Audiența generală de miercuri

25. Rugăciunea și Treimea (1)
miercuri, 3 martie 2021

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Pe drumul nostru de cateheză despre rugăciune, astăzi și săptămâna viitoare vrem să vedem cum, grație lui Isus Cristos, rugăciunea ne deschide larg la Treime – la Tatăl, la Fiul și la Duhul -, la marea imensă a lui Dumnezeu care este Iubire. Isus ne-a deschis cerut și ne-a proiectat în relația cu Dumnezeu. El este cel care a făcut asta: ne-a deschis acest raport cu Dumnezeu Întreit: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Este ceea ce afirmă apostolul Ioan, la încheierea prologului Evangheliei sale: „Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul unic al lui Dumnezeu, cel care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat” (1,18). Isus ne-a revelat identitatea, această identitate a lui Dumnezeu, Tată, Fiu și Duh Sfânt. Noi cu adevărat nu știam cum am putea să ne rugăm: ce cuvinte, ce sentimente și ce limbaje erau potrivite pentru Dumnezeu. În cererea aceea adresată Învățătorului de către discipoli, pe care am amintit-o adesea în decursul acestor cateheze, există toată șovăirea omului, repetatele sale tentative, adesea eșuate, de a se adresa Creatorului: „Doamne, învață-ne să ne rugăm” (Lc 11,1).

Nu toate rugăciunile sunt egale și nu toate sunt potrivite: Biblia însăși ne atestă rezultatul rău al atâtor rugăciuni, care sunt respinse. Probabil că Dumnezeu uneori nu este mulțumit de rugăciunile noastre și noi nici măcar nu ne dăm seama de asta. Dumnezeu privește mâinile celui care se roagă: pentru a le face curate nu trebuie spălate, mai degrabă trebuie să se abțină de la acțiuni rele. Sfântul Francisc se ruga: „Nullu homo ?ne dignu te mentovare”, adică „niciun om nu este vrednic să te numească” (Cântarea fratelui soare).

Însă probabil că recunoașterea cea mai emoționantă a sărăciei rugăciunii noastre a înflorit pe buzele acelui centurion roman care într-o zi l-a implorat pe Isus să-l vindece pe servitorul său bolnav (cf. Mt 8,5-13). El se simțea complet nepotrivit: nu era evreu, era oficial al contestatei armate de ocupație. Însă preocuparea față de servitor îl face să îndrăznească, și spune: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, dar spune numai un cuvânt și va fi vindecat servitorul meu!” (v. 8). Este fraza pe care și noi o repetăm la fiecare liturgie euharistică. A dialoga cu Dumnezeu este un har: noi nu suntem vrednici, nu avem niciun drept de invocat, noi „șchiopătăm” cu fiecare cuvânt și fiecare gând… Însă Isus este ușa care ne deschide la acest dialog cu Dumnezeu.

Pentru ce omul ar trebui să fie iubit de Dumnezeu? Nu există motive evidente, nu există proporție… Este adevărat și că în bună parte dintre mitologii nu este contemplat cazul unui dumnezeu care să se preocupe de evenimentele umane; mai mult, ele sunt deranjante și plictisitoare, complet neglijabile. Amintim fraza lui Dumnezeu adresată poporului său, repetată în Deuteronom: „Gândește-te, care popor are zeii săi așa de aproape de el, cu mă aveți voi pe mine?”. Această apropiere a lui Dumnezeu este revelația! Unii filozofi spun că Dumnezeu poate să se gândească numai la sine însuși. Mai degrabă noi, oamenii, încercăm să îmbunăm divinitatea și să fim plăcuți în ochii săi. De aici datoria de „religie”, cu cortegiul de jertfe și de devoțiuni de oferit încontinuu pentru a mulțumi un Dumnezeu mut, un Dumnezeu indiferent. Nu există dialog. A fost numai Isus, a fost numai revelația lui Dumnezeu înainte de Isus făcută lui Moise, când Dumnezeu s-a prezentat; a fost numai Biblia care ne-a deschis drumul dialogului cu Dumnezeu. Amintim: „Care popor are zeii săi așa de aproape de el, cum mă aveți voi pe mine aproape?”. Această apropiere a lui Dumnezeu care ne deschide la dialogul cu el.

Un Dumnezeu care-l iubește pe om, noi n-am fi avut vreodată curajul de a crede asta dacă nu l-am fi cunoscut pe Isus. Cunoașterea lui Isus ne-a făcut să înțelegem asta, ne-a revelat asta. Este scandalul pe care-l găsim sculptat în parabola tatălui milostiv sau în cea a păstorului care merge în căutarea oii pierdute (cf. Lc 15). Relatări de acest gen n-am fi putut să le concepem, nici măcar să le înțelegem, dacă nu l-am fi întâlnit pe Isus. Care Dumnezeu este dispus să moară pentru oameni? Care Dumnezeu iubește mereu și cu răbdare, fără pretenția de a fi iubit la rândul său? Care Dumnezeu acceptă teribila lipsă de recunoștință a unui fiu care îi cere cu anticipație moștenirea și pleacă de acasă risipind totul? (cf. Lc 15,12-13).

Isus este cel care revelează inima lui Dumnezeu. Astfel, Isus ne relatează cu viața sa în ce măsură Dumnezeu este Tată. Tam Pater nemo: Nimeni nu este Tată ca el. Paternitatea care este apropiere, compasiune și duioșie. Să nu uităm aceste trei cuvinte care sunt stilul lui Dumnezeu: apropiere, compasiune și duioșie. Este modul de a exprima paternitatea sa cu noi. Noi ne imaginăm greu și mult de departe iubirea de care este plină Preasfânta Treime și ce abis de bunăvoință reciprocă există între Tată, Fiu și Duh Sfânt. Icoanele orientale ne lasă să intuim ceva din acest mister care este originea și bucuria întregului univers.

Mai ales era departe de noi să credem că această iubire divină se va dilata, acostând pe malul nostru uman: suntem capătul unei iubiri care nu are egali pe pământ. Catehismul explică: „Sfânta umanitate a lui Isus este calea prin care Duhul Sfânt ne învață să-l rugăm pe Dumnezeu Tatăl nostru” (nr. 2664). Și acesta este harul credinței noastre. Cu adevărat nu puteam să sperăm o vocație mai înaltă: umanitatea lui Isus – Dumnezeu s-a apropiat în Isus – a făcut disponibilă pentru noi însăși viața Treimii, a deschis, a deschis larg această ușă a misterului iubirii Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt.

* * *

Apeluri

Încă vin din Myanmar știri triste despre ciocniri sângeroase, cu pierderi de vieți umane. Doresc să atrag atenția autorităților implicate pentru ca dialogul să prevaleze asupra represiunii și armonia asupra discordiei. Adresez un apel și comunității internaționale, pentru ca să se străduiască pentru ca aspirațiile poporului din Myanmar să nu fie sufocate de violență. Tinerilor din acea iubită țară să le fie acordată speranța unui viitor în care ura și nedreptatea să lase spațiu întâlnirii și reconcilierii. În sfârșit, repet dorința exprimată în urmă cu o lună: drumul spre democrație, întreprins în ultimii ani de Myanmar, să poată fi reluat prin gestul concret al eliberării diferiților lideri politici încarcerați (cf. Discurs adresat Corpului Diplomatic, 8 februarie 2021).

* * *

Poimâine, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi merge în Irak pentru un pelerinaj de trei zile. De mult timp doresc să întâlnesc acel popor care a suferit așa de mult; să întâlnesc acea Biserică martiră din țara lui Abraham. Împreună cu ceilalți lideri religioși, vom face și un alt pas înainte în fraternitatea dintre cei care cred. Vă cer să însoțiți cu rugăciunea această călătorie apostolică, pentru ca să se poată desfășura în cel mai bun mod posibil și să aducă roadele sperate. Poporul irakian ne așteaptă; îl aștepta pe Sfântul Ioan Paul al II-lea, căruia i-a fost interzis să meargă. Nu se poate dezamăgi un popor pentru a doua oară. Să ne rugăm pentru ca această călătorie să poată face bine.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 03.03.2021
Publicarea pe acest sit: 03.03.2021
Etichete: , ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.