Audienţa generală de miercuri

Sfântul Grigore de Nissa
miercuri, 29 august 2007

Dragi frați și surori,

În ultimele cateheze am vorbit despre doi mari Doctori ai Bisericii secolului al IV-lea, Vasile și Grigore Nazianzenul, Episcop în Capadocia, Turcia de astăzi. Astăzi le adăugăm acestora pe un al treilea, fratele lui Vasile, Sfântul Grigore de Nissa, un om cu un spirit meditativ, cu mare putere de reflecție și cu o inteligență strălucită, deschisă culturii timpului său. S-a dovedit astfel un gânditor original și profund în istoria creștinismului.

S-a născut în jurul anului 335; formarea sa creștină a fost realizată în mod deosebit de către fratele său, Vasile – pe care el îl definește «părinte și învățător» (Ep. 13,4: SC 363,198) – și de către sora sa, Macrina. Și-a terminat studiile îndrăgind mai ales filozofia și retorica. Într-o primă fază s-a dedicat predării (carierei didactice) și s-a căsătorit. Apoi și el, asemenea fratelui și sorei sale, s-a dedicat în totalitate vieții ascetice. Mai târziu a fost ales Episcop de Nissa, și s-a dovedit un păstor plin de zel, astfel încât a câștigat stima comunității. Acuzat fiind de delapidări economice de către adversarii săi eretici, a trebuit să-și abandoneze sediul episcopal pentru o scurtă perioadă de timp, dar apoi s-a reîntors triumfător (cfr Ep. 6: SC 363,164-170) și a continuat să se implice în lupta pentru apărarea adevăratei credințe.

Mai ales după moartea lui Vasile, parcă preluându-i moștenirea spirituală, a cooperat la triumful ortodoxiei. A participat la diferite sinoade; a încercat să elimine diferențele dintre Biserici; a luat parte în mod activ la reorganizarea ecleziastică și, ca și «coloană a ortodoxiei», a fost un protagonist al Conciliului de la Constantinopol din anul 381, care a definit divinitatea Duhului Sfânt. A primit diferite misiuni oficiale din partea împăratului Teodosiu, a făcut importante predici și discursuri funebre, s-a dăruit compunerii a diferite scrieri teologice. În 394 a participat la un alt sinod ținut la Constantinopol. Data morții sale nu este cunoscută.

Grigore exprimă cu claritate finalitatea studiilor sale, scopul suprem spre care se îndreaptă munca sa de teolog: nu risipirea vieții în lucruri deșarte, ci găsirea luminii care îngăduie discernerea a ceea ce este cu adevărat folositor (cfr In Ecclesiasten hom. 1: SC 416,106-146). A găsit acest bine suprem în creștinism datorită căruia este posibilă «imitarea naturii divine» (De professione christiana: PG 46,244C). Prin marea sa inteligență și vastele cunoștințe filozofice și teologice, el a apărat credința creștină împotriva ereticilor, care negau divinitatea Fiului și a Duhului Sfânt (așa cum au făcut Eunomiu și macedonienii), sau compromiteau deplina umanitate a lui Cristos (precum Apolinar). A comentat Sfânta Scriptură, oprindu-se asupra creării omului. Aceasta era pentru el o temă centrală: creația. El vedea în creatură oglindirea Creatorului și găsea aici drumul spre Dumnezeu. Dar tot el a scris și o importantă carte despre viața lui Moise, pe care-l prezintă drept omul în drum spre Dumnezeu: această urcare spre Muntele Sinai devine pentru el o imagine a urcării noastre în viața umană spre adevărata viață, spre întâlnirea cu Dumnezeu. El a interpretat și rugăciunea Domnului, Tatăl Nostru, și Fericirile. În „Marele discurs catehetic” al său (Oratio catechetica magna) a expus liniile fundamentale ale teologiei, nu pentru o teologie academică, închisă în sine însăși, ci pentru a oferi catehiștilor un sistem de referință la care să ia aminte în activitatea lor de instruire, asemeni unui cadru în care se realizează apoi interpretarea pedagogică a credinței.

Totodată Grigore este renumit pentru doctrina sa spirituală. Întreaga sa teologie nu era o reflecție academică, ci o expresie a unei vieți spirituale, a unei credințe trăite. Ca un „mare părinte al misticii” a expus în diferite tratate – precum De professione christiana și De perfectione christiana – drumul pe care creștinii trebuie să-l parcurgă pentru a ajunge la adevărata viață, la perfecțiune. A exaltat fecioria consacrată (De virginitate) și a propus ca model ilustru al acesteia viața sorei sale Macrina, care a rămas pentru el mereu o călăuză, un exemplu (cfr Vita Macrinae). A ținut diferite discursuri și omilii și a scris numeroase scrisori. Comentând crearea omului Grigore a scos în evidență că Dumnezeu, «cel mai bun dintre artiști, modelează natura noastră în așa fel încât să o facă potrivită pentru exercitarea regalității. Prin superioritatea stabilită de către suflet și prin intermediul înseși structurii trupului, El rânduiește lucrurile în așa fel încât omul să fie cu adevărat apt pentru puterea regală» (De hominis opificio 4: PG 44,136B). Însă vedem cum omul, prins în plasa păcatelor, deseori abuzează de creație, nu exercită o adevărată regalitate. Din acest motiv, adică pentru a ajunge la o adevărată responsabilitate față de creaturi, trebuie să fie pătruns de Dumnezeu și să trăiască în lumina sa. Omul, de fapt, este un reflex al acelei frumuseți originare care este Dumnezeu: «Tot ceea ce Dumnezeu a creat era bun», scrie sfântul Episcop. Și adaugă: «O mărturisește relatarea creației (cfr Gen 1,31). Între lucrurile cele mai bune era și omul, înzestrat cu o frumusețe cu mult superioară tuturor lucrurilor frumoase. Ce altceva, de fapt, putea să fie la fel de frumos ca și cel care era asemănător frumuseții pure și nesupuse stricăciunii?… Reflex și imagine a vieții veșnice, el era frumos într-adevăr, ba chiar foarte frumos, având semnul strălucitor al vieții pe chipul său» (Homilia in Canticum 12: PG 44,1020C).

Omul a fost onorat de Dumnezeu și pus deasupra oricărei creaturi: «Nu cerul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, nu luna, nu soarele, nu frumusețea stelelor, nici un altul dintre lucrurile care apar în creație. Doar tu (suflete omenesc) ai fost făcut chipul naturii care întrece orice intelect, asemănare a frumuseții incoruptibile, pecete a adevăratei divinități, receptacul al vieții fericite, imagine a adevăratei lumini, pe care privind-o devii ceea ce El este, pentru că prin intermediul razei reflectate ce provine din puritatea ta tu îl imiți pe Cel care strălucește în tine. Nici un alt lucru din cele care există nu este atât de mare încât să fie comparat cu măreția ta» (Homilia in Canticum 2: PG 44,805D). Să medităm asupra acestui elogiu al omului. Vedem totodată și faptul că omul a fost degradat de păcat. Și să căutăm să ne reîntoarcem la măreția originară: doar dacă Dumnezeu este prezent, omul ajunge la această adevărată măreție a sa.

Omul, așadar, recunoaște în sine reflexul luminii divine: purificându-și inima el ajunge să fie din nou cum era la început, o imagine clară a lui Dumnezeu, Frumusețea exemplară (cfr Oratio catechetica 6: SC 453,174). Astfel omul, purificându-se, poate să-l vadă pe Dumnezeu, ca și cei cu inima curată (cfr Mt 5,8): «Dacă, printr-o viață activă și atentă vei spăla răutățile care s-au depus pe inima ta, va străluci din nou în tine frumusețea divină… Contemplându-te pe tine însuți vei vedea în tine pe cel pe care-l dorește inima ta și vei fi fericit» (De beatitudinibus, 6: PG 44,1272AB). Așadar, trebuie să curățim urâciunile care s-au depozitat în inima noastră și să regăsim în noi înșine lumina lui Dumnezeu.

Omul are prin urmare drept scop contemplarea lui Dumnezeu. Doar în ea va putea să-și găsească împlinirea. Pentru a anticipa într-o oarecare măsură un asemenea obiectiv deja în această viață, el trebuie să înainteze neîncetat spre o viață spirituală, o viață trăită în dialog cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte – și aceasta este lecția cea mai importantă pe care ne-o încredințează sfântul Grigore de Nisa – deplina realizare a omului constă în sfințenie, într-o viață trăită în întâlnirea cu Dumnezeu, care astfel devine luminoasă și pentru ceilalți și pentru lume.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Paul Butnaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 29.08.2007
Publicarea pe acest sit: 29.08.2007
Etichete: ,

Lasă un răspuns