Audienţa generală de miercuri

Tertulian
miercuri, 30 mai 2007

Dragi frați și surori,

Prin cateheza de astăzi reluăm șirul catehezelor abandonat cu ocazia călătoriei în Brazilia și continuăm să vorbim despre marile personalități ale Biserici antice: acestea sunt maeștri ai credinței și pentru noi, cei de astăzi, și martori ai actualității perene a credinței creștine. Astăzi vorbim despre un african, Tertulian, care între sfârșitul celui de-al doilea secol și începutul celui de-al treilea inaugurează literatura creștină în limba latină. Cu el începe o teologie în această limbă. Opera sa a dat roade decisive, a căror subevaluare ar fi de neiertat. Influența se simte în diferite sfere: de la cea a limbajului și a recuperării culturii clasice, la cea a individualizării unui „suflet creștin” comun în lume și a formulării de noi propuneri pentru conviețuire umană. Nu cunoaștem cu exactitate datele nașterii și morții sale. Știm însă în schimb că la Cartagina, spre sfârșitul secolului al II-lea, a primit o solidă formare retorică, filozofică, juridică și istorică de la părinți și de la învățători păgâni. Apoi s-a convertit la creștinism, atras – după cum se pare – de exemplul martirilor creștini. A început să-și publice scrierile cele mai renumite în 197. Însă căutarea prea individuală (de unul singur – n.t.) a adevărului împreună cu atitudinile nestăpânite ale caracterului său – fiind un om riguros – l-au condus treptat la abandonarea comuniunii cu Biserica și la aderarea la secta montanismului. Oricum, originalitatea gândirii unită cu eficiența incisivă a limbajului îi asigură un loc remarcabil în literatura creștină antică.

Renumite sunt mai ales scrierile cu caracter apologetic. Ele dezvăluie două intenții principale: aceea de a respinge acuzele foarte grave pe care păgânii le aduceau noii religii, și aceea – mai exortativă și misionară – de a comunica mesajul Evangheliei în dialog cu ceea ce este specific culturii timpului. Lucrarea sa cea mai cunoscută, Apologetica, denunță comportamentul nedrept al autorităților politice față de Biserică; explică și apără învățăturile și obiceiurile creștinilor; specifică diferențele dintre noua religie și principalele curente filozofice ale timpului; arată biruința Duhului, care opune violenței persecutorilor sângele, suferința și răbdarea martirilor: „Oricât de rafinată ar fi – scrie Africanul – cruzimea voastră nu folosește la nimic: ba chiar, pentru comunitatea noastră, ea este o invitație. La orice lovitură de sabie a voastră devenim mai numeroși: sângele creștinilor este o sămânță eficace! (semen est sanquis christianorum!)” (Apologetica 50,13). Martiriul, suferința pentru adevăr, este la sfârșit victorioasă și mai eficientă decât cruzimea și violența regimurilor totalitare.

Însă Tertulian, ca orice bun apologet, atrage atenția în același timp asupra datoriei de a comunica în mod pozitiv esența creștinismului. Pentru a realiza aceasta el adoptă metoda speculativă pentru a arăta fundamentele raționale ale dogmei creștine. Le aprofundează în manieră sistematică, începând de la descrierea „Dumnezeului creștinilor”: „Cel pe care noi îl adorăm – mărturisește Apologetul – este un Dumnezeu unic”. Și continuă, folosind antitezele și paradoxurile specifice limbajului său: „El este invizibil, chiar dacă se vede; insesizabil, chiar dacă este prezent prin har; de neconceput, chiar dacă simțurile umane îl pot concepe; de aceea este adevărat și mare!” (ibid., 17,1-2).

În afară de toate acestea, Tertulian face un pas enorm în dezvoltarea dogmei trinitare; ne-a dat în limba latină limbajul potrivit pentru a exprima acest mare mister, introducând termenii de „o substanță” și „trei Persoane”. În mod asemănător, a dezvoltat mult și limbajul corect pentru a exprima misterul lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu și om adevărat.

Africanul tratează și despre Duhul Sfânt, dovedindu-i caracterul personal și divin: „Credem că, conform promisiunii sale, Isus Cristos l-a trimis prin Tatăl pe Duhul Sfânt, Mângâietorul, sfințitorul credinței celor care cred în Tatăl, în Fiul și în Duhul” (ibid., 2,1). Pe lângă acestea, în scrierile Africanului se găsesc numeroase texte despre Biserică, pe care Tertulian o recunoaște mereu ca „mamă”. Și după adeziunea sa la montanism, el nu a uitat că Biserica este Mama credinței noastre și a vieții noastre creștine. El vorbește de asemenea și despre conduita morală a creștinilor și despre viața veșnică. Scrierile sale sunt importante și pentru a trezi interes viu în comunitățile creștine față de preasfânta Maria, față de sacramentele Euharistiei, Căsătoriei și Reconcilierii, față de primatul petrin, față de rugăciune… În mod aparte, în acele vremuri de persecuție în care creștinii păreau o minoritate pierdută, Apologetul îi îndeamnă la speranță, care – potrivit scrierilor sale – nu este o simplă virtute izolată, ci o realitate care pătrunde orice aspect al existenței creștine. Avem speranța că viitorul este al nostru pentru că viitorul este al lui Dumnezeu. Astfel învierea Domnului este prezentată ca și fundamentul viitoarei noastre învieri, și reprezintă obiectul principal al încrederii creștinilor: „Trupul va învia – afirmă în mod categoric Africanul: orice trup, carnea însăși și trupul în întregime. Oriunde se află, el este în păstrare lângă Dumnezeu, în virtutea preacredinciosului mijlocitor între Dumnezeu și oameni, Isus Cristos, care îl va restitui pe Dumnezeu omului și pe om lui Dumnezeu” (Despre învierea morților 63,1).

Din punct de vedere uman se poate vorbi fără îndoială de o dramă a lui Tertulian. O dată cu trecerea anilor el a devenit tot mai exigent în relațiile cu creștinii. Pretindea de la ei în orice împrejurare, și mai ales în persecuții, un comportament eroic. Rigid în pozițiile sale, nu evita criticile grele și astfel în mod inevitabil a sfârșit prin a se trezi izolat. Sub alte aspecte, chiar și astăzi rămân deschise multe întrebări, nu doar privind gândirea teologică și filozofică a lui Tertulian, dar și referitor la atitudinea în relațiile cu instituțiile politice ale societății păgâne. Mie îmi dă mult de gândit această mare personalitate morală și intelectuală, acest om care a adus o atât de mare contribuție gândirii creștine. Se observă că în fond îi lipsește simplitatea, umilința de a se insera în Biserică, de a-și accepta slăbiciunile, de a fi tolerant față de alții și față de sine însuși. Când se ține cont doar propria gândire în măreția sa, în cele din urmă se pierde însăși această măreție. Caracteristica esențială a unui mare teolog este umilința de a sta cu Biserica, de a-și accepta propriile slăbiciuni, pentru că doar Dumnezeu este cu adevărat cu totul sfânt. Noi însă avem mereu nevoie de iertare.

În concluzie, Africanul rămâne un martor (demn de tot interesul) al primelor veacuri ale Bisericii, când creștinii s-au trezit fiind protagoniști autentici ai „noii culturi” în confruntarea apropiată dintre moștenirea clasică și mesajul evanghelic. Lui îi aparține celebra afirmație potrivit căreia sufletul nostru „este naturaliter (prin natura sa – n.t.) creștin” (Apologia 17,6), prin care Tertulian evocă continuitatea perenă între valorile umane autentice și cele creștine; la fel și cealaltă reflecție a sa, formulată direct după Evanghelie, conform căreia „creștinul nu-și poate urî nici măcar proprii dușmani” (cfr. Apologetica 37), în care concluzia morală, inevitabilă, a alegerii credinței, presupune „non violența” ca și regulă de viață: și nu există nimeni care să nu vadă dramatica actualitate a acestei învățături, chiar și în lumina disputei deschise asupra religiilor.

În scrierile Africanului, în definitiv, se împletesc numeroase teme cu care chiar și astăzi suntem chemați să ne confruntăm. Ele ne angajează la o căutare interioară fecundă, la care îi îndemn pe toți credincioșii, pentru a ști să exprime într-un mod tot mai convingător Regula credinței, aceea – pentru a reveni încă o dată la Tertulian – „conform căreia noi credem că există un singur Dumnezeu, și nimeni altul în afara Creatorului lumii: el a scos orice lucru din nimic prin intermediul Cuvântului său, născut înaintea tuturor lucrurilor” (Prescrierea ereticilor 13,1).

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Paul Butnaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 30.05.2007
Publicarea pe acest sit: 30.05.2007
Etichete: ,

Comentariile sunt închise.