Audiența generală de miercuri

Cateheze despre „Tatăl nostru”
9. Vie împărăția ta
miercuri, 6 martie 2019

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Când ne rugăm „Tatăl nostru”, a doua invocație cu care ne adresăm lui Dumnezeu este „vie împărăția ta” (Mt 6,10). După ce s-a rugat pentru ca numele său să fie sfințit, credinciosul exprimă dorința ca să se grăbească venirea împărăției sale. Această dorință a izvorât, ca să spunem așa, din însăși inima lui Cristos, care a început predica sa în Galileea proclamând: „S-a împlinit timpul și s-a apropiat împărăția lui Dumnezeu. Convertiți-vă și credeți în Evanghelie” (Mc 1,15). Aceste cuvinte nu sunt deloc o amenințare, dimpotrivă, sunt o veste bună, un mesaj de bucurie. Isus nu vrea să-i determine pe oameni să se convertească semănând frica de judecată iminentă a lui Dumnezeu sau simțul de vinovăție pentru răul comis. Isus nu face prozelitism: anunță, pur și simplu. Dimpotrivă, ceea ce el aduce este vestea bună a mântuirii și pornind de la ea cheamă la convertire. Fiecare este invitat să creadă în „evanghelie”: stăpânirea lui Dumnezeu s-a apropiat de fiii săi. Aceasta este Evanghelia: stăpânirea lui Dumnezeu s-a apropiat de fiii săi. Și Isus anunță acest lucru minunat, acest har: Dumnezeu, Tatăl, ne iubește, este aproape de noi și ne învață să mergem pe drumul sfințeniei.

Semnele venirii acestei împărății sunt multiple și toate sunt pozitive. Isus începe activitatea sa îngrijindu-se de cei bolnavi, atât în trup cât și în duh, de cei care trăiau o excludere socială – de exemplu leproșii -, de păcătoșii priviți cu dispreț de toți, chiar și de cei care erau mai păcătoși decât ei dar se prefăceau că sunt drepți. Și Isus cum îi numește pe aceștia? „Ipocriți”. Isus însuși indică aceste semne, semnele împărăției lui Dumnezeu: „Orbii văd, șchiopii umblă, leproșii sunt curățați și surzii aud, morții învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună” (Mt 11,5).

„Vie împărăția ta!”, repetă cu insistență creștinul când se roagă „Tatăl nostru”. Isus a venit; însă lumea este încă marcată de păcat, populată de atâția oameni care suferă, de persoane care nu se reconciliază și nu iartă, de războaie și de atâtea forme de exploatare, să ne gândim la traficul de copii, de exemplu. Toate aceste fapte sunt dovada că victoria lui Cristos încă nu s-a realizat complet: atâția bărbați și femei încă trăiesc cu inima închisă. Mai ales în aceste situații pe buzele creștinului apare a doua invocație din „Tatăl nostru”: „Vie împărăția ta!”. Care este ca și cum ar spune: „Tată, avem nevoie de tine! Isuse, avem nevoie de tine, avem nevoie ca pretutindeni și pentru totdeauna tu să fi Domn în mijlocul nostru!”. „Vie împărăția ta, fii tu în mijlocul nostru”.

Uneori ne întrebăm: cum de se realizează așa de lent această împărăție? Lui Isus îi place să vorbească despre victoria sa cu limbajul parabolelor. De exemplu, spune că împărăția lui Dumnezeu este asemenea unui ogor unde cresc împreună grâul bun și neghina: cea mai mare greșeală ar fi aceea de a voi să se intervină imediat extirpând din lume cele care ni se par ierburi infestate. Dumnezeu nu este ca noi, Dumnezeu are răbdare. Nu cu violența se instaurează împărăția în lume: stilul său de propagare este blândețea (cf. Mt 13,24-30).

Împărăția lui Dumnezeu este desigur o mare forță, cea mai mare care există, dar nu după criteriile lumii; pentru aceasta pare că nu are niciodată majoritatea absolută. Este ca drojdia care se amestecă în făină: aparent dispare, și totuși chiar ea face să dospească aluatul (cf. Mt 13,33). Sau este ca grăuntele de muștar, așa de mic, aproape invizibil, care însă poartă în sine forța năvalnică a naturii și odată crescut devine cel mai mare din toți pomii din grădină (cf. Mt 13,31-32).

În acest „destin” al împărăției lui Dumnezeu se poate intui viața lui Isus: și el a fost pentru contemporanii săi un semn firav, un eveniment aproape necunoscut de istoricii oficiali ai timpului. Un „bob de grâu” s-a definit el însuși, care moare în pământ dar numai așa poate să dea „mult rod” (cf. In 12,24). Simbolul seminței este elocvent: într-o zi agricultorul îl introduce în pământ (un gest care pare o îngropare) și apoi, „fie că doarme, fie că se scoală, noaptea și ziua, sămânța răsare și crește, nici el nu știe cum” (Mc 4,27). O sămânță care răsare este mai mult lucrare a lui Dumnezeu decât a omului care a semănat-o (cf. Mc 4,27). Dumnezeu ne precede mereu, Dumnezeu surprinde mereu. Grație lui după noaptea de Vinerea Sfântă există zorii Învierii capabile să lumineze cu speranță întreaga lume.

„Vie împărăția ta!”. Să semănăm acest cuvânt în mijlocul păcatelor noastre și al eșecurilor noastre. Să-l dăruim persoanelor înfrânte și abătute de viață, celui care a gustat mai multă ură decât iubire, celui care a trăit zile inutile fără a înțelege vreodată motivul. Să-l dăruim celor care au luptat pentru dreptate, tuturor martirilor din istorie, celui care a concluzionat că a luptat pentru nimic și că în această lume domină mereu răul. Vom simți atunci rugăciunea „Tatăl nostru” răspunzând. Va repeta iar și iar acele cuvinte de speranță, aceleași pe care Duhul le-a pus ca sigiliu al tuturor Sfintelor Scripturi: „Da, vin curând!”: acesta este răspunsul Domnului. „Vin curând”. Amin. Și Biserica Domnului răspunde: „Vino, Doamne Isuse” (cf. Ap 2,20). „Vie împărăția ta” este ca și cum am spune „Vino, Doamne Isuse”. Și Isus spune: „Vin curând”. Și Isus vine, în modul său, dar în toate zilele. Să avem încredere în asta. Și când ne rugăm „Tatăl nostru” să spunem mereu: „Vie împărăția ta”, pentru a simți în inimă: „Da, da, vin, și vin curând”. Mulțumesc!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 06.03.2019
Publicarea pe acest sit: 06.03.2019
Etichete: , ,

Comentariile sunt închise.