Audiența generală de miercuri

28. Rugăciunea în comuniune cu sfinții
miercuri, 7 aprilie 2021

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Astăzi aș vrea să mă opresc asupra legăturii dintre rugăciune și comuniunea sfinților. De fapt, atunci când ne rugăm, n-o facem niciodată singuri: deși nu ne gândim, suntem cufundați într-un fluviu maiestuos de invocații care ne precede și care urmează după noi.

În rugăciunile pe care le găsim în Biblie, și care adesea răsună în liturgie, există urma vechilor istorii, a eliberărilor miraculoase, a deportărilor și a exilurilor triste, a întoarcerilor emoționate, a laudelor izvorâte în fața minunățiilor creației… Și astfel aceste glasuri se transmit din generație în generație, într-o continuă împletire între experiența personală și cea a poporului și a omenirii la care aparținem. Nimeni nu se poate dezlipi de propria istorie, de istoria propriului popor, mereu în obișnuințe purtăm această moștenire precum și în rugăciune. În rugăciunea de laudă, în special în aceea care răsare în inima celor mici și a celor umili, răsună ceva din cântul Magnificat pe care Maria l-a înălțat către Dumnezeu în fața rudei sale Elisabeta; sau din exclamația bătrânului Simeon care, luându-l în brațe pe Pruncul Isus, a spus ceva: „Acum eliberează-l pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace” (Lc 2,29).

Rugăciunile – cele bune – sunt „difuzive”, se propagă încontinuu, cu sau fără mesaje pe „social”: de pe holurile din spital, din momentele de întâlnire de sărbătoare ca și din cele în care se suferă în tăcere… Durerea fiecăruia este durerea tuturor, iar fericirea cuiva se transmite în sufletul altora. Durerea și fericirea, fac parte din unica istorie: sunt istorii care devin istorie în propria viață. Se retrăiește istoria cu propriile cuvinte, însă experiența este aceeași.

Rugăciunile se renasc mereu: de fiecare dată când împreunăm mâinile și deschidem inima la Dumnezeu, ne aflăm într-o companie de sfinți anonimi și de sfinți recunoscuți care se roagă cu noi și care mijlocesc pentru noi, ca frați și surori mai mari care au trecut prin aceeași aventură umană a noastră. În Biserică nu este un plâns care să rămână solitar, nu este lacrimă care să fie vărsată în uitare, pentru că totul respiră și este părtaș de un har comun. Nu este întâmplător că în vechile biserici înmormântările erau chiar în grădina din jurul edificiului sacru, ca și cum ar spune că la fiecare Euharistie participă într-un fel ceata celor care ne-au precedat. Sunt părinții noștri și bunicii noștri, sunt nașii și nașele, sunt cateheții și ceilalți educatori… Acea credință transmisă, pe care noi am primit-o: cu credința a fost transmis și modul de a ne ruga, rugăciunea.

Sfinții încă sunt aici, nu departe de noi; și reprezentările lor în biserici evocă acel „nor de martori” care ne înconjoară mereu (cf. Evr 12,1). Am auzit la început lectura textului din Scrisoarea către Evrei. Sunt martori pe care nu-i adorăm – bineînțeles, nu adorăm acești sfinți –, ci pe care îi venerăm și care în mii de moduri diferite ne trimit la Isus Cristos, unic Domn și Mijlocitor între Dumnezeu și om. Un sfânt care nu te trimite la Isus Cristos nu este un sfânt, și nici creștin. Sfântul ți-l amintește pe Isus Cristos pentru că a parcurs drumul vieții ca un creștin. Sfinții ne amintesc că și în viața noastră, deși slabă și marcată de păcat, poate să înflorească sfințenia. În Evanghelii citim că primul sfânt „canonizat” a fost un tâlhar și „canonizat” nu de un papă, ci de însuși Isus. Sfințenia este un parcurs de viață, de întâlnire cu Isus, fie lung fie scurt, fie într-o clipă, însă mereu este o mărturie. Un sfânt este mărturia unui bărbat sau a unei femei care l-a întâlnit pe Isus și care l-a urmat pe Isus. Nu este niciodată prea târziu pentru a ne converti la Domnul, care este bun și mare în iubire (cf. Ps 102,8).

Catehismul explică faptul că sfinții „îl contemplă pe Dumnezeu, îl laudă și nu încetează să se îngrijească de cei pe care i-au lăsat pe pământ. […] Mijlocirea lor este cea mai înaltă slujire pe care o aduc planului lui Dumnezeu. Putem și se cuvine să-i rugăm să mijlocească pentru noi și pentru lumea întreagă” (CBC, 2683). În Cristos este o solidaritate misterioasă între cei care au trecut în viața cealaltă și noi pelerinii în această viață: dragii noștri răposați, din cer continuă să se îngrijească de noi. Ei se roagă pentru noi și noi ne rugăm pentru ei, iar noi ne rugăm cu ei.

Această legătură de rugăciune între noi și sfinți, adică între noi și cei care au ajuns la plinătatea vieții, această legătură de rugăciune o experimentăm deja aici, în viața pământească: ne rugăm unii pentru alții, cerem și oferim rugăciuni… Primul mod de a ne ruga pentru cineva este să vorbim lui Dumnezeu despre el sau despre ea. Dacă facem asta frecvent, în fiecare zi, inima noastră nu se închide, rămâne deschisă fraților. A ne ruga pentru alții este primul mod de a-i iubi și ne determină la apropierea concretă. Chiar și în momentele de conflicte, un mod de a soluționa conflictul, de a-l atenua, este să mă rog pentru persoana cu care eu sunt în conflict. Și ceva se schimbă cu rugăciunea. Primul lucru care se schimbă este inima mea, este atitudinea mea. Domnul o schimbă pentru a face posibilă o întâlnire, o nouă întâlnire și a evita ca acel conflict să devină un război fără sfârșit.

Primul mod pentru a înfrunta un timp de neliniște este acela de a cere fraților, sfinților mai ales, ca să se roage pentru noi. Numele care ne-a fost dat la Botez nu este o etichetă sau o decorație! Este de obicei numele Fecioarei, al unui sfânt sau al unei sfinte, care nu așteaptă altceva decât „să ne ajute” în viață, să ne ajute pentru a obține de la Dumnezeu harurile de care avem mai mare nevoie. Dacă în viața noastră încercările nu au depășit limita, dacă încă suntem capabili de perseverență, dacă în pofida a toate mergem înainte cu încredere, probabil că toate acestea, mai mult decât meritelor noastre, o datorăm mijlocirii atâtor sfinți, unii în cer, alții pelerini ca și noi pe pământ, care ne-au ocrotit și însoțit pentru că știm toți că aici pe pământ există oameni sfinți, bărbați și femei sfinți care trăiesc în sfințenie. Ei nu știu asta, nici noi nu știm asta, însă există sfinți, sfinți de toate zilele, sfinți ascunși sau cum îmi place să spun „sfinții de la ușa de alături”, cei care conviețuiesc în viață cu noi, care lucrează cu noi și duc o viață de sfințenie.

Așadar fie binecuvântat Isus Cristos, unic Mântuitor al lumii, împreună cu această imensă înflorire de sfinți și sfinte, care populează pământul și care au făcut din propria viață o laudă adusă lui Dumnezeu. Pentru că – așa cum afirma sfântul Vasile – „pentru Duhul, sfântul este o locuință deosebit de potrivită, pentru că se oferă să locuiască împreună cu Dumnezeu și este numit templu al său” (Liber de Spiritu Sancto, 26, 62: PG 32, 184A; cf. CBC, 2684).

* * *

Apeluri

Doresc să asigur amintirea mea în rugăciune pentru victimele inundațiilor care în zilele trecute au lovit Indonezia și Timor Est. Domnul să-i primească pe răposați, să întărească pe cei din familiile lor și să-i susțină pe cei care și-au pierdut locuința.

Ieri s-a celebrat Ziua Internațională a Sportului pentru Dezvoltare și Pace, stabilită de Națiunile Unite. Doresc ca ea să poată relansa experiența sportului ca eveniment de echipă, pentru a favoriza dialogul solidar între culturi și popoare diferite.

În această perspectivă, sunt bucuros să încurajez Athletica Vaticana să continue în angajarea de a răspândi cultura fraternității în domeniul sportiv, acordând atenție vie persoanelor mai fragile, devenind astfel martori de pace.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 07.04.2021
Publicarea pe acest sit: 07.04.2021
Etichete: , ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.