Audiența generală de miercuri

18. Rugăciunea de cerere
miercuri, 9 decembrie 2020

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Continuăm cu reflecțiile noastre despre rugăciune. Rugăciunea creștină este pe deplin umană – noi ne rugăm ca persoane umane, drept ceea ce suntem -, cuprinde lauda și implorarea. De fapt, atunci când Isus i-a învățat pe discipolii săi să se roage, a făcut asta cu „Tatăl nostru”, pentru ca să ne punem în relație de încredere filială cu Dumnezeu și să-i adresăm toate cererile noastre. Îl implorăm pe Dumnezeu pentru darurile mai înalte: sfințirea numelui său printre oameni, venirea domniei sale, realizarea voinței sale de bine față de lume. Catehismul amintește: „În cereri există o ierarhie: înainte de toate se cere Împărăția, apoi ceea ce este necesar pentru a o primi și pentru a coopera la venirea sa” (nr. 2632). Însă în „Tatăl nostru” ne rugăm și pentru darurile mai simple, pentru darurile mai zilnice, cum este „pâinea cea de toate zilele” – care înseamnă și sănătatea, casa, locul de muncă, lucrurile de fiecare zi; precum și pentru Euharistie înseamnă, necesară pentru viața în Cristos -; așa cum ne rugăm pentru iertarea păcatelor – care este un lucru zilnic; mereu avem nevoie de iertare – și apoi pacea în relațiile noastre; și în sfârșit ca să ne ajute în ispite și să ne mântuiască de cel rău.

A cere, a implora. Acest lucru este foarte uman. Să ascultăm iarăși Catehismul: „Prin rugăciunea de cerere ne exprimăm conștiința relației noastre cu Dumnezeu: simple creaturi, noi nu suntem nici obârșia noastră proprie, nici stăpâni peste vremurile de restriște, nici scopul nostru ultim, ba, mai mult, păcătoși fiind, știm, în calitate de creștini, că tindem să ne îndepărtăm de Tatăl. Cererea este deja o întoarcere la el” (nr. 2629).

Dacă unul se simte rău pentru că a făcut lucruri urâte – este un păcătos – când se roagă Tatăl Nostru deja se apropie de Domnul. Uneori noi putem crede că nu avem nevoie de nimic, că ne descurcăm noi înșine și că trăim în autosuficiența cea mai completă. Uneori se întâmplă asta! Însă mai devreme sau mai târziu această iluzie dispare. Ființa umană este o invocație, care uneori devine strigăt, adesea reținut. Sufletul se aseamănă cu un pământ arid, însetat, cum spune Psalmul (cf. Ps 63,2). Toți experimentăm, într-un moment sau în altul al existenței noastre, timpul melancoliei sau al singurătății. Biblia nu se rușinează să arate condiția umană marcată de boală, de nedreptăți, de trădarea prietenilor, sau de amenințarea dușmanilor. Uneori par ca totul să se prăbușească, viața trăită până acum să fi fost în zadar. Și în aceste situații aparent fără ieșiri există o singură cale de ieșire: strigătul, rugăciunea: „Doamne, ajută-mă!”. Rugăciunea deschide breșe de lumină în întunericul cel mai dens. „Doamne, ajută-mă!”. Acest lucru deschide calea, deschide drumul.

Noi, ființele umane, împărtășim această invocație de ajutor cu toată creația. Nu suntem singurii care ne „rugăm” în acest univers nemărginit: fiecare fragment al creației poartă înscrisă dorința de Dumnezeu. Și Sfântul Paul a exprimat asta în acest mod. Spune așa: „De fapt, noi știm că toată creația suspină și suferă durerile unei nașteri până în timpul de acum, dar nu numai ea, ci și noi, cei care avem ca prim dar al lui Dumnezeu Duhul, și noi suspinăm în noi înșine” (Rom 8,22-23). În noi răsună suspinul multiform al creaturilor: al copacilor, al stâncilor, al animalelor… Fiecare lucru tânjește la o împlinire. A scris Tertulian: „Se roagă fiecare ființă creată, se roagă animalele și fiarele și își pleacă genunchii; când ies din grajduri sau din culcușuri își înalță capul spre cer și nu rămân cu gura închisă, fac să răsune strigătele lor conform obiceiurilor lor. Și păsările, imediat ce își iau zborul, merg în sus spre cer și își deschid aripile lor ca și cum ar fi mâini în formă de cruce, ciripesc ceva ce pare rugăciune” (De oratione, XXIX). Aceasta este o exprimare poetică pentru a face un comentariu la ceea ce spune Sfântul Paul „că toată creația suspină, se roagă”. Însă noi suntem unicii care ne rugăm conștient, care știm că ne adresăm Tatălui, care intrăm în dialog cu Tatăl.

Așadar, nu trebuie să ne scandalizăm dacă simțim nevoia de a ne ruga, nu trebuie să ne rușinăm. Și mai ales când suntem în necesitate, să cerem. Isus vorbind despre un om necinstit, care trebuie să încheie conturile cu stăpânul său, spune asta: „Să cer, mi-e rușine”. Și atâția dintre noi avem acest sentiment: ne este rușine să cerem; să cerem un ajutor, să cerem ceva cuiva ca să ne ajute să facem, să ajungem la acel scop, și ne este rușine să-i cerem și lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne rușinăm să ne rugăm și să spunem: „Doamne, am nevoie de asta”, „Doamne, sunt în această dificultate”, „Ajută-mă!”. Este strigătul inimii spre Dumnezeu care este Tată. Și trebuie să învățăm să facem asta și în timpurile fericite; să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru orice lucru care ne este dat și să nu considere nimic ca sigur sau datorat: totul este har. Harul lui Dumnezeu. Totuși, să nu sufocăm implorarea care izvorăște în noi spontan. Rugăciunea de cerere merge în același pas cu acceptarea limitei noastre și a creaturalității noastre. Se poate să nu ajungă chiar să se creadă în Dumnezeu, însă este dificil a nu crede în rugăciune: ea pur și simplu există; ni se prezintă ca un strigăt; și toți cei care aveam de-a face cu acest glas interior care eventual poate să tacă timp îndelungat, însă într-o zi se trezește și strigă.

Frați și surori, să știm că Dumnezeu va răspunde. Nu există om care se roagă în Cartea Psalmilor care să-și înalțe plângerea sa și să rămână neascultat. Dumnezeu răspunde mereu: astăzi, mâine, însă răspunde mereu, într-un mod sau în altul. Răspunde mereu. Biblia repetă asta de nenumărate ori: Dumnezeu ascultă strigătul celui care îl invocă. Și întrebările noastre bâlbâite, acelea rămase în adâncul inimii, pe care ne este rușine și să le exprimăm, Tatăl le ascultă și vrea să ni-l dăruiască pe Duhul Sfânt, care însuflețește fiecare rugăciune și transformă orice lucru. Este problemă de răbdare, mereu, de a sprijini așteptarea. Acum suntem în timpul Adventului, un timp tipic de așteptare pentru Crăciun. Noi suntem în așteptare. Acest lucru se vede bine. Însă și toată viața noastră este în așteptare. Și rugăciunea este în așteptare mereu, pentru că știm că Domnul va răspunde. Chiar și moartea tremură, când un creștin se roagă, deoarece știe că fiecare om care se roagă are un aliat mai puternic decât ea: Domnul Înviat. Moartea a fost deja înfrântă în Cristos și va veni ziua în care totul va fi definitiv, iar ea nu-și va mai bate joc de viața noastră și de fericirea noastră.

Să învățăm să fim în așteptarea Domnului. Domnul vine să ne viziteze, nu numai în aceste mari sărbători – Crăciunul, Paștele – ci Domnul ne vizitează în fiecare zi în intimitatea inimii noastre dacă noi suntem în așteptare. Și de atâtea ori nu ne dăm seama că Domnul este aproape, că bate la ușa noastră și îl lăsăm să treacă. „Îmi este frică de Dumnezeu când trece; îmi este teamă că trece și eu nu-mi dau seama de asta”, spunea Sfântul Augustin. Și Domnul trece, Domnul vine, Domnul bate la ușă. Însă dacă tu ai urechile pline de alte zgomote, nu vei auzi chemarea Domnului.

Frați și surori, a fi în așteptare: aceasta este rugăciunea!

* * *

Ieri a fost publicată o scrisoare apostolică dedicată Sfântului Iosif care în urmă cu 150 de ani a fost declarat Patron al Bisericii universale. Am intitulat-o „Cu inimă de Tată”. Dumnezeu i-a încredințat cele mai prețioase comori – Isus și Maria – și el a corespuns pe deplin cu credință, curaj, duioșie, „cu inimă de tată”. Să invocăm ocrotirea sa asupra Bisericii în acest timp al nostru și să învățăm de la el să facem mereu, cu umilință, voința lui Dumnezeu.