lor, pentru lucrătorii sanitari și pastorali și pentru toți cei care se îngrijesc de ei.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 09.02.2022
Publicarea pe acest sit: 09.02.2022
Etichete: , ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.