Audiența generală de miercuri

A vindeca lumea
9. Rugăciunea lui Ilie
miercuri, 7 octombrie 2020

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Reluăm astăzi catehezele despre rugăciune, pe care le-am întrerupt pentru a face cateheza despre îngrijirea creației, și acum reluăm; și întâlnim unul din personajele cele mai fascinante din toată Sfânta Scriptură: profetul Ilie. El trece granițele epocii sale și putem observa prezența sa și în unele episoade din evanghelie. Apare alături de Isus, împreună cu Moise, în momentul Schimbării la Față (cf. Mt 17,3). Isus însuși face referință la figura sa pentru a acredita mărturia lui Ioan Botezătorul (cf. Mt 17,10-13).

În Biblie, Ilie apare pe neașteptate, în manieră misterioasă, prevenind dintr-un mic sat complet marginal (cf. 1Rg 17,1); și la sfârșit va ieși din scenă, sub ochii discipolului Elizeu, într-un car de foc care-l duce în cer (cf. 2Rg 2,11-12). Așadar, este un om fără o origine precisă și mai ales fără un sfârșit, răpit în cer: pentru aceasta întoarcerea sa era așteptată înainte de venirea lui Mesia, ca un precursor. Așa se aștepta întoarcerea lui Ilie.

Scriptura ni-l prezintă pe Ilie ca un om cu credința cristalină: în însuși numele său, care ar putea să însemne „Jahve este Dumnezeu”, este cuprins secretul misiunii sale. Așa va fi toată viața: om foarte integru, incapabil de compromisuri meschine. Simbolul său este focul, imagine a puterii purificatoare a lui Dumnezeu. El cel dintâi va fi pus la grea încercare și va rămâne fidel. Este exemplul tuturor persoanelor de credință care cunosc ispite și suferințe, dar nu renunță la idealul pentru care s-au născut.

Rugăciunea este limfa care alimentează constant existența sa. Pentru aceasta este unul din personajele cele mai îndrăgite de tradiția monastică, așa încât unii l-au ales ca părinte spiritual al vieții consacrate lui Dumnezeu. Ilie este omul lui Dumnezeu, care se ridică drept apărător al primatului Celui Preaînalt. Și totuși, și el este constrâns să se confrunte cu propriile fragilități. Este greu de spus care experiențe i-au fost mai utile: dacă înfrângerea profeților falși pe muntele Carmel (cf. 1Rg 18,20-40), sau rătăcirea în care constată că „nu este mai bun decât părinții săi” (cf. 1Rg 19,4). În sufletul celui care se roagă, sentimentul propriei slăbiciuni este mai prețios decât momentele de exaltare, când pare că viața este o traversare de victorii și de succese. În rugăciune se întâmplă asta mereu: momente de rugăciune pe care noi le simțim că ne trag sus, chiar de entuziasm, și momente de rugăciune de durere, de ariditate, de încercări. Rugăciunea este așa: a ne lăsa purtați de Dumnezeu și a ne lăsa și bătuți de situații urâte precum și de ispite. Aceasta este o realitate care se găsește în atâtea vocații biblice, și în Noul Testament, să ne gândim de exemplu la Sfântul Petru și la Sfântul Paul. Și viața lor era așa: momente de tresăltare de bucurie și momente de înjosire, de suferință.

Ilie este omul cu viață contemplativă și, în același timp, cu viață activă, preocupat de evenimentele din timpul său, capabil să se năpustească împotriva regelui și a reginei, după ce aceștia l-au ucis pe Nabot pentru a lua în stăpânire via sa (cf. 1Rg 21,1-24). Câtă nevoie avem de credincioși, de creștini zeloși, care să acționeze în fața persoanelor care au responsabilități de conducere cu curajul lui Ilie, pentru a spune: „Acest lucru nu trebuie făcut! Acesta este un asasinat!”. Avem nevoie de spiritul lui Ilie. El ne arată că nu trebuie să existe dihotomie în viața celui care se roagă: stăm în fața Domnului și mergem în întâmpinarea fraților la care el ne trimite. Rugăciunea nu este o închidere cu Domnul pentru a ne machia sufletul: nu, aceasta nu este rugăciune, aceasta este prefăcătorie de rugăciune. Rugăciunea este o confruntare cu Dumnezeu și înseamnă a ne lăsa trimiși să-i slujim pe frați. Bancul de probă al rugăciunii este iubirea concretă față de aproapele. Și viceversa: credincioșii acționează în lume după ce mai înainte au tăcut și s-au rugat; altminteri acțiunea lor este impulsivă, este lipsită de discernământ, este o alergare obositoare fără țintă. Credincioșii se comportă așa, fac atâtea nedreptăți, pentru că n-au mers mai înainte la Domnul ca să se roage, să discearnă ce trebuie să facă.

Paginile din Biblie lasă să se presupună că și credința lui Ilie a cunoscut un progres: și el a crescut în rugăciune, a rafinat-o puțin câte puțin. Fața lui Dumnezeu a devenit pentru el mai clară în timpul drumului. Până când a ajuns la apogeul său în acea experiență extraordinară, când Dumnezeu se manifestă lui Ilie pe munte (cf. 1Rg 19,9-13). Nu se manifestă în furtuna puternică, în cutremur sau în focul mistuitor, ci într-un „sunet de liniște adâncă” (v. 12). Sau mai bine zis, o traducere care reflectă bine acea experiență: într-un fir de tăcere sonoră. Așa se manifestă Dumnezeu lui Ilie. Cu acest semn umil comunică Dumnezeu cu Ilie, care în acel moment este un profet fugar care a pierdut pacea. Dumnezeu vine în întâmpinarea unui om obosit, a unui om care credea că a eșuat pe toate fronturile, și cu acel sunet de liniște adâncă, cu acel fir de tăcere sonoră face să se întoarcă în inima sa liniștea și pacea.

Aceasta este aventura lui Ilie, dar pare scrisă pentru noi toți. În vreo seară putem să ne simțim inutili și singuri. Atunci rugăciunea va veni și va bate la ușa inimii noastre. O margine a mantiei lui Ilie o putem lua noi toți, așa cum a luat jumătate din mantie discipolul său, Elizeu. Și chiar dacă am greșit ceva sau ne-am simți amenințați și înfricoșați, întorcându-ne în fața lui Dumnezeu cu rugăciunea vor reveni ca prin minune și seninătatea și pacea. Asta e ceea ce ne învață exemplul lui Ilie.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; InfoSapientia.ro
Publicarea în original: 07.10.2020
Publicarea pe acest sit: 07.10.2020
Etichete: , ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.